Andrei Ioniță este unul dintre cei mai premiați și reputați violonceliști români la nivel mondial, deși are doar 31 de ani. De altfel, este singurul român care a câștigat, în 2015, concursul Ceaikovski, cea mai importantă competiție de muzică clasică din lume, considerată un fel de Olimpiadă a domeniului.
Andrei Ioniță s-a născut la București, dar acum locuiește la Berlin, unde a urmat studiile superioare de muzică și unde a rămas pentru că este de părere că acest oraș reprezintă, în prezent, capitala culturală a lumii. Cel puțin pentru muzica clasică.
Totuși, revine des acasă, printre altele și pentru că este doctorand la Universitatea Națională de Muzică București, unde studiază concertistica din perioada sovietică.
Va fi prezent și la Festivalul Enescu, care va avea loc între 21 august și 29 septembrie, cu orchestra Filarmonia din Londra, și va interpreta lucrări din compozitorul său preferat, Dmitri Șostakovici.
Buletin de București a discutat cu Andrei Ioniță despre copilăria sa în capitala României, despre prezența la Festivalul Enescu, dar și despre relevanța concursului Ceaikovski în noul context politic.
Buletin de București: Ați declarat într-un interviu că nu cunoașteți bine Bucureștiul, deși v-ați născut aici? Cum este posibil?
Andrei Ionță: A fost cumva un avantaj faptul că m-am născut și am copilărit în centru. Am avut și școlile aproape, și sălile de concert. În principiu, m-am mișcat pe jos, mai ales că Bucureștiul este tipul acesta de oraș în care totul se petrece centralizat. A fost un privilegiu, în perioada școlii, mai ales, faptul că n-a trebuit să pierd timpul pe drumuri, căci Bucureștiul este un oraș extenuant.
Eu am terminat Colegiul „Sf. Sava” și am locuit la câteva minute de această școală, ceea ce mi-a permis și să îmi organizez și mai bine timpul de studiu.
Dar asta a însemnat și că nu am ajuns în cartierele de la periferia orașului.
Acum locuiți la Berlin?
Locuiesc la Berlin, da, da.
Și, având în vedere cât cunoașteți Bucureștiul, cum ați compara cele două capitale?
Nu prea se pot compara, în afară de Berlinul de Est, cu cartierele comuniste de blocuri. Bucureștiul are moștenirea franceză și se simte acest spirit, inclusiv prin voia bună în centrul istoric. Berlinul este un oraș foarte întins ca suprafață.
Străzile sunt cumva toate monumentale, sunt extrem de largi, la fel de largi ca un bulevard din alte orașe europene. Chiar a fost intimidant, atunci când m-am uitat acolo, pentru studii. Dar cu timpul te obișnuiești.
Dar raportat la viața culturală? Pentru că și Bucureștiul are o viață culturală vibrantă, totuși.
Are o viață vibrantă, da.
Eu nu am plecat din București pentru că mi s-a părut că este rău aici, ci pentru că am vrut să mă dezvolt în chiar capitala culturală europeană și, după părerea mea, chiar mondială, care este Berlinul.
Vorbim de opt orchestre profesioniste, de multe săli de concert, de public care vine la concerte, de universitățile care au un nivel foarte ridicat. Este un loc propice pentru a întâlni persoane, pentru a crea o rețea de contacte.
Berlinul este în momentul acesta cum erau Parisul sau Viena acum 100 de ani.
Cine este Andei Ioniță
Andei Ioniță s-a născut în București,în 1994. A fost mai întâi elevul Ani-Marie Paladi și mai târziu al prof. Jens Peter Maintz, la Universitatea de Arte (UdK) din Berlin.
În 2015, a câștigat medalia de aur la renumitul concurs internațional Ceaikovski. A devenit laureat al concursurilor ARD, Hachaturian și Feuermann. În perioada 2016-2018, BBC din Londra i-a acordat titlul de „Artist al noii generații”, ceea ce i-a sporit popularitatea în Marea Britanie.
Ulterior, Andrei Ioniță a susținut concerte alături de Orchestra Filarmonică BBC, Orchestra Simfonică Bournemouth, Orchestra Națională Regală Scoțiană și Orchestra Filarmonică Regală.
Andrei Ioniță a colaborat cu o rețea extinsă de orchestre europene, printre care Filarmonica din München, Filarmonica din Dresda, Orchestra Tonhalle din Zürich, Orchestra Simfonică Națională a Radiodifuziunii Poloneze, Orchestra Filarmonică din Londra, Filarmonica de Stat din Nürnberg, Filarmonica Cehă și multe altele.
Talentul său muzical l-a dus în turnee în Statele Unite, unde a concertat alături de orchestrele simfonice din Chicago, Detroit, Milwaukee, San Diego și Grand Rapids.
