Cine a ratat recitatul special susținut de violoncelistul Valentin Răduțiu, violonistul Dmitry Sitkovetzky și pianistul Lukas Geniušas în cadrul Concursului Internațional Enescu 2024 are ce regreta. Lucrările alese, armonia dintre instrumente și chimia dintre cei trei excepționali artiști au mutat sala Ateneului Român într-o altă dimensiune.
Am fost transportați într-un univers unde a contat doar muzica și nimic altceva.
De aceea, am avut mari emoții atunci când m-am întâlnit cu Valentin Răduțiu pentru interviul pe care l-a acordat Buletin de București. Se va ridica la înălțimea recitalului?
Violoncelistul născut în Germania a câștigat Concursul Enescu în 2011. Între timp, a devenit unul dintre cei mai importanți promotori ai muzicii marelui compozitor român în lume. A înregistrat un CD cu integrala lucrărilor enesciene pentru violoncel şi pian, considerat de critici o referință, și a cântat de zeci de ori una dintre cele mai grele compoziții ale lui Enescu, Sonata nr. 2 pentru violoncel și pian.
La ediția din 2024 a Concursului Enescu, unde Buletin de București este partener media, este membru al juriului la secțiunea Violoncel.
Am vorbit cu violoncelistul Valentin Răduțiu despre cât de grea este pregătirea unui concert cu artiști cu care nu a mai lucrat anterior, despre echilibrul dintre respectarea partiturii și propria personalitate, despre improvizație, despre prestigiul Concursului și Festivalului Enescu și despre evoluția muzicii clasice în prezent.
Buletin de București: Ați susținut un recital extraordinar alături de Dmitry Sitkovetzky și Lukas Geniušas. Prima întrebare este, de fapt, a unei spectatoare, care mi-a zis că îi este rușine să vi-o adreseze direct: cum se pregătește un concert în trei, cum a fost cel de la Ateneul Român, din 6 septembrie? Vă întâlniți înainte cu mult timp, cum vă coordonați dincolo de partitura în sine?
Valentin Răduțiu: Norocul a fost să ne întâlnim câteva zile la Berlin, cu o săptămână înaintea acestui recital. Am petrecut câteva zile repetând și chiar am făcut și un mic concert, ca o repetiție generală, pentru momentul de la Ateneu.
În același timp, toți suntem muzicieni foarte experimentați și am cântat o piesă pe care fiecare o cunoaște foarte bine. Aceasta este, cumva, și condiția să poți să pregătești un asemenea program atât de repede.
Ați mai cântat împreună?
Nu, a fost prima dată. Maestrul Sitkovetzky și pianistul Geniušas se cunosc deja de mulți ani, deci asta a fost o legătură prielnică.
Acum, pentru un ascultător sau pentru cineva care încearcă să înțeleagă cumva fenomenul, aș spune direct: sunt oameni care repetă o veșnicie și nu ajută, rezultatul nu reflectă neapărat munca.
Sunt oameni cărora le place să repete foarte mult și obțin un anumit tip de rezultat. Alți oameni au o chimie care se găsește natural, este un comun acord, o anumită estetică, o anumită stare, înțelegere a piesei și, cum să zic, această unire muzicală reușește firesc și rapid.
Desigur, muzica de cameră are foarte mult de-a face cu a asculta și cu a-ți cunoaște rolul: când să-l urmărești pe celălalt, când să-l slujești pe celălalt, când ești tu pe primul plan.
De fapt, ca și în viață și ca într-o familie, un trio este o unitate în care trebuie o mare sensibilitate umană și, dacă și cunoști piesa, cunoști textul și știi să asculți pe ceilalți, se poate rapid ajunge la un rezultat de o anumită calitate.
Sunt permise improvizațiile? Și, în același timp, ce faceți dacă celălalt a greșit o notă sau o intrare? Vă derutează?Cum vă adaptați la o astfel de situație? Sau nu se întâmplă?
Din contră, este firesc să se întâmple mici imperfecțiuni.
Pe de o parte, astăzi se cântă la un nivel foarte înalt și profesioniștii nu greșesc o intrare, cum ați spus. Sigur se mai întâmplă poate ceva, dar pentru noi nu contează.
O intrare greșită, adică dacă cineva nu numără corect și undeva… Este ca o turbulență la avion.
