Investigații, reportaje, interviuri, editoriale și știri de interes local.
Thursday , 21 November 2024
BdB e un proiect marca Funky Citizens
ArticoleEditorialMainSănătate

EDITORIAL | O internare de zi în Spitalul Justiției „Iubirea de Oameni” din Cartierul Evreiesc

593

De ceva ani am obiceiul ca-n ianuarie să mă duc să mă caut, ceea ce vă doresc și vouă, că-i mai bine să previi decât să tratezi ceva ce ai neglijat. Încep la medicul de familie, unde mi se dă o trimitere la analize și poate alți medici. Anul acesta m-am plâns și de niște simptome digestive ușor îngrijorătoare care țineau de ceva luni, așa că am primit trimitere la un domn chirurg specializat în screening digestiv, adică endoscopie și colonoscopie. Chirurgul are cabinet în aceeași clinică privată în care se află și medicul meu de familie. Clinica are multe specialități la care medicii existenți au contract cu Casele de asigurări de sănătate, așa că mi-a fost convenabil și am mers.

Fac programare la domnul doctor la recepția clinicii, mi se zice o oră orientativă și că voi fi sunat cu o zi înainte pentru a confirma ora exactă. Ar fi trebuit să observ acest prim red flag: am perceput mesajul cum că domnul doctor este o persoană importantă (și eu nu, ca pacient) și că „să vedem când termină cu munca de la spital”. Pare a fi un diagnostic clasic de „lucrăm dimineața la stat și după-amiaza la privat”.

Mă duc la ora programată într-o zi de joi, crezând, naiv, că dacă am făcut programare e pentru că ne dorim ordine și disciplină în viață. Mă gândeam, deci, că nu va dura mult. Greșeala mea: vreo patruzeci de minute a întârziat domnul doctor, al doilea red flag. Era cât pe ce să plec când l-am văzut venind. E drept, m-am distrat cu cei șase pacienți care-l așteptau – unul mai nevorbit decât altul, dar cu toții conspiraționiști în feluri diferite: cineva mi-a descris cum vor să ne omoare, că suntem prea multe miliarde deja pe planetă. 

Vine doctorul, intru la consult. Durează 5 minute efectiv serviciul medical prestat, mai mult a durat birocrația aferentă: bagă cardul, scrie în registru, semnează, printează. Concluzia: sunt fericitul câștigător al unui combo magic: endoscopie + colonoscopie. 

Plec cu trimiterea și rețeta de mai sus, plus o carte de vizită. Mi-a zis să vin miercuri dimineața la 8, la acest mic spital din Cartierul Evreiesc, cu pregătirea făcută (cu o zi înainte beau doar lichide și iau Picoprep + Dulcolax conform bilețelului). Ce nu mi-a zis am aflat eu ulterior de pe net – că pregătirea începe de fapt cu trei zile înainte, când nu mai mănânci legume sau făină integrală. Pe Picoprep și Dulcolax, în prospecte, instrucțiunile erau diferite față de cele date de medic, așa că am făcut, cumva, o medie între cele două. Mă bazam oricum pe mine să-mi fac propria cercetare, dar m-am supărat un pic că nu am fost bine instruit. Al treilea red flag? 

Se face ziua cu pricina: mă scol la 6:50, după ce ziua anterioară trăisem exclusiv din lichide clare. Chiar dacă îmi bătusem recordul de stat pe WC, eram stresat căci nu îmi dădeam seama dacă mi-am făcut bine pregătirea. Știam că dacă n-o fac bine, colonoscopia poate să nu fie relevantă sau chiar anulată ca procedură. Sunt confuz vizavi de permisiunile matinale, adică nu mi-a zis doctorul dacă să beau sau să nu beau apă în dimineața cu pricina. Am luat o gură de apă și câteva linguri dintr-o supă, să nu fiu chiar mort, căci mă așteptam să dureze ceva întreaga tărășenie. 

