Zeci de ani de evoluție telefonică, cuprinși într-o expoziție din centrul Capitalei. Cam așa arată acum parterul de la Palatul Telefoanelor, la care mi-am propus să ajung și eu de ceva vreme. Cum vremea frumoasă m-a „forțat” să ies din casă, să iau Bucureștiul la pas, am zis să merg și eu să văd cum arată „Capsula timpului” din inima Capitalei.
De la șosea, nimic nu îmi spunea că la interior voi găsi echipamente telefonice de care părinții și bunicii mei s-au folosit atâția ani pentru a comunica. Cu atât mai mult cu cât gălăgia de pe Calea Victoriei părea că „bruia” orice undă pe care zgârie-norul, ce cândva era cel mai înalt turn al Capitalei, o emitea.
Am pășit totuși la interior, unde am fost surprins de sute de circuite care au contribuit cândva la trecerea de la telegraf la telefonul fix, de la scris la audio.
CITEȘTE ȘI: Unde ieșim în săptămâna 21–27 septembrie. PMB a publicat programul complet al instituțiilor de cultură
Ce poți vedea la Palatul Telefoanelor
Aici, totul miroase a nou și a vechi în același timp. De la echipamente de testare la centrale automate și manuale. Nu lipsesc nici ceasurile de control, care au dat, pe vremea când eu nici nu făcusem ochi în fața soarelui bucureștean, ora exactă.
Primul lucru pe care l-am văzut când am ajuns aici a fost însă o centrală telefonică manuală, care era operată de un „centralist” și care asigura legătura între posturile de telefonie la nivel local, interurban sau internațional.
Aceasta a fost construită între 1950 și 1960, însă producătorul ei rămâne necunoscut. Ce știm însă este că fără ea și operatorul care conecta firele la porturile potrivite, legătura între abonați nu ar fi fost posibilă. Este atât de „antică”, încât nici măcar nu sunai direct persoana cu care voiai să vorbești, ci sunai un „birou central”, care se ocupa să contacteze persoana potrivită.
Deși mă pregătesc să devin inginer, după ce termin Politehnica, recunosc că nu îmi dau seama, pentru moment cel puțin, la ce foloseau toate cablurile din spatele acestui mastodont telefonic. Chiar și așa, am rămas uimit de precizia cu care fiecare fir era tras în spatele aparatului, semn că telefonia era o artă executată cu multă mânuită cu multă dibăcie.
Tot aici am văzut și un terminal produs în Belgia, la finalul anilor ’50, care era capabil să transmită și mesaje telegrafice și convorbiri telefonice în același timp. Acesta era esențial pentru asigurarea zgomotului de fond în limite acceptabile, astfel că fără el, convorbirile telefonice nu ar fi fost la fel.
Mai mult, aici am întâlnit și o centrală telefonică mai mică, care folosea 5 chei și care putea asigura legătura la un nivel foarte mic, între cei cinci abonați ai săi. Dispozitivul acesta, produs de Electromagnetica după un patent străin, putea antrena legături și în lipsa curentului, fiind dotat cu manivelă și sonerie.
De la centrala telefonică și telefonul fix, la telefonul stradal cu cartelă
Expoziția de la Palatul Telefoanelor nu se centrează doar asupra evoluției tehnologice din spatele rețelei. La fața locului am rămas surprins să găsesc și câteva telefoane cu rotiță, pe care vizitatorii erau invitați să apeleze mai multe numere, fiecare cu povestea sa.
Mi-a fost însă dor de telefoanele stradale, care încă se mai foloseau (cred) atunci când eu eram mic. Abia aici am aflat că Bucureștiul a avut două modele de telefoane, ambele portocalii, care funcționau în baza unei cartele preplătite, pe care trebuia să o introduci de fiecare dată când voiai să suni.
Erau în vogă la începutul anilor ’90, când mulți doar visau să aibă posturi telefonice și acasă, iar puțini se bucurau de ele la serviciu. Telefonul a fost o prezență majoră până în anii 2000 în cabinele publice amplasate în orașele și comunele din toată România.
Le țin minte pe cele mai pătrate, care au fost amplasate și în spitale, instituții publice sau la fiecare colț de stradă, și pe care le-am văzut decăzând, vandalizate, până când și au dat „ultimul ton” pe calea undelor.
Am venit nepregătit, și îmi pare rău, că nu am găsit să mi cumpăr o cartelă. Poate că ar fi interesant să poți cumpăra drept suvenir, de aici, o cartelă asemănătoare cu cele care se vindeau cândva. Chiar și așa, când am ridicat receptorul din furcă, telefonul avea ton, semn că mă aștepta să rostesc primele cuvinte la un astfel de aparat.
„Capsula timpului” din Centrul Capitalei
Călătoria mea prin parterul Palatului Telefoanelor s-a terminat cu o experiență pe care aș numi-o cel puțin emoționantă. Aici, am găsit o cabină telefonică, în care nu am mai intrat niciodată și care servește pentru toți vizitatorii drept „Capsula timpului”.
Aici, toți, indiferent de pasiuni, sentimente, crezuri, cunoștințe sau greutăți pot lăsa un mesaj ce va fi colectat pentru a fi lăsat posterității drept manifest al celor ce au fost locuitorii de ieri și de azi ai Capitalei.
Tot procesul este simplu, am ridicat receptorul, am format 921 și am rostit tot ce-aveam pe suflet pentru toți cei care nu au apucat să mai audă un ultim mesaj de la mine. Am lăsat tot aici, un mesaj și pentru mine, cel din viitor și pentru copii pe care îi voi plimba de mână prin parc cândva.
Am lăsat un mesaj și pentru cea care, mă așteaptă departe într- o țară străină, în vreme ce studiază cu mare foc pe băncile facultății.
Dar cel mai important, am lăsat un mesaj pentru mine cel din trecut, cu care aș vorbi ori de câte ori ar fi posibil, ca să-i împărtășesc din micile realizări pe care le-am obținut de-a lungul timpului.
Același lucru îl puteți face însă și voi, pe care vă provoc să continuați cu un mesaj pentru cei de care sunteți departe, sau cu unul pentru cei cu care nu ați apucat să mai vorbiți la timp. Expoziția e deschisă în fiecare weekend, de la 16:00 la 20:00, la Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei.