Andrei Ioniță a colaborat cu dirijori renumiți precum Lawrence Foster, Herbert Blomstedt, Paavo Järvi, Cristian Macelaru, Manfred Honeck, Joanna Mallwitz, Sylvain Cambreling, Kent Nagano, Michael Sanderling, Sascha Goetzel și Jonathan Bloxham
Pe primul său CD solo, „Oblique Strategies”, Andrei Ioniță prezintă o premieră mondială a lui Brett Dean, alături de piese de Bach și Kodály. Interpretările sale creează o gamă imensă de timbre, registre și tehnici care pun în valoare violoncelul. Aceste „strategii oblice” sunt necesare pentru a face muzica și artele să strălucească. (sursa: andreiionitacellist.com)
Ați participat la mai multe ediții ale Festivalului Enescu. Prima dată în 2017. Cum apreciați evoluția acestui eveniment important din București? Sau involuția sa, dacă e cazul, desigur.
Anul acesta va fi a treia participare, într-adevăr. Ce să zic, festivalul este întotdeauna de dimensiuni masive și este foarte bine că a rămas așa.
Prezintă publicului român această ocazie unică de a se întâlni cu cei mai mari artiști internaționali, cu cele mai mari orchestre recunoscute pe plan mondial.
Tot ce sperăm este ca publicul să vină la absolut toate concertele, pe durata întregului festival, căci vorbim, într-adevăr, de un volum mare de concerte, până la patru pe zi.
Concertele simfonice se vând întotdeauna foarte bine, este bine că se promovează și muzica nouă sau muzică mai puțin cunoscută și sper ca publicul să fie deschis către întreaga paletă repertorială.
Dumneavoastră cu ce veți participa anul acesta la festival?
Eu voi interpreta Concertul numărul 1 de Șostakovici. Compania este Filarmonia Londra și concertul se va ține la Sala Palatului.
Concertul de Şostakovici este una dintre lucrările mele de suflet, o lucrare care chiar mi-a lansat cariera. Am cântat-o la concursul Ceaikovski (pe care Andrei Ioniță l-a câștigat, în 2015 – n.r.).
Șostakovici este un compozitor de care m-am simțit puternic legat, chiar din perioada adolescenței. Scriam teme și ascultam înregistrări cu Sonata de Șostakovici sau cu alte lucrări ale sale.
Îi abordez nu doar lucrările sale concertante, ci și repertoriul cameral: trio, cvintet. Sonata, de asemenea, este o lucrare superbă. Ţin minte că în timpul concursului Ceaikovski, în cadrul etapei semifinală, am interpretat, printre altele, și Sonata de Şostakovici chiar în orașul lui natal, Sankt Petersburg, în sala Filarmonicii.
Și a fost ca o descărcare de tensiune și la un moment dat mi-au dat efectiv lacrimile pe scenă.
A fost o atmosferă absolut electrizantă. Este un compozitor de care mă leagă multe amintiri frumoase și de abia aștept să reabordeze această lucrare și la București.
Festivalul Enescu are o secțiune prin care încearcă să aducă tinerii și copiii către muzica clasică. Cât de greu este să mai atragi tinerii către această muzică, în contextul internetului și a numărului enorm de opțiuni muzicale, unele mai ușoare, pe care le au?
Aceste concerte educative reprezintă un concept care a fost adus, în ultimii ani, din străinătate. În străinătate. toate orchestrele mari oferă astfel de concerte pentru copii, uneori chiar și pentru bebeluși.
Și, practic, se întâmplă deja în subconștient ca anumite lucrări sau sonoritățile orchestrale, sonoritățile muzicii clasice, să rămână. La muzica simfonică avem o paletă întreagă de instrumente cu timbre complet diferite, spre deosebire de această muzică, să zicem ușoară, bazată pe electronic, unde până la urmă urechea umană are acces doar la o gamă restrânsă de sonorități.
Muzică clasică, desigur, cumva asemănător cu muzica ușoară, se bazează pe șabloane și există și acolo o componentă repetitivă, dar acea componentă repetitivă din cadrul dezvoltării unei fraze este mult mai evoluată într-o lucrare clasică.
Ceea ce, probabil, nu ajunge la fel de direct sau la fel de rapid la urechile unui ascultător, dar impune acest proces de concentrare și la nivel intelectual, nu doar la nivel emoțional.
Pe mine m-a pasionat acest lucru din copilărie și m-am bucurat să descopăr, și continui să descopăr, repertoriu, nu doar violoncelistic, ci în general, căci nu ajunge o viață întreagă să descoperi întregul repertoriu al muzicii clasice.