Ajung la 8:15 la spital, pentru că am făcut iarăși greșeala să aleg transportul rutier când aș fi putut lua metroul. Aș fi ajuns mai repede mergând pe sub pământ, oricât s-a chinuit șoferul de Uber să-mi explice cum era de fapt mai greu cu metroul. Nu, nu era, nu trebuia să schimb, cum eronat credea el: aveam acces direct de la Titan la Unirii, iar de acolo vreo stație și-un pic de mers pe jos, cu trotineta sau autobuzul. 

Sursa foto: site-ul oficial al spitalului

Coada invizibilă

Stau la rând la recepție pentru procedura „internare de zi”. Sunt două ghișee de recepționat pacienți, dar doar unul funcționează. Se deschide și al doilea, vine o doamnă, mă preia. E simpatică, conversează cu colega ei de-ale lor, știți stilul, te mai bagă din când în când în seamă, dar e clar că nu ești tu cel pe care se concentrează. Îi dau cardul de sănătate, trimiterea și cartea de identitate. Se plânge că nu merge cardul – dar de câți ani nu merg sistemele informatice create de firma fugarului Sebi Ghiță, hm. Trebuie să dau zece lei pentru coplată, e și-un afiș lipit pe geamul recepției în acest sens. Dau cincizeci de lei, n-au să îmi dea rest, n-au nici opțiunea de a plăti cu cardul, așa că rămâne să fac eu cumva să plătesc la final, poate aparținătorul care mă va culege va avea mărunt, cine știe. 

Durează ceva procesarea mea, dar iată că se face 8:40 și acum stau la altă coadă, la camera de gardă, unde trebuie să fac un EKG. Sunt instruit să le zic să nu-mi dea haine de spital, că nu stau mult. OK, zic. Alung plictiseala și mă întrețin cu altă doamnă, care așteaptă înaintea mea tot la EKG. Nu înțelege nici ea ce-i așa complicat, ea venise doar pentru un consult. Intră doamna, iese doamna, iese și personalul medical din camera de gardă, așa că acum stau la o coadă invizibilă. Vine o doamnă, îmi zice să intru și să mă așez pe pat.

Patul arată așa și nu, nu pune nimeni nimic peste acel material de culoare incertă. Mă-ntreb ce-i cu oamenii care lăsaseră review-uri pe pagina spitalului și ziceau că e curat. Ce standarde joase avem, mă gândesc. Apuc să stau câteva minute singur în camera de gardă, așa că trag câteva fotografii.

Faptul că au lipită procedura pentru infarct miocardic pe perete cumva mă face să n-am încredere în abilitățile medicilor de-aici. 

Vine doamna, îmi ridic eu tricoul, îmi ridică ea un pic pantalonii, îmi prinde ventuzele și imediat e gata și EKG-ul. Mai intră și altă doamnă, de la care aflu că e o ședință programată la 9:30 și că trebuie să pregătească ceva hârțogăraie pentru această întâlnire. Termin EKG-ul, nu-mi zice nimeni dacă-i de bine sau de rău, așa că aleg să cred că e de bine.

Mă întorc cu fișa la recepție, pare că doamnele de acolo, foarte simpatice de altfel, sunt un pic confuze vizavi de pașii următori pentru mine. Mă îndrumă să intru pe o ușă albă. Bat la ușă, apăs clanța, constat că ușa e încuiată. Mi se spune să aștept. Mă înarmasem oricum cu răbdare, estimasem că voi irosi vreo două cu internarea și birocrația aferentă. 