Pentru noi, desigur, sunt piese care sunt foarte complicate, au o structură atât de de complexă încât o greșeală poate să aibă consecințe grave, să spunem. Dar, de obicei, avem o flexibilitate și o spontanitate, și reflexe, instincte care foarte repede ne aduc iar pe traseu.
Improvizația este foarte importantă. Dacă am reda doar ca un magnetofon, ca o imprimantă 3D care totdeauna produce același lucru, ar fi păcat.
De fapt, acesta este farmecul și minunea cântatului și ascultatului live, că există incertitudine.
Pentru mine, aceasta este dintre cele mai frumoase laturi a meseriei mele, că oricât ai repeta și oricât ai studia, într-o anumită măsură ești întotdeauna un pic în mâna lui Dumnnezeu sau cum vrei să o descrii.
Sunt oameni care cântă decenii la rând, sute și mii de concerte, și spun: „Intru pe scenă și abia în acea clipă știu care este atmosfera, cum mă simt, dacă am acces la inspirație, dacă mă simt aproape de emoțiile mele, de public sau am sentimentul că astăzi nu am acces la acea sensibilitate…”
Altfel spus, chiar dacă compozițiile sunt la fel, interpretările sunt diferite de la un concert la altul. Concertul de vineri s-ar putea să nu se mai repete la fel săptămâna viitoare.
Sunt, desigur, și muzicieni care caută mai mult această spontaneitate sau diferențiere. De exemplu, pentru mine, faptul că suntem în cadrul unui concurs de violoncel și avem mulți violonceliști în sală mă provoacă să arăt altfel.
Simt cumva această conștiință a stupului, știu că sunt în sală oameni pentru care cânt piesa poate pentru prima dată, dar sunt și cei care o cunosc foarte bine și care se bucură de o surpriză și de ceva poate mai inedit.
Este și un prilej bun să le transmiteți că personalitatea lor trebuie să se vadă într-o piesă, nu contează doar tehnica. Am văzut că și dumneavoastră ați declarat într-un interviu, la fel mi-a spus și violonista Maria Marica în interviul pe care mi l-a acordat în urmă cu două zile, că preferă să fie în fața publicului, decât în fața unui juriu. Un concurs este util, dar vine cu o limitare, trebuie să fii foarte tehnic, să cânți notele corect, dar în fața publicului ești mai liber, se vede și personalitatea ta.
E foarte bun punctul pe care îl atingeți. Dar aș dori totuși să vă și contrazic. Căci este foarte important să se vadă personalitatea și într-un concurs.
Este clar că avem anumite criterii tehnice și, de multe ori, nivelul tehnic este foarte înalt. Dar, pentru a trece mai departe, nu doar în sensul etapelor, ci și ca om, ca muzician, este nevoie de personalitate și de individualitate.
Poate într-un concurs ne simțim mai inhibați în acest sens, dar putem observa că, de fapt, cei care au curaj și reușesc să cânte ca într-un concert, reușesc mai departe.
Acesta este și capacitatea, cum să zic, mentală, a unui muzician făcut pentru această meserie, să se detașeze de exterior.
„E concurs, este fostul meu profesor în sală, mi-e teamă ce gândesc colegii despre mine.” Nu. Slujesc muzica, cânt pentru bucuria de a cânta la violoncel și de a interpreta această muzică, și pentru ascultătorii care, într-o majoritate, aș spune copleșitoare, vin să se bucure și ei la rândul lor, nu ca să stea cu carnețelul și să facă notițe despre ce n-a fost bine și unde a fost o notă falsă.
Suntem înainte de finala secțiunii violoncel la Concursul Enescu 2024 și, fără să vă antepronunțai, căci sunteți în juriu, cum vi se pare competiția de anul acesta?
Este extraordinar de înalt nivelul. Chiar suntem puțini mândri noi, vionceliștii, că avem mai mulți candidați la vioncel decât la vioară în această ediție.
Avem bucuria unei ediții foarte puternice și este deosebit de interesantă. O bucurie să descoperi talent, idei, să regândești piese reascultându-le de atât de multe ori.
Cred că munca de jurat este o activitate deosebit de fascinantă, care are mereu și un efect pozitiv util pentru orice muzician care ascultă.