Dar am observat că în România există încă mulți copii la școlile de muzică, ceea ce mi se pare un lucru încurajator.
Și chiar și dintre foștii mei colegi de la școala de muzică, persoane care nu au ales drumul acesta profesional, au rămas melomani și ne-am întâlnit de multe ori la sala de concert.
Da, există o diferență între aprecierea muzicii și a altor acte artistice, precum teatrul sau literatura, în cadrul, să zicem, acestei pături sociale sau intelectuale din România. Dar consider că în același timp este și de datoria părinților să își aducă copiii la concerte, pentru că această plăcere pleacă, până la urmă, și de acasă.
Dumneavoastră ați descoperit de mic că vreți să faceți muzică, că aveți talent muzical. Cum își dă seama un părinte că al său copil are aptitudini muzicale?
Talentul muzical, în principal, se moștenește genetic. Mama, de exemplu, cânta în tot felul de coruri, de amatori și coruri bisericești, așa că mi-a recunoscut talentul, urechea muzicală, încă din copilărie.
Îmi spunea că deja de la doi ani cumva reproduceam, așa, fără cuvinte, cântecele pe care ea mi le cânta.
Dar, pentru un părinte care dorește să-și dea copilul la o școală de muzică, există întotdeauna un test de aptitudini. Profesorii de la o școală de muzică oferă acest test de aptitudini pentru urechea muzicală, pentru aprecierea ritmului, de exemplu. Și în funcție de acest test de aptitudini, copilul este admis sau nu.
Dumneavoastră ați luat foarte multe premii. Cât de important este pentru un muzician să fie premiat? Poate cineva să-și construiască o carieră de succes fără premii?
Da, există multe situații în care persoane au reușit să-și construiască o carieră fără această platformă a concursurilor internaționale. Pot spune că, în cazul meu, au reprezentat un rău necesar.
Este un stres enorm. Țin minte că și înainte de concursul Ceaikovski, în acea perioadă de pregătire, a fost mai greu din punct de vedere psihologic decât strict profesional. Atunci când te duci la un concurs, nu mai poți să îngrași porcul în ajun.
Practic, tu prezinți pregătirea pe care ai depus-o în toți acești ani, din copilărie. Ai nevoie de acele baze solide deja puse. În ultimele luni de pregătire doar aprofundezi, doar perfecționezi anumite aspecte ale lucrărilor pe care urmează să le interpretezi.
Dars acea dorință de a te prezenta în cea mai bună lumină în fața unei comisii care, de asemenea, este compusă din profesori sau interpreți cu gusturi diferite, dar și în fața a sute de mii, poate chiar milioane de spectatori, pentru că în ultimii ani aceste concursuri sunt urmărite pe internet, reprezintă o presiune mare.
În același timp, aceste concursuri reprezintă nu neapărat o departajare dintre un muzician bun și unul mai puțin bun, ci mai degrabă dintre un muzician bun și unul care a demonstrat că poate rezista la presiune și pe care îl poți vedea pe termen lung în sala de concert.
Dacă reușești să reziști la acea presiune, înseamnă că ești făcut și pentru o carieră de lungă durată.
O carieră de interpret este dificilă, pentru că implică foarte multă călătorii, în care se poate petrece absolut orice. Câte zboruri anulate, și întârzieri și alte probleme am avut de-a lungul celor doar 10 ani de carieră, de până acum, dar când te urci pe scenă, la repetiție și la concert, trebuie să pari complet odihnit și să fii întotdeauna politicos, întotdeauna prietenos, deschis față de dirijor, față de orchestră, față de partenerii cu care colaborezi.
Plus să mai găsești și timpul de pregătire personală, și momentele de liniște. Până la urmă este un show-business, unde există și intrigi, și, să zicem, preferințe uneori și social-politice.
Dar este o lume frumoasă și este un domeniu pe care îl îndrăgesc. În momentul în care urc pe scenă simt că sunt acasă și doresc ca pe parcursul întregii vieți să împărtășesc această bucurie de a cânta pentru public.
Cântați și în biserici, din ce am înțeles.
Da. Pe de o parte, unele biserici au devenit și spații de concert. În al doilea rând, eu am copilărit într-un mediu protestant, cu muzică de biserică, muzica de cor, și acest lucru mi-a insuflat cumva și această plăcere pentru muzică, și pentru muzica de calitate.
Așa că, de fiecare dată când am ocazia, iau violoncelul și cânt și în biserică, da.
Am văzut o discuție interesantă după lansarea discului dumneavoastră cu integrala suitelor de Bach despre cum ar fi sunat muzica pe vremea acestui compozitor. Ce auzim noi acuma nu au auzit compozitorii acum 200-300 de ani.