Pe nesimțite a trecut deja o oră de când am sosit – time flies when you’re having fun. Mă pun pe scaun și, de plictiseală, postez pe Facebook, acest veritabil zid al plângerii. Știam că nu voi intra la fix, că nu-s la prima vizită într-un spital de stat, dar totuși speram la un pic de empatie pentru un pacient pregătit de colonoscopie. Fiecare oră care trece îmi dă anxietate și mă face să mă simt din ce în ce mai rău. Empatia vine din comentariile de pe Facebook, de unde aflu că se poate și mai rău, normal. Aștept și mă uit cu jind la automatul de cafea și băuturi de lângă ușa pe care o păzesc ca pe butelie. Mi-e foame, dar nu mai contează, în câteva ore voi mânca. 

Spitalul Justiției

Scrollez, ce să și fac. Cineva îmi comentează pe Facebook că e un pic aiurea să ai un automat care vinde produse nesănătoase într-un loc al sănătății precum un spital. Altcineva îmi comentează că nu pricepe de ce naibii mai avem spitale departamentale. Sunt de acord. 

Bucureștiul găzduiește cele mai multe și mai renumite spitale din țară. Unele sunt în subordinea Ministerului Sănătății, altele în subordinea municipalității (prin ASSMB), iar altele aparțin de alte instituții – la ele ne referim ca fiind spitale departamentale. De pildă:

  • Ministerul Transporturilor are spitalele Witting CF 1 și CF 2 (denumite astfel după doctorul care a pus bazele chirurgiei vasculare în Românoa), 
  • Ministerul de Interne are, pe lângă Foișorul de Foc, Spitalul Dimitrie Gerotă (botezat după întâiul radiolog al țării) – ba chiar au și restricționat accesul auto pe strada pe care se află spitalul cu pricina. 
  • De S.R.I aparține Spitalul Agrippa Ionescu (numit în cinstea celui ce a pus bazele chirurgiei plastice în România)
  • De Academia Română aparține Spitalul Elias (denumit după un mare bogătan al vremurilor)
  • Ministerul Apărării are Spitalul Militar Carol Davila, de care aparține și un Centru Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei cu 202 paturi, undeva pe strada Constantin Mille, un pic mai jos de Clubul Control.
  • Ministerul Justiției are spitalul Constantin Angelescu, redenumit din Sahia după 1990.

La cel din urmă mă aflu eu. E fostul spital Sahia, îmi zice taică-miu, care a fost și el pe-acolo prin tinerețea sa. Măcar eu fac procedura sub anestezie – mi-a povestit cum s-au luptat asistentele cu el să-i vâre endoscopul pe gât acum mulți ani. Aflu de pe pagina de Facebook a spitalului că (citez): „Spitalul Prof.dr C. Angelescu a fost creat în anii 30 , și numit ,, Iubirea de oameni”. de catre un doctor inimos, Profesorul Ghelerter. Continuam traditia”. Ortografia aparține autorilor, iar pagina de Facebook are vreo 800 de like-uri, e activă și se cheamă chiar așa – „Spitalul ,,Iubirea de oameni” Prof dr. Constantin Angelescu”. Adevărul e că personalul e destul de jovial.

O „doză“ de scandal

Se deschide ușa încuiată pe care o păzeam cu privirea, iese o doamnă și dispare într-o altă cameră, dar iese și un domn doctor care rămâne pe holuri să se întrețină cu niște pacienți de care pare că îi este drag („iubirea de oameni” nu e doar un slogan, iată). Cutez să îl deranjez cu întrebarea mea, îmi comunică faptul că nu e medicul meu („păi ce, aveți cu mine?”) și îmi arată numele său brodat pe halatul dânsului. 

Învățat de alte dăți că dacă nu vociferez un pic nu obțin mai nimic, fac oleacă de scandal. Pro-tip: e important să nimerești doza corectă de asertivitate, adică să zici răspicat ce vrei (musai să menționezi de cât timp aștepți), dar nu foarte urât, pentru că, la fel ca la chelneri, nu vrei să superi personalul medical. Nu știi ce-ți pune chelnerul în supă și nici nu vrei să riști un tratament revanșard din partea personalului medical (dar nici nu vrei să fii luat de prost, vrei să-ți ceri drepturile de pacient). 

