Foto: Radu Vintilescu

de Nuami Dinescu

Reșita, Craiova, Brașov mi-au fost case niște ani. Cu teatrele lor, cu locuințele lor pe care ți le punea instituția la dispoziție, locuințe modeste, garsoniere, de obicei, cu mobilier casat din spectacole vechi, era ca și cum bucăți din poveștile vii de pe scena continuau să-ți trăiască în casă. Mi-a plăcut mult, mai ales la Brașov, dar am tânjit mereu după București, să mă întorc în București deși nu aveam nimic aici, nici un teatru care să mă vrea, niciun iubit care să nu poată respira fără mine (la două luni după plecarea mea își găsise deja alta) nici o casă a mea, sa zic măcar „mă întorc acasă, la mine” și totuși, undeva, în străfunduri, București-ul a fost, pentru mine, mereu „acasă”.

Am tânjit după București de de când eram eleva la liceul din Târgoviște și  navetista de copil, mă urcam în trenul care venea de la București din care coboram după câteva stații, în timp ce mă prefăceam, așa, în sinea mea, că vin tocmai de la București. Ma uitam pierdută la plăcuța pe care scria București – Pietroșita și în mintea mea se contura visul copilului în care se țesea dorința de a pleca și a vedea lumea. Mi se părea așa frumos să vii cu atâtea bagaje, mă întrebam ce-or avea oamenii în geamantanele lor mari pe care abia le duceau de pe peron către mașină.

După niște ani în care am umblat prin teatre din țară, în ‘90 viața m-a adus în București și nu am mai plecat, deși, în gând, mereu am cochetat cu plecarea în lume.

Mi-am închiriat un acoperiș deasupra capului în centru, la parterul unei clădiri vechi, din rațiuni de câine bătrân, cu trei picioare, era din ce în ce mai greu pentru el să coboare. El a plecat acolo unde se duc toți câinii buni, noi am rămas sa trăim în aceeași casa, în aceeași zonă unde e hărmălaie și ziua și noaptea; s-a refăcut (prost) de atâtea ori asfaltul încât atunci când plouă, apa e pe stradă până la glezne, apa murdară îmi intră în sandalele negre care, ude de acum, îmi clefăie în picioare ca niște cizme prea mari. Undeva, peste stradă, e un restaurant, unde, din când în când, serile de sâmbătă te teleportează într-un sat uitat de lume, așa de tare cânta orchestra și de prost DJ-ul, obosit și răgușit după vocea care, din când în când, striga în microfon, “Hai, hai hai”! Nu-i răspunde nimeni, vizavi e un spital, iar nuntași bântuie prin curte, leșinați de căldura, îi vezi uneori cum se împiedică de câte o pisica neagra, musafir nepoftit, aflat în trecere prin curte.

Vara, când nopțile sunt un pic mai răcoroase, încerc să dorm cu geamul deschis dar mă trezesc din somn discuțiile de sub geamul meu; nu am înțeles niciodată de ce te-ai opri să vorbești așa tare despre filmul românesc sau să te cerți cu cineva la telefon, la 3 dimineața, sub singura fereastră deschisă. Uneori, șoferii care parchează mașinile petrecăreților de la restaurantul de peste drum se prefac, ca și mine probabil, că sunt proprietarii mașinilor și pun muzica sa urle în boxe. Și urlă în greacă și uneori în română câte o manea jelită până la disperare. Nu știu dacă ați observat, ei au două direcții, fie se jelesc într-o disperare continua, pe motiv de inimă albastră, părăsire, nerecunoștință, fie își scot la înaintare valoarea și banii și invidia de la dușmani. Ce poți să faci, după atâtea „concerte” ad-hoc când fuge somnul de tine, ajungi să faci niște analize pe text, măcar să înțelegi ce a vrut sa zică poetul! Mă dau jos din pat, mă duc la fereastră și când să strig ceva, că aș striga, îmi dau seama că e inutil, am plasa pentru pisici la geam, altfel m-aș antrena să pot să arunc, măcar o dată în viața mea, un ou pe parbriz sau o roșie, depinde de cât e oul, că la cum cresc prețurile nu știu cât o să-mi mai permit să sacrific un ou. O roșie coaptă, zemoasă, o și văd cum aterizează fix pe parbrizul  bolidului. Nu, nu am să arunc niciodată cu o roșie în parbrizul omului, dar imaginea e savuroasă, exact ca o scena din film, când ea, furioasă și trădată, ia paharul de vin, roșu musai, și i-l aruncă lui, disprețuitoare și rănită, pe cămașa albă, după care pleacă triumfătoare.

