Orhan este un artist stradal care lucrează între București și Londra și care își construiește intervențiile direct pe rănile politice și sociale ale orașului. „Ar trebui să ne doară faptul că ne-am obișnuit cu tot ce nu e normal”, spune el. Lucrările lui vorbesc despre corupție, memorie, violență și complicitate, iar spațiul public din Capitală este, pentru el, un loc de confruntare.
În ultimii ani, a transformat mai mulți pereți din București în tablouri cu mesaje despre corupție, memorie, violență și complicitate. Lucrările îi vizează direct pe actorii politici, precum Ciprian Ciucu sau Ilie Bolojan, dar și pe alți autori ai unor scandaluri sau chiar crime, precum Vlad Pascu, sociologul Alfred Bulai sau Gheorghe Dincă, criminalul din Caracal.
Pe pagina lui de Instagram, @the.blood.stained.hand, poți vedea mai multe dintre lucrările lui.
Buletin de București a stat de vorbă cu Orhan pentru a afla de ce a ales strada în locul galeriei și ce crede că ar trebui să îi doară pe bucureșteni atunci când văd aceste traume pictate pe pereții orașului lor.
Buletin de București: Trăiești între București și Londra. Ce îți oferă Bucureștiul ca spațiu de expresie artistică și nu îți oferă alte orașe?
Orhan: Diferența e că Bucureștiul, față de Londra sau alte orașe mari, e încă la început din punct de vedere artistic. Mișcarea de artă, fie că vorbim de stradă, galerii sau muzee, e în formare, și tocmai asta îl face interesant pentru mine.
E mult spațiu de explorat, și de spus lucruri. În plus, Bucureștiul are un farmec aparte. E un oraș care nu doarme, unde se întâmplă mereu ceva.
Dacă ieși pe stradă, n-ai cum să te plictisești. Nu e genul de oraș care se închide la 10 seara. Energia asta urbană mă inspiră constant.
De ce ai ales strada, și nu galeria?
Am ales strada în detrimentul galeriilor pentru că pe stradă arta e accesibilă oricui. Nu există bariere. Oricine poate să o vadă, să reacționeze, să se oprească sau să meargă mai departe. Iar felul în care publicul interacționează cu ea mă încântă cel mai mult.
Pe stradă primești cele mai sincere reacții: unii fac poze, alții se bucură, alții înjură. Totul e real, pe loc, fără filtru. Pentru mine asta contează cel mai mult.
Arta trebuie să fie liberă, nu închisă într-un spațiu unde ajungi doar dacă ești deja interesat.
În plus, în România e bine cunoscut faptul că statul nu investește suficient în cultură. E foarte greu să organizezi un eveniment sau o expoziție, așa că strada rămâne cel mai onest și direct spațiu de exprimare.
Spui că nu creezi artă ca să fie plăcută, ci ca să doară. Ce ar trebui să-i doară pe bucureștenii care văd lucrările tale?
Majoritatea lucrărilor mele pornesc din teme grele: corupție, degradare, lucruri pe care le vedem zilnic, dar am ajuns să le acceptăm. Nu îmi doresc ca arta mea să fie confortabilă. Ideea este să creeze disconfort, repulsie, tristețe.
Ar trebui să doară faptul că ne-am obișnuit cu tot ce nu e normal. Că trecem pe lângă problemele reale fără să mai reacționăm.
Lucrările mele sunt un reminder vizual al lucrurilor care se întâmplă acum, în societate, și pe care preferăm să le ignorăm.
Pentru cine faci, de fapt, artă?
Fac artă pentru oameni. Dacă mesajele lucrărilor mele reușesc să genereze dialog, să atragă atenția asupra unor subiecte sensibile sau să exercite presiune asupra unor realități ignorate, atunci consider că și-au îndeplinit rolul.
Cred că arta poate fi un instrument de conștientizare. Iar dacă prin ceea ce fac pot contribui, chiar și puțin, la un bine pentru societate, atunci simt că și-a atins scopul.
Ai primit reacții în stradă care te-au luat prin surprindere?
La începutul proiectului, am fost surprins de modul în care oamenii reacționau la lucrările mele. Mulți râdeau, făceau poze sau pur și simplu se opreau să le observe.
Reacțiile au fost foarte pozitive, mai ales pentru că eram la început și nu știam la ce să mă aștept din partea publicului.
Una dintre lucrările tale recente îl arată pe primarul Ciprian Ciucu, descris drept „exigent”, o referință la trecutul său administrativ și la un proiect imobiliar din sectorul pe care l-a condus. Ce ai vrut, de fapt, să arăți prin această imagine?
Această lucrare face parte dintr-o serie în care am prezentat toți candidații la Primăria București. Scopul meu a fost să arăt publicului și părțile mai puțin plăcute ale candidaților, dar și să transmit un mesaj mai larg: să nu ne mai punem toate speranțele în „supereroii” politici.
Schimbarea nu vine doar de la cei care conduc, ci de la noi, oamenii care trăim în această societate.
Te-ai autocenzurat vreodată de teama consecințelor?
Nu, nu m-am autocenzurat niciodată. Mai ales în lucrările mele și în mesajele pe care le transmit prin ele. Spun adevărul așa cum îl percep, indiferent de consecințe.
Faptul că nu mă expun ca artist face parte din zona de artă din care provin. Pentru mine, mesajul este mai important decât persoana care îl transmite. Arta nu are nevoie de chip, ci de sens.
Ai avut lucrări șterse, vandalizate sau „curățate” de autorități? Cum interpretezi aceste gesturi?
Da, mai ales la început, multe dintre lucrările mele au fost șterse sau vandalizate. Unii oameni probabil nu au fost de acord cu mesajul și pot înțelege asta. Alții le văd pur și simplu ca niște „mâzgălituri” sau acte de vandalism, fără să se gândească mai mult.
De asemenea, mulți preferă să șteargă lucrările din teama de a fi asociați cu ele. În ultima perioadă, însă, observ că multe lucrări rezistă, iar unele chiar sunt apreciate și lăsate să conviețuiască cu spațiul.
Dacă ai putea lăsa o singură lucrare permanent în București, unde ar fi și ce ar reprezenta?
Sincer, nu m-am gândit niciodată la un loc anume. Nu am niciodată planul făcut de la început. Până acum, totul a decurs natural, și mi-ar plăcea să rămână așa.
Vreau ca proiectul să se manifeste liber, să își găsească singur locul și sensul în oraș.