CITEȘTE ȘI: Violonista Maria Marica, câștigătoare a Concursului Enescu: „Nu am timp să spun altceva decât adevărul”
Dumneavoastră v-ați născut în Germania, ați devenit artist în în Germania, predați acum în Germania. În interviul cu Maria Marica pe care l-am menționat mai devreme, ea spune că școala românească preuniversitară de muzică este mai puternică decât școala germană. Maria Marica studiază acum în Germania, de aici și comparația.
Ea spune că această obsesie pentru concursuri a românilor îi oferă elevului mai multe cunoștințe, mai multă experiență decât școala germană. Este adevărat, din perspectiva dumneavoastră?
Într-adevăr, nu prea există în Germania, cu câteva excepții, licee de muzică. Eu predau la Dresda, un oraș în fosta Germanie de Est, unde există acest lucru, adică o școală care este deja apropiată de facultate și care are o menire muzicală din start.
Prin urmare, oferă deja mult mai multă susținere și oportunități pentru cei care doresc să facă un bacalaureat, dar se orientează deja spre muzică.
Și este recunoscut: cele mai mari școli de muzică sunt la Moscova, în Lituania și în multe multe alte țări din Europa de Est. Aici există această cultură care, într-adevăr, puțin lipsește în Germania.
În plus, Germania are conceptul federal, iar landurile sunt fiecare responsabile pentru sistemul eco-educațional. În Bavaria, se zice că este poate mai sever și mai potent, cumva, sistemul de educație.
Dar sunt de acord cu Maria că în România este un spirit de susținere și așa foarte meloman. De fapt, și în alte discipline se caută din tinerețe susținere.
Îți știi traseul de mic?
Da, țintesc deja din copilărie la un anumit țel.
Ați declarat într-un interviu, un lucru care m-a uimit.
Auleu. Ce oi fi spus?
Ați spus că este foarte greu să faci performanță când vii din medii care nu au nicio legătură cu muzica. „Nu e imposibil, dar este pur și simplu mult mai greu să ajungi la timp la profesori foarte buni.” Declarația este, cumva, o demotivare pentru cei care vin din afara muzicii. Este atât de greu pentru cineva care nu se naște într-o familie de muzicieni să ajungă departe în carieră?
Poate am spus-o nu chiar atât de categoric, poate am spus-o în sensul că este un mare avantaj să vii dintr-o familie care are o legătură cu muzica.
Tatăl meu mereu a evidențiat, de exemplu, că foarte mulți colegi de-ai lui din orchestră nu au reușit să aibă copii tot muzicieni. De fapt, nu doar că nu au devenit muzicieni, dar nici nu au cântat la un instrument.
Este, de fapt, reversul: de multe ori intervine negarea, fenomenul revoltei față de părinți, copiii nu doresc să facă ceea ce fac părinții.
Deci poate să fie și un dezavantaj, în acest sens.
Totuși, dacă te uiți la muzicieni importanți, vezi că a fost și un anumit background care este util.
De multe ori am spus: să crești un pom nu este ușor, o plantă să prospere într-un ghiveci este dificil de îngrijit, darmite să-l îndemni pe un copil să o apuce pe un anumit drum.
Acum, după câțiva ani de când am făcut acea declarație, aș dori să relativizez: sunt foarte mulți factori care influențează parcursul unui muzicin, dar un backround muzical ajută.
Dar, apropo de părinții muzicieni. Nu este cumva mai dificil să crești în umbra unui tată care este un muzician desăvârșit? Nu te timorează? Nu te copleșește?
Este foarte tipic fenomenul. Dacă tatăl este Dmitri Șostakovici, iar tu ești Maxim Shostakovich, sau dacă tatăl tău este Igor Oistrakh, atunci te poți simți eclipsat de asta.
Dar eu am și idealismul să spun că un copil, la început, poate nici nu-și pune aceste întrebări, nu face așa de multe verdicte calitative în sensul ăsta. Este important să ai un idol. Figura tatălui contează, multe studii arată că, de mult ori, un copil face un lucru ca să primească validarea tatălui.
Ați simțit dumneavoastră această nevoie? V-ați apucat de violoncel pentru că și tatăl dumneavoastră era violoncelist sau a venit ca o atracție firească?
Am avut o atracție firească. Desigur, am avut violoncelul ca un membru al familiei, în jurul meu, dar dorința de a cânta la acest instrument a venit natural, a pornit de la mine dorința aceasta.