Cred că puțină lume din afara domeniului este conștientă de asta, că totuși muzică clasică s-a schimbat de-a lungul timpului. Ar trebui ca instrumentele să sune ca atunci, sunetul să fie original, sau este mai bine să se adapteze la prezent?
Depinde. Există, de exemplu, aceste ansambluri care folosesc instrumente istorice. Dacă discutăm despre instrumentele cu coarde, există o diferență în legătură cu corzile folosite.
Pe vremuri se foloseau corzi organice de maț, iar acum avem corzi de metal, care sunt mai potrivite unei săli mari de concert, pentru că reușesc să pătrundă, să creeze un sunet care se propagă mai ușor într-o sală mare de concert.
Sălile de concert au devenit din ce în ce mai mari. Inițial se făcea muzică în biserică sau în salonul castelului unde erau muzicienii angajați. Popularitatea muzicii a devenit totuși din ce în ce mai mare, sălile de concert au devenit din ce în ce mai mari, orchestre, de asemenea, au devenit din ce în ce mai mari.
Așa că instrumentele s-au adaptat încet, încet acestor noi cerințe, acestor evoluții.
Nu putem aprecia dacă, de exemplu, compozitorii epocii baroce s-ar fi bucurat să-și asculte lucrările cântate cu aceste instrumente moderne. Există, conform studiilor muzicologice și ale istoriei muzicale, anumite convenții în legătură cu interpretarea lucrărilor pe vremea respectivă. Există această noțiune a interpretării informate din punct de vedere istoric.
Ceea ce înseamnă că pe vremea respectivă se folosea mai puțin vibrato, care era doar așa, o formă minimă de expresie, asemănătoare unui tril. Anumite note erau, de exemplu, mai accentuate, se oferea mai multă greutate, articulațiile erau poate mai diferite.
Se punea accentul pe o varietate de articulații, spre deosebire de susținerea completă a sunetului, care este prevalentă în muzica romantică.
În același timp, marii compozitori și marii maiștri au scris o muzică atât de clară din punct de vedere formal, structural, armonic, încât, indiferent de epoca și de stilul lucrărilor, interpretarea cea mai convingătoare este cea în care interpretul reușește să analizeze atât emoțional, cât și intelectual lucrarea și să o abordeze în primul rând din acest punct de vedere.
În cazul unei muzici de Bach, nu poți să ai un vibrato la fel de larg ca în cazul unui concert de Șostakoici, cum este cel pe care îl voi interpreta peste câteva luni. Dar cea mai importantă este înțelegerea structurii muzicale și mai mult decât acest studiu al evoluției practicii interpretative de-a lungul istoriei.
Sunteți doctorand la Universitatea de Muzică din București. Ne puteți spune care este tema lucrării dumneavoastră de doctorat?
Da, chiar repertoriului concertistic din perioada sovietică, vorbim de Șostakovici, Prokofiev. De asemenea, am interpretat chiar ca solist, alături de Filarmonica „George Enescu”, concert de Haciaturian, lucrări de-ale lui Dimitri Kabalevski.
Mai există o întreagă pătură de lucrări dedicate violoncelului, mai ales având în vedere faptul că începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, violoncelul a devenit, la rândul lui, pe lângă vioară și pian, un instrument cu un potențial solistic și cu mulți interpreți.
Chiar acum, în secolul XXI, avem din ce în ce mai mulți interpreți soliști la violoncel.
Ați câștigat concursul Ceaikovski, în 2015. Este cel mai important concurs de profil din lume. Între timp, contextul politic s-a schimbat masiv. S-a pierdut prestigiul concursului sau a rămas relevant la nivel mondial? Cum se raportează artiștii la acest concurs acum?
În anul 2023, s-a ținut o ediție a concursului Ceaikovski, dar cu mai puțini concurenți, cu mai puține perspective internaționale, inclusiv din partea comisiei. Înainte, concursul aducea împreună efectiv cei mai de succes interpreți ai scenei internaționale, ca să asculte noua generație de artiști.
Sper ca pe viitor această competiți, care este considerată un fel de Jocurile Olimpice ale muzicii clasice, având în vedere faptul că are loc o dată la 4 ani, să-și recapete reputația, pentru că este un eveniment deosebit.
La fel cum festival și concursul internațional George Enescu reprezintă evenimentul cultural de cea mai mare însemnătate în spațiul românesc, la fel prezintă pentru spațiul respectiv și concursul Ceaikovski. Este o competiție majoră.
Singura problemă este că de multe ori arta, vorbim și de cea din perioada sovietică, reprezintă și un simbol al puterii și al direcțiilor culturale ale celor care dețin puterea.
În același timp , există artiști minunați în absolut toate spațiile geografice și culturale, indiferent de politică.
