Născut și crescut în Vatra Luminoasă, cartierul-grădină al Bucureștiului interbelic, Andrei Petroff (Pete) este un tânăr creator de conținut care și-a dat viitorul de economist pentru „a se scălămbăi pe internet”, invitația lui la dezbateri despre probleme care ne afectează pe noi toți.
Poate îl cunoașteți deja din trafic. El este tipul cu bordura uriașă.
Dacă nu, sigur l-ați văzut măcar o dată pe la televizor, după ce a păcălit influenceri să promoveze faimoasa „Brânză a Regelui” sau după ce s-a infiltrat pe platformele de livrare cu Svik Svak SRL, un restaurant fals, deschis „peste noapte”, într-un garaj din Capitală.
Ce se ascunde în spatele experimentelor făcute de Pete în Capitală? Luni de muncă, iubirea de cameră, dorința de a face o diferență – sau „un soi de propagandă” pe Internet. Și skilluri nebune de editare video, desigur.
Buletin de București a stat de vorbă cu Pete despre cum expune problemele Capitalei prin povești, dar și despre cum și-ar dori să arate orașul în care trăiește și crează.
Buletin de București: Cum ai devenit creator de conținut?
Pete: Din greșeală și orgoliu. Eram anul I de facultate la Economie și mi-am cumpărat o cameră de filmat.
Avusesem mereu această dorință să mă apuc de tras diverse cadre din viața mea, ca să am la ce să mă uit când îmbătrânesc.
Am subestimat cât de incapabil tehnic și cât de anxios aș fi cu o cameră în mână, deci a stat să culeagă praf, nu cadre. M-a lovit, totuși, o competitivitate ancestrală de Bucureștean — cum naiba să mă facă pe mine un aparat?
Cumva, mama lui de aparat, m-a făcut să îmi schimb parcursul academic și să găsesc ceva la care mă pricep.
Tot dintr-un „da’ ce eu nu pot?” aș explica tot parcursul meu, deși probabil „curiozitate inocentă” ar fi un termen mai drăguț pentru ce vreau să transmit.
Așa m-am apucat de streaming pe Twitch și ulterior de făcut clipuri pe YouTube. Asta nu m-a ajutat la consecvență, căci, o dată ce fac ceva, simt că nu este destul să repet efortul. Trebuie cumva să țintesc mai sus cu fiecare proiect.
Așa mi-am virat viitorul de la a fi economist la a mă scălămbăi pe internet.
De unde îți iei inspirația pentru scripturi?
Fur destul de mult. Iau un concept, îl combin cu altele și iese o idee. Cred că e imposibil să faci ceva pe internet în 2025 care n-a mai fost făcut într-o formă sau alta.
Dar asta e important pentru mine, chiar dacă plec de la o premisă pe care au mai făcut-o alții, vreau să ajung în felul meu la altă concluzie.
Care sunt pașii pe care îi parcurgi pentru un material?
Tot procesul durează undeva la 2-3 luni. Primul pas este să mă gândesc la un titlu. După scriu tot scriptul — ce se întâmplă în material, ce zic, ce muzică folosesc etc — care necesită (des) să iau pauze de producție și documentare.
Dacă îmi vine o idee că vreau să merg cu un cal pe Calea Victoriei într-un clip, trebuie să mă și prind cum să fac rost de cal, cu ce îl hrănesc, unde îi fac asigurare sau din ce bani plătesc un veterinar înainte să scriu scena respectivă în script.
Uneori las scene goale. Spre exemplu, dacă nu știu ce se va întâmpla când sun un patron de restaurant. Mă duc, filmez bucata respectivă și mă reîntorc să o scriu, în script, să văd dacă trebuie ajustate alte chestii ca să aibă sens povestea.
Următorul pas este decupajul: să mă prind de ce cadre am nevoie. Cu ce echipament le trag, unde, cu cine, când, tot alaiul. Merg, le filmez. După le editez. Fac thumbnail, SEO și postez. Așa, înșiruit, nu sună oribil.
