Marcel Bartic este profesor de istorie, fiind la catedră de peste 20 de ani. A fost cadru didactic atât în școli de oraș, cât și la sat. După aproape douăzeci de ani la catedră, Marcel Bartic a deschis o școală privată în Capitală, unde să își poată împărtăși experiența didactică.
În contextul în care educația a fost încercată în 2025 pe mai multe fronturi, cu schimbări de programe, planuri cadru, tărieri de burse și demisia ministrului Daniel David, Buletin de București a stat de vorbă cu profesorul Marcel Bartic pentru a obține o radiografie detaliată a sistemului.
***
Buletin de București: Care este starea actuală a sistemului de educație din țară?
Marcel Bartic: Este o întrebare foarte bună, pe care ar trebui să ne-o luăm ca temă de reflecție toți cei care avem legătură cu sistemul de învățământ. E greu să vă răspund în câteva fraze, pentru că starea învățământului ar trebui să fie raportată la rezultatele actului educațional.
Dacă ne uităm la ce se întâmplă în acest moment în instituțiile de învățământ, la felul în care îi pregătește școala pe viitorii adulți, s-ar putea să nu fim foarte mulțumiți de felul în care a funcționat sistemul până acum.
De pildă, procentul analfabetismului funcțional în rândul adulților depășește undeva la 40%. Aceștia sunt adulții care la rândul lor au urmat școala românească. Asta înseamnă că niște lucruri nu s-au întâmplat foarte bine acolo.
Dacă este să vorbim despre ce se întâmplă efectiv în școli acum, ca să vă dau câteva repere, doar procentele analfabetismului funcțional demonstrate de testările internaționale sau rezultatele la evaluările naționale ori procentele abandonului școlar nu ne oferă o imagine măgulitoare despre felul în care se întâmplă lucrurile.
Mă simt obligat să vă spun aici că cel puțin în ultimii cinci, șapte, zece ani am observat că sunt totuși comunități educaționale pe harta asta a învățământului românesc care încearcă să schimbe lucrurile, dar, din nefericire, nu simt că ar fi regula, cât mai degrabă excepția.
Asta ține într-o oarecare măsură și de noi, de profesori, de anumite mentalități ale societății românești, de politicile publice aplicate în sistemul de educație în ultimii 35 de ani. Sunt mulți factori despre care am putea discuta aici, despre subfinanțarea cronică a sistemului de învățământ, despre anumite prejudecăți pe care societatea românească le are despre ce ar trebui să se întâmple într-o școală.
Practic, după aproape jumătate de secol de comunism, învățământul românesc s-a trezit, după 1989, într-un soi de derivă. Noi nu mai știam ce să facem cu școala.
Până atunci, școala era un instrument de ideologizare a cetățenilor și, în subsidiar, te pregătea pentru piața muncii și cam atât. Nu era altceva decât un soi de dresaj.
Cumva, vrând-nevrând, pentru că nimeni nu ne-a arătat o direcție, instituția școli a început să funcționeze din inerție, ajungând în punctul în care, practic, cu excepțiile de care vă spuneam un pic mai devreme, instituția școlii nu mai face altceva decât să livreze niște diplome.
Nu mai interesează pe nimeni dacă elevii respectivi chiar au abilități, competențe, dacă știu să facă lucruri. Important este să să-și obțină diploma și pe cât posibil să intre la un liceu bun, să termine și liceul respectiv, să facă și o facultate. Ulterior se trezesc că mare lucru nu prea știu să facă cu diploma respectivă.
Încerc să văd totuși partea plină a paharului și am să mă leg, încă o dată, de acele comunități educaționale de care vă povesteam un pic mai devreme. Sunt oameni care au înțeles rolul școlii, profesori și reprezentanți ai comunității locale, părinți și, foarte important, reprezentanți ai elevilor.
Asta mă încântă, pentru că până la urmă, beneficiarul direct al actului educațional trebuie să aibă un cuvânt de spus în în toată povestea asta.
Speranța mea este ca toate aceste energii pozitive să ajungă să se sincronizeze cu politici publice coerente care să ne dea o direcție, un sens.
Credeți că modificarea planurilor cadru va aduce un element benefic, de noutate, în acest sistem învechit? Cum se poate schimba situația din prezent?
Nu mi-aș pune toate speranțele în schimbarea acestor programe școlare, dar hai să vedem întâi partea bună a lucrurilor. Era nevoie de programe școlare noi, obligatoriu la liceu, pentru că dacă îmi amintesc bine, la liceu nu au mai fost revizuite din 2004.
Mă bucur că s-a întâmplat lucrul acesta. Totuși, redactarea și dezbaterea programelor școlare s-a cam făcut pe repede înainte, destul de netransparent. Ăsta e un lucru pe care factorii de decizie ar trebui să și-l asume.
În afara programei de limba română și poate a celei de matematică, unde am mai văzut ici-colo câteva propuneri, restul n-am văzut să genereze reacții negative, dar nu înseamnă că dezbaterea nu trebuie făcută mai transparent.
Cumva, o provocare pentru viitorul ministru, ar trebui reluat acest proces de dezbatere, ca lucrurile să fie făcute mai transparent. Oricum, o programă școlară cum este cea la limba română, adoptată pe repede înainte, n-ar putea aduce decât nemulțumiri, revoltă și confuzii, în rândul profesorilor.
Cine este Marcel Bartic
Marcel Bartic este la catedră de 20 de ani. În anii 2000, a început să predea istorie unor copii din Școala Gimnazială Grozești, de pe malul Prutului. Apoi, a predat și în alte școli, din Iași și Neamț. În 2008, s-a mutat în București, unde s-a titularizat ca profesor.
