Există o formă de orbire selectivă pe care medicina modernă încă refuză să o treacă în revistele de specialitate, deși în administrația din București și Ilfov a ajuns boală profesională cu spor de antenă: cecitatea de SEAP. Mai pe românește: chiar nu mai vedem lucrurile de sub nasul nostru?
Noi, la redacție, recunoaștem cu o doză naturală de autoironie că suntem, câteodată, niște naivi incurabili. Pierdem zile întregi prin viscerele Registrului Comerțului, buletine de insolvență, portaluri de instanțe și rechizitorii DNA, în încercarea de a face jurnalism de investigație cu impact, în majoritatea cazurilor, asupra modului în care se cheltuie banul public.
În realitate, suntem doar niște salahori ai evidenței care încearcă să le explice și unor șefi de instituții, plătiți regește ca să știe, cu cine tocmai au împărțit bugetul statului.
Când îi întrebi cum de au reușit performanța să livreze bani publici, fără licitație, fix în conturile unei firme controlate de un condamnat penal pentru corupție, răspunsul vine invariabil, tras la indigo, într-o limbă de lemn șlefuită la departamentul juridic: „Achiziția s-a desfășurat cu respectarea strictă a cadrului legal în vigoare”.
Traducerea din birocrateză în română este mult mai scurtă: „Avea cont în SEAP, respira, emitea factură, deci i-am dat banii”.
Dar asta nu e tot, vorba teleshoppingului. Mulțumită Uniunii Europene, care ne răpește mândrul mod de a ne autoguverna cu hoți la butoane, avem o lege.
Aceasta menționează limpede:
„Autoritatea contractantă exclude din procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică/acordului-cadru orice operator economic cu privire la care a stabilit, în urma analizei informaţiilor şi documentelor prezentate de acesta, sau a luat cunoştinţă în orice alt mod că a fost condamnat prin hotărâre definitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni:
a) constituirea unui grup infracţional organizat;
b) infracţiuni de corupţie (…)”
Poliția îți cere cazierul la angajare, dar corupții sunt hoți cinstiți
Ultima mostră de umor amar involuntar instituțional vine chiar de la Poliția Capitalei, condusă de comisar-șef Bogdan Berechet.
Instituția care îți numără și punctele de penalizare din studenție dacă vrei să te angajezi ca agent pe teren nu are nicio tresărire de organ când vine vorba de achiziții directe.
Acestea curg berechet, fără nicio verificare.
Buletin de București a arătat recent că Poliția Capitalei a atribuit un contract direct de aproximativ 120.000 de euro, culmea, chiar pentru extinderea Serviciului Cazier Judiciar, SRL-ului controlat de un personaj condamnat penal pentru luare de mită la Primăria Sectorului 1, în mandatul fostului primar Daniel Tudorache, la rându-i contorsionat de DNA.
Nu vorbim despre o eroare de sistem, ci despre o tradiție administrativă ridicată la nivel de rutină în București.
În același ecosistem de la Sectorul 1 din epoca Tudorache, achizițiile făcute la prețuri umflate și de 20 de ori, ascunse de ochii publicului, s-au lăsat cu condamnări definitive de 6 ani de închisoare pentru șpăgi de aproximativ jumătate de milion de euro.
Iar la Primăria Capitalei, numele a șase funcționari din Comisia de evaluare și negociere au ajuns pe masa judecătorilor, trimiși în judecată de DNA.
Și totuși, la ani distanță, mecanismul merge uns.
Funcționarul-polițist dă click în SEAP, ordonatorul de credite are semnături digitale berechet, iar când presa le arată cazierul partenerului de afaceri, toți ridică din umeri și se baricadează după Legea 98/2016 privind achizițiile publice.
Chiar nu poartă acești executivi nicio răspundere, măcar morală, dacă cea penală e cât negru sub unghie , când finanțează din bani publici firme sulfuroase?
Chiar nu observă nimeni că se calcă în picioare legea, cu atât mai mult cu cât o instituție de forță a statului validează financiar și moral un condamnat pentru corupție?
Due diligence-ul: obligatoriu la aprozarul corporatist, opțional la stat
În lumea reală, aceea a oamenilor care plătesc taxele din care trăiesc instituțiile publice, există un concept elementar numit „due diligence”.
Când două companii private vor să bată palma pentru un „joint venture” sau un contract de câteva zeci de mii de euro, departamentele juridice și firmele de audit întorc viitorul partener pe toate părțile. Se plătesc sume grele pentru verificări de integritate, se caută beneficiarii reali, istoricul de litigii, riscul reputațional și conexiunile politice.
Dacă patronul firmei partenere are o condamnare pentru mită, orice corporație sănătoasă la cap închide dosarul în trei secunde, de teamă să nu-și prăbușească acțiunile la bursă sau să nu intre în vizorul autorităților, cine știe prin ce investigație aflată chiar în desfășurare.
La statul român, cu precădere la Poliția Capitalei, unde regulile ar trebui să fie de zece ori mai draconice, lucrurile stau taman invers.
La stat, due diligence-ul este considerat un moft. Ordonatorul de credite se comportă ca un notar legat la ochi: nu caută pe Google, nu verifică acționariatul, nu întreabă cine e în spatele SRL-ului înființat alaltăieri. Parafrazând scuza clasică a administrației: „Legea nu mă obligă să am discernământ”.
Modelul Otopeni: 5.500 de euro ședința și scut anti-incompetență din bani publici
Ca să înțelegem până la capăt de ce niciun executiv de la stat nu are insomnii când semnează orbește, trebuie să ne uităm la câțiva kilometri mai la nord, la Compania Națională Aeroporturi București. Acolo, sfidarea a fost ridicată la rang de artă contractuală.
Buletin de București a scobit și aici și a arătat încă din decembrie anul trecut că membrii Consiliului de Administrație de la CNAB și-au văzut indemnizațiile umflate de aproape patru ori, până la circa 5.500 de euro net pe lună.
Pentru ce? Pentru „activitatea desfășurată”, care în realitate se traduce prin prezența la „cel puțin o ședință pe lună”.
Mai sus, la butoanele executive, directorul general și directorul financiar adună și ei zeci de mii de euro pe an.
Totul garnisit cu mașină la scară, carburant decontat și șofer personal plătit din bugetul aeroportului.
Dar bijuteria coroanei din contractele șefilor de la CNAB nu este nici șoferul, nici ultimul model de iPhone. Este clauza de „malpraxis profesional”: compania de stat le plătește, tot din bani publici, polițele de asigurare de răspundere civilă profesională.
Cu alte cuvinte, dacă un director ia o decizie managerială catastrofală, semnează un contract păgubos sau îngroapă compania prin incompetență, averea lui personală rămâne neatinsă. Paguba o acoperă asigurătorul, pe o poliță achitată tot de noi.
Iar când s-a pus problema listării CNAB la Bursă, măsură care ar fi obligat compania la un audit „la sânge” și la transparență reală, reprezentanții statului au blocat-o în Adunarea Generală a Acționarilor.
De ce să lași piața și auditorii să-ți facă due diligence, când poți să-ți votezi liniștit prima de Crăciun și asigurarea de prostie, departe de ochii contribuabililor? Bani sunt berechet, nu?