Dar pot confirma că atunci când termin un material, nu aș mai vrea să îl văd, aud sau să mă gândesc la el niciodată.
Cum ți se pare că ajung mesajele tale la public?
Eu tratez conținutul meu ca un soi de propagandă. Mă feresc din a zice direct ce am în cap, vreau mai mult să prezint informația în așa fel cât să ajungă oamenii pe cont propriu la părerea mea. Le dau oamenilor un context, ca să aibă un dialog unii cu alții despre ce am făcut sau prezentat eu.
Ai avut momente în care ai vrut să renunți?
Cu vârf și îndesat. Am avut multiple momente, unele mai apoteotice ca altele. Ultima a fost în noiembrie anul trecut, când m-am dus atât de departe că aveam o ofertă de angajare de la o corporație.
Mi se pare superb ce fac și cu ce mă ocup. Problema e că nu plătește mereu facturile. Nu mă ajută nici că mă încăpățânez să produc un format care e greu de făcut și greu de monetizat.
Dar măcar știu că dacă dau faliment, am făcut-o făcând ce îmi place.
Cum ai grijă de tine când te simți copleșit?
Încerc să ies din casă și să socializez. Mai nou încerc și să o iau mai moale, că scopul e să pot să continui să scot materiale, nu să îmi dau duhul făcându-l pe cel prezent. Cert e că e o meserie pe care o fac singur, n-am colegi cu care să mă sfătuiesc sau manageri pe care să dau vina.
Mi-am construit un mic network de creatori, jurnaliști și oameni de seamă cu care mai vorbesc despre proiectele la care lucrez când simt că mă sufocă gândurile.
Ce le-ai transmite celor care vor să devină creatori de conținut?
Apucați-vă să faceți ceva, orice. Cei mai mulți oameni cu care am vorbit care vor să devină creatori și încă nu au devenit se luptă cu sindromul impostorului. Și pentru fiecare om ca ei, sau ca mine, există câte cinci bărbățoi cu tendințe fascistoide care acaparează screen time vorbind despre energie masculină și investit în NFT-uri.
Ei cum trăiesc o viață de impostor și nu au simțit niciodată acest sindrom?
După UCLA (University of California, Los Angeles) te-ai întors în București. De ce?
Pentru că SUA este o țară demonică și oribilă și am aflat pe pielea mea că nu mi-aș dori să trăiesc acolo nici plătit.
Care ar fi principalele diferențe dintre Los Angeles și București?
Urbanistic vorbind, Los Angeles este extrem de diferit de București. În primul rând, la ei încă nu s-a inventat mersul pe jos.
Dacă noi ne apropiem acum de o mașină per cap de locuitor, ei au trecut deja de două. E un oraș construit pe orizontală, nu pe verticală și complet ostil față de orice om.
În primele 6 luni, am mers doar pe jos și cu transportul în comun. Mă simțeam de parcă trăiam în București și mergeam la facultate în Ploiești. Jur că transportul în comun este doar pentru europenii care vin să viziteze.
În București, măcar este folosit și este chiar funcțional comparativ cu LA. Pur și simplu nu poți să trăiești acolo fără să fii legat ombilical de o mașină.
E un oraș construit pentru bucăți de tablă, nu pentru ființe vii. Cu autostrăzi de 10 benzi prin mijlocul lui. Distopic.
Mai mult, nu există un centru al orașului, nu se strânge lumea pe la Romană, Universitate sau Unirii, toată lumea este răsfirată. Mi-a crăpat capul de european faptul că nu pot să mă uit la o hartă și din instinct să știu pe unde trebuie să merg dacă vreau să beau o cafea, să mă plimb sau să cunosc oameni.
Ca plus, se simte că este un oraș crescut pe spatele imigranților. Restaurante etnice cât se poate de autentice. Stand-uri ilegale de tacos pe marginea drumului, care sunt atât de bune, că mori pe loc. Nu găsești atât de multă varietate în Capitală.
În rest, este mișto că oamenii sunt deschiși. Îmi încărcăm mult mai tare bateriile sociale când ieșeam din casă acolo. Cu fiecare om de care te împiedici ajungi să ai o conversație.