Mă bucur când văd pe tata mulțumit și știu că tata are o anumită liniște și o bucurie știind de satisfacția mea profesională și de aprecierea pe care o primesc ca violoncelist.
Dar în cazul meu nu cred că a fost vreodată o chestie freudiană, să fie o umbră în spatele meu.
Ați avut și norocul, din câte am citit, ca tatăl dumneavoastră să fie un bun profesor.
Așa este. Foarte multă joacă, de fapt, ca și copil, dar și un mod foarte conștiincios de a învăța. Am fost privilegiat prin susținerea părinților mei.
Apoi, am avut și norocul unor mari profesori, de la care am învățat foarte mult, plus accesul la informații, la știință. Am avut alte condiții decât tatăl meu.
Se pune de multe ori această întrebare: cine cântă mai bine, tatăl sau fiul? Tatăl meu spune: „Normal că Valentin cântă mai bine. Ar fi și tragic să nu fie așa”. Orice pedagog și chiar un membru al unui juriu trebuie să-și dorească să găsească oameni care cântă mai bine decât el.
Eu le spun întotdeauna studenților: „Dacă ești cel mai deștept din cameră, ești în camera greșită?”
Eu cred în piramida inversă a științei și sperăm că generația viitoare este mai deșteaptă și mai performantă decât cea de dinainte. Întrebare este dacă, global, oamenii devin mai buni, mai deștepți.
Ați declarat tot într-un interviu că nu credeți că lumea devine mai bună și mai deșteaptă, din contră, considerați că spiritalitatea din lume este în scădere.
A fost Dalai Lama întrebat, acum câțiva ani, despre asta și el a răspuns foarte rațional: avem mai puține războaie decât înainte, sunt mai puțini copii care mor, sunt mulți oameni care au acces la apă curată, deci societatea avansează.
Desigur, suntem foarte orientați pe anumite valori, să spunem, și le propulsăm pe acestea. Dar poate nu suntem chiar atât de bine cum credem.
Dar trebuie să asculte toată lumea muzică clasică, de exemplu?
Nu, desigur că nu. Eu cred că este frumos ca în societate să existe deschiderea, resursele și știința pentru a apropia oameni care poate au anumite preconcepții sau prejudecăți, inhibări față de sala de concert.
Iubim Ateneul în frumusețea lui, dar poate unii chiar se sperie de el, că nu știu cu ce să se îmbrace, de exemplu.
Mi-a spus o dată soția: Azi, la Filarmonică, am văzut vreo 10 bărbați în pantaloni scurți. Și eu i-am răspuns: Da, dar sunt acolo. Pentru mine asta contează.
Ce rol a jucat câștigarea Concursului Enescu în cariera dumneavoastră? Credeți că ar fi fost la fel fără acest premiu?
Desigur că multe lucruri ar fi mers altfel. Orice mică modificare poate schimba totul. Dar pentru mine foarte multe lucruri s-au legat de participarea și premiul pe care l-am obținut aici (în 2011 – n.r.).
Poate nu-l descopereați pe Enescu?
Îl descopeream. Sigur, nu atât de rapid și nu atât de intens. Soția mea poate nu era soția mea fără Enescu și fără Ateneu.
Am imprimat un disc cu Enescu care mi-a fost foarte util. Multe concerte care au apărut.
Cred că, de multe ori, tindem să subestimăm efectul unor mici bucățele din puzzle. Un premiu la un concurs cum este Enescu este o bucățică deja mai mare din puzzle.
Parcursul unui muzician se construiește din foarte multe bucăți de puzzle. Și construirea asta în larg și în multe direcții este, de fapt, foarte importantă. Bucureștiul, Enescu, Ateneul reprezintă un centrul în care multe axe se încrucișează și se unesc.
Prestigiul Concursului Enescu este real în lume sau este doar ceva cu care ne mândrim noi și atât?
Este real. Uitați-vă la câștigători, la ce se întâmplă cu ei, de unde vin participanții. Este și legătura cu Festivalul Enescu, care este important pe mapamond.
Uitați-vă la jurații care au venit la ultimele ediții și unde-i mai regăsiți pe acești jurați în lume. Sunt foarte multe argumente care evidențiază importanța acestui concurs.