Bucureștiul a intrat în viața mea de copil când tata m-a dus la Cocorul, primul mare magazine cu scara rulantă! Am și acum imaginea scării în minte, m-as fi plimbat cu ea așa, ore în șir, dar tata era aspru nu mi-am permis. Îmi amintesc foarte bine rochia de lame gri pe care tata mi-a luat-o mie, i-a luat și mamei, să avem la fel, au fost mult timp rochiile noastre de dus la biserica de sărbători.

Cu ani în urmă nu puteai să stai în București „fără forme legale”. Știu, sună ciudat pentru urechile de azi, dar mulți ani București a fost un oraș închis, nu aveai buletin de București sau viză de flotant dar aveai ghinionul să te oprească miliția pe strada, nu era bine. Miliția era miliția, mult mai rău decât politia și jandarmeria la un loc, adunați la un protest. Unii își luau și bătaie în afară de o amenda babană plus împachetatul și te trimiterea de unde ai venit. Și erai luat la ochi…

Din fericire pentru noi, cei care am supraviețuit după 1989, orașul e deschis și așa am ajuns și eu să am Buletin de București. Și filmul, celebrul Buletin de București, pleca de o o situație reală, nu era o invenție de scenarist talentat.

Bucureștiul e mare; zice Wikipedia ca are 228 km², ceea ce înseamnă că orașul ocupă 0,8% din întreg teritoriul României. 

E destul de mare încât să nu dai nas în nas cu cine nu ai vrea. E destul de mare încât poți să ai doua relații amoroase bine mersi, fără să afle una de cealaltă, excludem situația în care amanta se satură de așteptat vreo 3 ani un deznodământ, oricum ar fi, doar să se producă, și se duce acasă, la soția cu 3 copii, ii bate la ușă și ii spune” eu sunt cealaltă!”. Finalul… în altă poveste.

E suficient de mare ca atunci când nu ești în apele tale și nu ai vrea să te vadă toți cunoscuții cu nasul roșu sau fața căzută, poți să te pierzi în el, să pleci așa, fără țintă,  pe străzi, sa te uiți la case, la curți, la ziduri , la copacii bătrâni care au scăpat de securea nemiloasa a lucrătorului angajat la ADP care are ordin sa ciuntească tot ce i se pare lui că e de ciuntit. O să ai surpriza să ajungi pe străzi de care nici nu ai auzit, cu case vechi, și, inevitabil, te întrebi cine locuiește acolo, dacă oamenii  care locuiesc în casele alea mari, boierești, sunt fericiți.

Când te duce drumul în centru și te mână curiozitatea sa te mai afunzi pe străzi lăturalnice, există șansa să te trezești într-o strada foarte murdară, cu case pe jumătate dărâmate, unde mirosurile trec de pe un trotuar pe altul și o clipa simți nevoie să te întrebi ”unde am ajuns?”. Te dezmeticește o voce aspra care iese direct în stradă, dintr-o camera cu ușa deschisă, de unde  se aud voci ridicate și cuvinte rostogolindu-se la grămadă; mărești pasul, nu e un loc unde sa zăbovești, dacă se mai și întunecă, e limpede ca nu e de vizitat.