Doamnele de la recepție se agită și ele oleacă, dau un telefon, iau legătura cu medicul meu sau cu cineva din anturajul său. Aparent este la etajul 2. Mi se spune să urc acolo și să caut asistenta șefă. 

Urc pe scări, căci am instinct de conservare, doar n-o să iau un lift vechi dintr-o clădire și mai veche, afectată de cutremurul din 1977 și doar parțial reconsolidată, după cum aflu chiar de pe site-ul spitalului.

Ajung, localizez asistentele, le zic problema mea, sărut-mâna, știți, am și eu programare la endoscopie și colonoscopie. Senzația lor de mirare mă face să cred că nimeni nu mă așteaptă, de fapt. În fine, iau doamnele legătura cu domnul doctor, îmi zic să iau loc pe un scaun de aceeași culoare incertă. Măcar acest scaun-fotoliu are ceva acoperitoare pe el, spre deosebire de patul din camera de gardă. 

Mai aștept puțin, vine o altă asistentă, mă bagă în salonul de lângă scaunul respectiv. „Doamnele afară”, zice asistenta, ca să pot să mă schimb. Bine că m-am gândit să-mi iau un trening cu mine, că nu mi-ar fi zis nimeni acest lucru. Știu, știu, e vina mea că n-am întrebat… 

M-am schimbat, acum stau pe pat în treningul meu maro și mă uit la domnul din fața mea, care e post-operatoriu și urinează în pungă, săracul.

Doamnele au revenit. Ușa se tot deschide, spre nemulțumirea domnului cu punga, care mă tot roagă să o închid. E normal, cu ușa deschisă oricine iese din lift vede direct în salon, cu prim plan pe patul lui. Pe ușă mi-am agățat eu hainele, la instrucțiunile asistentei, că n-au voie să stea pe pat. Adidașii mei de stradă pare că nu se supun acestei reguli de a nu aduce patogeni din afară înăuntrul salonului.

Butonul divin

Scanez camera. O rezervă cât o sufragerie de garsonieră, cu trei paturi și o chiuvetă. Suntem cinci persoane acum în salon: eu, domnul de vizavi de mine și un altul în patul din spatele patului meu, bine vegheat de două doamne despre care presupun că sunt soția și fiica. 

Un televizor rulează pe Antena 1, unde vedem Neața cu Răzvan și Dani. Unele întrerupătoare sunt din anii 70-80, le recunosc căci le-am folosit în decorarea apartamentului cu tematică comunistă 80east. Lângă întrerupătoare, niște butoane de urgență, fiecare cu câte o iconiță prinsă de vreo asistentă mai evlavioasă, pesemne. Credința e necesară, trebuie să ai încredere oarbă în personalul medical, că de explicat nu-ți explică nimeni mare lucru, deci Doamne ajută. Sau, cine știe cine apare după ce apeși butonul roșu.

La un moment dat vine și doctorul. Pardon, Doctorul, Doctorul Meu. Vine, pleacă repede. A fost o interacțiune de probabil 15 secunde în care m-a întrebat dacă am băut, dacă am mâncat. I-am zis că am băut o gură de apă și că de mâncat n-am mâncat, dar că mi-ar plăcea enorm această activitate. Simt că se apropie momentul meu, cât să mai și dureze. Cresc emoțiile. 

Intră o doamnă asistentă și ne anunță că vine un domn doctor la control. Doamnele aparținătoare, și ele în încălțăminte de stradă, la fel ca mine, s-au ridicat în picioare și au stat drepți până la întâlnirea cu domnul doctor. 

Vine, iată-l, iubitor de oameni și el. Ce să vezi, e chiar cel cu care am dialogat jos, la recepție, care a fost iritat de întrebările mele, deci probabil că se mai uită și la om înainte să-l iubească. Din prima o remarcă pe doamna mai tânără și îi aruncă un libidinos „ce faci, drăgutso?”. Maxim un minut a durat „controlul”. Doamnele aparținătoare au și ele diverse neclarități, pentru una l-au strigat pe domnul doctor de pe hol, care plecase ca uuuun aaaactoooor grăăăăbiiiit. 