Una dintre cele mai dragi lucrări pentru dumneavoastră este Sonata a doua pentru violoncel și pian a lui Enescu, una foarte grea. Cum de v-ați îndrăgosit tocmai de o piesă atât de grea?
Da, este bună întrebarea. Nu m-am plictisit niciodată de ea, deși am cântat-o de multe ori. Întotdeauna este o călătorie plină de incertitudini, „into the open”, cum îmi place mie să spun.
Este un vocabular atât de unic, de delicat și de subtil. Desigur, este și aproape de rădăcinile mele, nu pot să neg legătura asta a sângelui.
Dar este, la modul obiectiv, o lucrare excepțională, a unui compozitor într-adevăr remarcabil în secolul XX.
Am cântat Enescu de multe ori chiar într-un mod provocator. Am cântat, în prima parte, o sonată de Mendelsohn care are mult succes la public, cantabilitate, lumină, veselie, energie. Melodii captivante pe care poți să le fredonezi după ce ieși din sală.
Nu se poate asta cu Enescu, nu este ceva ce-ți intră în cap. Dar, când cânți anumite sonate de 20, 30, 40 de ori, un pic știi unde fuge iepurele.
La Enescu, ca să revin la acest termen, te simți cumva în mâna lui Dumnezeu, este o anumită spiritualitate și un anumit mod transcendental al acestei muzici, să se dezvăluie de fiecare dată diferit, care mă fascinează enorm.
Am avut concerte și în provincie, am cântat un Bethoveen Opus 102, un Bethoveen târziu, mai colțuros, în prima parte.
Deja oamenii aplaudau un pic mai sceptici și mă gândeam cum o să-l primească pe Enescu. Din contră, și în mici orașe, oamenii au avut o rezonanță puternică la această sonată.
Se modernizează și muzica clasică sau a rămas la fel sute de ani?
Ar fi tragic și este imposibil să rămână la fel. Singura certitudine este schimbarea. Prin urmare, se schimbă și interpretarea. Se vorbește de „performance practice”, dorința de a cânta autentic, mai ales în muzica barocă.
„Hai să cântăm așa cum s-a cântat în trecut”. Este o motivație foarte nobilă. Dar se pune întrebarea dacă este într-adevăr un beneficiu sau poate Bach, dacă ar afla despre posibilitățile din ziua de azi, s-ar bucura să audă muzica un pic altfel decât cum se cânta pe vremea lui.
mpactul discului a fost, desigur, unul foarte mare. Trebuie să îl vedem mai degrabă cu un anumit scepticism, fiindcă această conservă a adus o anumită uniformizare. Și teama față de imperfecțiune, spontaneitate, presiunea asupra interpeților să sune în concert exact așa cum știu și oamenii lucrările pe discurile lor.
Dar este esențial ca muzica să fie într-o dezvoltare continuă.
De exemplu, marele Neuhaus, profesor de pian la Moscova, mari pianiști au ieșit din această școală, avea o elevă pe nume Iudina. Ea cânta un Bach extrem de rar, foarte, foarte lent.
Și a întrebat-o de ce acest tempo așa de lent. Iar ea a spus: „Din cauza războiului”.
Așadar, inclusiv contextul social poate influența interpretarea?
Uitați-vă la Kissin, de exemplu. În concertul al 3-lea de Rahmaninov, el întotdeauna a cântat rar. Dar uitați-vă la o înregistrare recentă, el este foarte implicat civic, l-au și pus pe lista de persona non grata a Rusiei. Cântă chiar și mai lent.
Din cauza războiului, sunt convins. Cum să cânt eu mai departe, când este apăsarea asta a războiului.
De fapt, această concepție că eu slujesc muzica și trebuie să o cânt exact așa cum a fost gândită ea este de fapt aceeași formă de aroganță, din punctul meu de vedere, ca și atunci când zici: „Eu cânt ce vreau eu”.
Cei care zic Eu cânt doar ceea ce scrie în note sunt la fel de vanitoși ca și cei care zic Eu cânt din burtă”.
Fiindcă sunt un milion de lucruri care nu sunt scrise în note, atâtea lucruri nu se redau din note.
Trebuie să căutăm această diversificare și să ne bucurăm de ea, că altfel o să fie totul ca și pe disc, rămânem acasă, ascultăm de acolo și gata.
CITEȘTE ȘI: Concursul Enescu a primit diploma de Înalt Patronaj al Președintelui României