Bucureștiul nu e de înjurat, e de iubit. A fost înjurat de multe ori, el orașul, pentru că cei care l-au primit în grija sau cei cărora le-a oferit adăpost s-au purtat cu el ca niște sălbatici care taie cu securea pomul roditor și îl pun pe foc. Oameni care trăiesc de o viața în Brașov, Cluj, Timișoara, m-au întrebat cum ma descurc, ca ei nu fac față nebuniei, oamenilor, climei, ritmului, traficului, preturilor… Eu îl iubesc, așa defect și aglomerat, cu un trafic nebun, cu viața lui care pare  sa nu se oprească niciodată, cu posibilitățile lui nenumărate de a-ți umple viața, cu senzația ca poți să te duci când vrei sa vezi un spectacol, o opera sau un concert. Eu îl iubesc poate pentru ca și mie îmi place viața în acțiune, pentru că nu-mi face bine prea multa liniște și lâncezeală, pentru ca are resurse pe care eu nu le știu și aștept să le descopăr, pentru că aici locuiesc oameni care mi sunt dragi și cu care pot sa ma vad când vreau…

Bucureștiul e împânzit de mastodonți din sticla ridicați în preajma caselor vechi, cu ținută și istorie, iar imaginea e una menita să te înfurie, dar el, orașul e răbdător, prezent, așteptând mâna de gospodar care sa-l facă curat, înverzit cu copaci care nu se usucă de sete, sa-l spele, sa-l măture temeinic, să-i astupe gropile, să curețe canalizarea, sa-i redea parfumul unui oraș cosmopolit, asa cum spun mai marii orașului în discursuri menite sa dea o spoiala peste nepricepere, nepăsare, hoție…orașului ii plac fântânile cântătoare, dar nu când trec șobolanii pe lângă noi, orașului ii place muzica, dar, dacă l-ai întreba, cred ca sumele mari date pe concerte cu intrarea libera ar fi reparat rețeaua de canalizare sau căldură.

Bucureștiul e azi ca un copil frumos, dar orfan, luat în grijă de niște agenți maternali cărora nu le pasa de copil, e doar de pus în vitrină când apare vreo autoritate și spera ca, până îl adoptă cineva, ei își vor fi îndeplinit  toate planurile. Bucureștiul e aglomerat, e suficienta o privire la metrou, dimineața sau seara, și înțelegi ca suntem mulți cei care l-am pus în buletin. Interese sau iubire, afaceri sau timp de răsfăț, orașului ii trebuie oameni  care să-l iubească și să se bucure când un proiect de-al lor, menit sa ajute comunitatea să curețe ce au mânjit alții, izbutește. Pentru ca, așa cum m-au învățat niște oameni ai Bucureștiului pe mine, binele prinde rădăcini și orașul se poate face bine cu condiția ca noi să-l vindecăm de impostori, de leneși, de hoți, de indolenți, de nepăsători.

Până azi, când mi-am dat seama ca am buletin de București, nu am realizat că, după atâta amar de vreme, în care în București nu prea puteai sa te stabilești decât prin căsătorie sau dacă partidul îți înlesnea ceva, ar trebui sa iau asta ca pe o victorie. Mică, dar victorie. Cred ca tocmai am înțeles ce am de făcut pentru anul următor: să-mi contabilizez victoriile, nu înfrângerile.  Și asta trebuie să fie ca un premiu pentru București, ca m-a primit. Și pentru că încă mă face să mă simt acasă.

Nuami Dinescu s-a născut pe 13 septembrie 1962 în Pucioasa, județul Dâmbovița. A copilărit la țară, unde a crescut cu “Cei trei mușchetari” și “Winnetou”. A absolvit Facultatea de Teatru a Universității Hyperion, București. A jucat întâi ca actor amator apoi ca profesionist pe scenele teatrelor din Craiova, Brașov, Reșița si Ploiești. A devenit foarte cunoscută prin show-ul de televiziune “Teo Show”, unde ani buni a fost “Tanța”.