E rândul altei doamne să intre și să panseze celălalt pacient, cel din fața mea, domnul cu sonda. Altă doamnă vine și îi aduce o supă, de la soția sa, cică. Aflu ulterior că soția domnului e și ea asistentă chiar în acest spital, spital în care au prioritate angajații Ministerului Justiției, după cum am aflat de pe o foaie lipită pe un perete. Doamnele sunt și ele simpatice și bine dispuse.  

Mai apare o altă asistentă, îmi dă să mai completez niște birocrație, am semnat că-s de acord cu ce o să-mi facă, deși nu mi-a explicat niciun fel de detaliu pentru procedură, dar hei, dățile când chiar mi s-a explicat sunt mai degrabă excepția decât regula. Ain’t nobody got time for rules & stuff. Din nou, simt că se apropie momentul meu de glorie. Îmi amintesc că am mai făcut o endoscopie în 2009 și mă întreb dacă o să primesc la final și aici un CD cu înregistrarea. 

„Mulțumesc-ul“ instituțional

Se face ora 10 și-un pic. Mă ia o doamnă să mă ducă jos, la investigație. Cheamă liftul. Liftul întârzie să vină, doamna se grăbește, așa că mă abandonează, dar îmi explică cum să ajung singur, pe scări. Îmi zice să mă duc la radiologie. Cobor, găsesc ușa, bat la ușă, mi se zice să intru, dar nu vreau să dau de radiații, așa că totuși casc un pic gura și văd că al meu cabinet era dincolo de cel de radiologie. 

Acolo dau de primul om care chiar se poartă frumos și cu mine, vă respect maxim, doamna Ioana! Ca să vă dați seama, mi-a zis chiar și „mulțumesc” după ce am mai semnat niște birocrație. O întreb dacă mai am timp să mă duc până la toaletă, că de la atâta expectativă parcă iar îmi vine, sunt în continuare stresat că nu știu dacă m-am pregătit bine. Îmi explică unde e o toaletă, mă duc în grabă. Trec pe lângă camera de gardă, intru pe un culoar marcat cu „garderobă” și găsesc, după coborârea unor trepte și urcarea altora, toaleta pentru vizitatori. Dacă zic că nu-i accesibilizată pentru cei în fotoliu rulant, deja sunt cârcotaș, nu? Probabil că cei în situația aceasta sunt duși la altă toaletă, sper.

Toaleta se cheamă, pompos, „grup sanitar” și n-are hârtie igienică, hm. Mă întorc în rezervă, știind că e posibil să stea oamenii după mine. Urc iar cele două etaje pe scări ca să-mi iau din ghiozdan niște șervețele, căci prevăzusem această absență a cur papirului, doar nu degeaba am deja o vârstă. Mă simt de-al casei în acest spital, acum înțeleg că suntem cu toții o mare familie pierdută prin meandrele sistemului.

Drumul către Zanzibar

Ajung la toaletă, degeaba, nu iese nimic, poate m-am inhibat de la stres. Revin direct la parter. Aștept pe hol. Sunt anunțat să intru pe la 10:20. Intru, cu teamă, cu treningul meu maro și pachetul de șervețele în buzunar. Îl văd pe domnul doctor, Doctorul Meu, citind ceva știri pe mobil. Trag cu ochiul, văd că e pe site-ul Digi24. În cabinet mai e și doamna Ioana, farul meu călăuzitor, blândețea ei mă liniștește, serios vă zic. Doar că mai e și o doamnă despre care deduc că e anestezista, doamnă deloc amabilă. O fi și fața mea, cine știe, poate am eu o uitătură aiurea. Mă ceartă că am băut apă – „păi cine v-a zis?”. Acum am o alegere de făcut, fie îl deconspir pe Doctorul Meu, că el de fapt e cel care nu mi-a furnizat instrucțiuni clare (iar pe net am găsit info contradictorii), fie iau vina asupra mea, ca să nu risc un malpraxis. Evident că bag capul în pământ și mă scuz. Mă interoghează rapid – dacă am boli, dacă fumez. Primesc permisiunea să mă urc pe masa de operație, că doar suntem la chirurgie. 