Noi, bucureștenii, suntem mai la locul nostru. Ne băgăm doar dacă este de scandal, altfel nu prea interacționăm cu străini.
De ce ai ales să studiezi în afară și nu UNATC, de exemplu?
Am intrat la mai multe facultăți prin America și Europa când am aplicat. Ca prestigiu, cele mai titrate erau UCLA și UC Berkeley. Aplicasem pentru că eram mic și supărat pe viață și voiam să o iau de la zero. Fusesem foarte deconectat de colectivul meu, după ce am avut multiple probleme medicale.
După ce m-am recuperat complet, cicatricile au rămas și la propriu și la figurat. Și mi-am pus în cap că vreau să plec în cel mai îndepărtat loc de pe glob, ca să scap de problemele mele.
Asta mi-a dat ambiția, privilegiul mi-a dat abilitatea să pun și în practică.
Nu aș fi ales niciodată UNATC, că am plecat să studiez economie. Ulterior m-am reprofilat pe comunicare. Lucru pe care nu aș fi putut să îl fac dacă rămâneam în România.
Cu mintea de acum, probabil aș fi făcut facultatea în București. N-a fost tocmai plăcută experiența mea la facultate. Dar simultan, dacă și cu parcă.
Nu știu dacă aș fi fost eu de acum dacă nu aș fi trăit ce am trăit.
Dacă ai putea schimba un singur aspect la Capitală, care ar fi acela?
De mâine să nu mai ai voie să îți cumperi mașină dacă nu ai un loc sau abonament de parcare.
Și să se ridice toate mașinile parcate ilegal și să le ducă în afara orașului. Ai parcat pe trecere? Fără probleme, boss, ți-am mutat-o noi la marginea Otopeniului. Acolo am avut treabă.
Dar la cartierul în care stai?
Aș vrea să transforme o bandă din bulevardul Dacia în pistă de biciclete. Am mai încercat să merg pe banda pentru autobuz cu diverse moduri alternative de transport, fie cu bicicleta sau cu un longboard electric, și îți rupi gâtul de la cât de în valuri este șoseaua. E foarte mult loc și ar conecta foarte frumos toată zona de Piața Romană.
Cum se simte Bucureștiul pentru tine?
Bucureștiul este foarte împărțit în bule. Fiecare își vede interesul. Suntem segmentați, nu există un simț de comunitate. Asta și pentru că suntem foarte capitaliști – ne pasă de noi, nu de toți. Fiecare vrea să îi fie lui bine, dar nu se gândește că binele lui stă în calea fericirii altuia.
Lipsa comunității ne face și puțini indiferenți. E foarte amuzant, n-am văzut niciodată un bucureștean să se oftice că se ia un „provincial” de el. La orice critică care ține de noi (colectiv), exclamăm în cor că „așa e”. Între noi, localnicii, se duce lupta. Că ne place să credem că nimic nu e din vina noastră.
„Ai parcat pe trecere”, zice un pieton. „Ce să fac, acolo am avut treabă”, răspunde șoferul. Și pleacă amândoi, supărați pe viață și crezând că celălalt e un bou.
E greu să nu mă gândesc la oameni când mă gândesc la București. M-am născut aici, am crescut aici. Când trec pe undeva, îmi e inevitabil să pot să văd acel loc ca prima dată, mai tare simt cât de tare m-am schimbat eu de ultima dată când am fost acolo.
Dar mă simt bine aici, mă simt acasă aici. Jungla de betoane carpato-danubiano-pontică, îmblânzită de fiecare după dorințe și posibilități.
Care este locul tău preferat din Capitală și de ce?
M-am născut și am crescut în Vatra Luminoasă. Ai Lia Manoliu, 23 August și turnul parașutiștilor pentru activități în aer liber. Și multe părculețe printre blocuri și străduțe care nu prea sunt circulate de mașini. E un cartier foarte liniștit.
Specific, îmi plac băncile puse în semicerc la capătul lui Maior Coravu. Vezi verde în toate direcțiile.
Comments are closed.