O altă asistentă îmi pune o branulă, încerc să fac o glumiță, să-i zic că am vene timide, nu se clintește nimic pe fața ei. Uneori ajută să vorbești cu pacienții, îi mai liniștești dacă sunt anxioși, nu știu dacă se predă empatia în școlile de medicină. Mă doare un pic, dar hei, măcar nu mi-a spart vena de două ori, ca asistenta de acum 15 ani, singura dată când am mai fost internat în spital. 

Stau pe spate, cu capul în sus și aud ce mai vorbesc medicii. Doctorul face o glumă, că ia uite, nu mai putem merge în Zanzibar de-acum. Încep să discute despre vaccin, zice că nu e vaccin ce ți se dă pentru malarie, e tratament. Probabil că citise știrea aceasta pe Digi24. Nu-mi dau seama dacă doar glumesc amar sau chiar obișnuiesc să meargă regulat în vacanțe exotice. În fond, ce-mi pasă mie. Eu nu prea mi-am luat vacanțe și iată unde-am ajuns, cu probleme de sănătate, la medic. Doamna anestezistă mă ceartă iar că întorc capul către ea. Zice că mă comport ciudat, îi explic că „dau așa din cap” (efectiv mi-am rotit capul în dreapta, ca să văd, apoi în stânga), pentru că sunt curios să văd ce se întâmplă în jurul meu. Asistenta cu branula îmi zice de două ori să deschid pumnul, neavând răbdare cu lentoare cu care deschideam pumnul. 

Mi se pune o mască pe față, sunt întors pe o parte, îmi dau pantalonii jos și mă pregătesc de impact. Mă trezesc după 20 de minute, probabil. Sunt mirat că a durat așa puțin, pe net ziceau că ține măcar jumătate de oră una din cele două proceduri, pare-se că mi le-au făcut pe amândouă în circa 20 de minute. Sunt un pic cheaun, mă simt OK, sunt și foarte bine dispus de la ce mi-au pus în branulă. 

E 10:49, ajung pe picioare înapoi în rezervă, mă întind pe pat, dau mesaj apropiaților că sunt viu. Vine și doctorul, îmi zice că am ceva gastrită și pleacă. Eu tot cu stresul meu – îl întreb dacă a fost OK pregătirea făcută de mine pentru colonoscopie, zice un fel de meh. Sunt dezamăgit de mine, căci sunt fire competitivă, îmi place să iau notă mare.

Vine o altă doamnă, facem foaia de externare. E un formular standard cu ceva mențiuni super laconice. Constant cu dezamăgire că nu primesc nicio notă pentru pregătirea ante colonoscopie, deși există un standard internațional agreat în acest sens – protocolul Boston. Văd scris că „se pătrunde până la cec”, îmi reamintesc de cunoștințele de anatomie și bănuiesc că au ajuns până în cecum, văd pe net că așa se face, dar tot am niște dubii în mine (dacă doar a scris, dar de fapt a ratat ceva sau nu s-a uitat peste tot?). Deh, o fi de la neîncrederea sistemică în sistem, probabil efect secundar de la cei 11+ ani de activism, în care am intrat și eu în maruntaiele sistemului.

O întreb pe doamnă dacă îmi dau investigația pe CD, îi zic de experiența mea precedentă. Râde, la propriu. Mă bucur că o amuz, dar insist. Ea mă ia în serios și zice „uite, chiar o să întreb”. Pare că am aprins un bec. Mă gândeam c-o fi ca la Spitalul Foișor, că ți se dă CD la cerere și contra cost. Nope, nicio șansă. Nici nu știu dacă s-o fi înregistrat undeva incursiunea în mațele mele. Mi se dă și o rețeță cu patru medicamente și o foaie cu niște recomandări, jumătate nu mi se aplică, căci nu sufăr de constipație, ce naiba.

A fost sau n-a fost iubire?

Plec cu sentimentul de nesiguranță parțială vizavi de rezultatul investigației. Măcar am aflat că am ceva la stomac. Dar e un sentiment care nu-mi dă pace totală, n-am ce să-i fac, de ce să mă lupt cu el? Desigur că sunt o fire mai anxioasă atunci când vine vorba de sănătate, dar angoasa nu vine de nicăieri:  e posibil să fie de la traumele repetate pe care sistemul mi le-a administrat mie și familiei mele (de prieteni nu mai zic) de-a lungul vieții. Mi-aduc aminte când eram într-a opta și mi-am rupt piciorul – în timp ce eram la control la Budimex, pe fratele meu l-au mușcat câinii din curtea spitalului. Desigur că nu l-au putut trata acolo, a trebuit să mergem la Balș, la infecțioase. Peste ani am ajuns și eu acolo, tot mușcat de un câine, iar în drumul spre camera în care se făcea antirabicul trebuia să trec pe lângă câțiva câini. Am și destule povești mai triste, chiar din spital (deci nu din curțile acestor instituții), cu malpraxis de manual, dar le păstrez pentru editoriale viitoare, poate.

Până la urmă, problema de bază e că mi-e greu să am încredere în oamenii cu care am interacționat, chiar dacă ei erau foarte drăguți și poate că chiar și bine intenționați. Cu siguranță avem feluri diferite de a vedea și face lucrurile. Eu sunt mai pe modul american – „clientul nostru, stăpânul nostru”. Dar sistemul românesc de sta e un pic invers – pivotează în jurul lucrătorilor din sistem, nu în jurul beneficiarilor pentru care lucrează tot personalul din spitale sau școli, de pildă. Voi merge săptămâna viitoare la un medic cu aceste foi, să mă lămurească un pic. Mi-ar fi plăcut să merg și cu înregistrarea investigației în sine, dar ciuciu CD.

Cobor din salon, îmi iau la revedere de la vecinul cu punga. Îmi amintesc de cei 10 lei restanți. Doamna de la recepție vrea să mă scutească de plata lor, dar insist. Îi dau aceeași bancnotă de 50 de lei, n-are rest, dar se caută prin poșetă și găsește. O văd și pe doamna Ioana că iese din tură, țin să-i mulțumesc personal pentru amabilitate. Plec după cinci ore de la sosirea în spital, nu înainte să fotografiez și pianul de sub placa memorială a lui Constantin Angelescu. 

scris de

Cosmin Pojoranu

Născut și crescut în București - sud Berceni.

pe același subiect

Depoul Militari împlinește 50 de ani de existență. Tur virtual, cu imagini de azi. FOTO: mobilitate.eu
ArticoleȘtiriTransport

Depoul Militari împlinește 50 de ani de existență. Tur virtual, cu imagini de azi

Depoul Militari împlinește 50 de ani de existență. Cu aceasta ocazie, TPBI...

Trei universități din București, printre cele mai bune din țară. Foto: Universitatea din București
ArticoleEducațieȘtiri

Trei universități din București, printre cele mai bune din țară într-un clasament realizat de experți români

Trei universități din București ocupă primele locuri într-un clasament al instituțiilor de...

Devino observator la alegeri
ArticoleMainPolitic

Vrei ca votul tău să nu fie furat? Devino observator la alegeri

Observatorii din secțiile de votare reprezintă o garanție că votul se desfășoară...