Este director al școlii Evrika, pe care a înființat-o. Marcel Bartic mai este și moderatorul Academiei Europa FM, emisiune axată pe educație.
A fost coordonatorul programului Școala Remedială de Vară, dedicat sprijinirii elevilor în mediul online.
Este pasionat de istoria mentalităților și imaginarului, studiul Holocaustului, istoria și drepturile minorităților, precum și de integrarea tehnologiei în educație.
Are o carieră importantă ca activist civic.
Credeți că ar mai trebui să apară și alte modificări decât cele prevăzute în prezent?
Programele școlare sunt niște documente perfectibile. Rar vom găsi un consens unanim cu privire la felul în care ar trebui redactată o programă școlară. Programele de gimnaziu au fost modificate în 2009, însă problemele în gimnaziu nu țin de programă sau de manuale, cât mai degrabă de felul în care toată paradigma educațională funcționează.
În momentul de față, copiii de la gimnaziu nu mai fac altceva decât să participe la un soi de cursă pentru evaluare națională. Cu alte cuvinte, cel puțin în ultimii doi ani terminali, copii nu mai fac altceva decât să învețe la română și la matematică.
În aceste condiții, ar trebui să regândim felul în care se face evaluarea națională pentru că, în prezent, celelalte materii aproape că nu mai contează, iar în mod evident acești copii ajung la liceu complet nepregătiți.
Ar trebui schimbată și admiterea la liceu, iar aici aș avea o propunere. Dacă rămânem în sistemul actual, în care toată lumea se bate pe câteva licee bune, n-am rezolvat problema.
Eu m-aș gândi mai degrabă la nou soi de program național în care cea mai bună școală să fie cea de lângă casă, iar cel mai bun liceu să fie acela de lângă elev.
Cu alte cuvinte, ar trebui investit în formarea profesorilor, în dotarea liceelor, în așa fel încât elevii să poată merge liniștiți la cel mai apropiat liceu de casa lor, în condițiile în care corespunde și cu preferințele lor pentru anumite specializări.
Care ar fi numărul optim de ore pentru fiecare profil? Cum ar trebui să varieze numărul orelor de română, matematic etc. în funcție de fiecare specializare?
Este greu să-i împaci pe toți, pentru că trebuie să ne gândim care este rostul liceului. Trebuie să știm ce competențe vrem să aibă absolvenții de liceu. E destul de greu de spus, pentru că eu aș vedea lucrurile astea mai degrabă gândite transdisciplinar.
Fiul meu este la un liceu de matematică-informatică și îl încurajez să mai citească un pic de istorie, să fie mai atent la orele de logică sau filozofie, atunci când va fi momentul. Același lucru l-aș încuraja călduros și pe un absolvent de uman să facă, anume să fie mai atent la orele de științe exacte din program. Sunt foarte mulți care nu mai știu să facă raționamente matematice elementare.
Pe de altă parte, iarăși avem aceeași problemă pe care am văzut-o și la gimnaziu. Liceul devine doar o etapă în care studiezi doar pentru examenele de bacalaureat. Dacă facem lucrul ăsta, înseamnă că ceva nu este foarte în regulă.
Materiile respective, dincolo de felul în care sunt gândite, ar trebui să le ofere un set de competențe elevilor care să-i ajute să se descurce în viața reală după ce vor termina liceul. În momentul de față, din ceea ce îmi spuneți dumneavoastră, practic ajungeți să învățați doar pentru a promova un bacalaureat.
Am studiat limba latină, de exemplu, în clasa a VII-a, însă nu o pot socoti nici în prezent utilă. Sunteți de acord cu eliminarea orelor considerate învechite sau credeți că ar trebui adaptate la cerințele actuale?
Este adevărat că, pentru dumneavoastră, care studiați la matematică-informatică, nu v-a fost chiar așa utilă. Pe de altă parte, pentru un profesor de istorie sau, mă rog să zicem așa, pentru un elev care intenționează să meargă la științe sociale sau la filologie, latina își are locul și rostul ei.
Problema de fapt este că, în gimnaziu, au fost gândite multe ore greu de digerat pentru elevi, pentru că săracul copil nu prea înțelege mare lucru dacă are 6-7 ore pe zi. fără ca acestea să aibă legătură între ele. Din acest motiv, așa cum spuneam mai devreme, propun o viziune transdisciplinară a materiilor.
Dacă ați fi avut un program în care o zi era dedicată orelor acestea umaniste, și aveau o legătură între ele, cu siguranță că i-ați fi văzut rostul mai bine.
Eu aș avea foarte multe argumente în favoarea păstrării limbii latine în școli, deoarece limba pe care o vorbim acum are rădăcini latine. Încă odată, nu materia este de vină, ci mai degrabă felul în care a fost implementat în planul cadru pentru gimnaziu. Este o disciplină de păstrat, însă nu așa cum este acum
Avem examenele naționale de titularizare și de definitivat care se susțin anual de către cei care vor să intre în profesorime. Credeți că ar trebui schimbat modul în care se desfășoară aceste examene?
Un astfel de examen precum cel de titularizare există cam peste tot. Problema acestor examinări ține mai mult de felul în care sunt vacantate posturile și ajung profesorii să le ocupe. Ca să înțelegeți, în acest moment, școlile nu au nicio autonomie în ceea ce privește recrutarea și angajarea profesorilor.
Mulți tineri foarte valoroși și competenți, care ar putea ocupa un post titularizabil, nu reușesc deoarece sunt foarte puține posturi libere.
Eu aș merge pe cele două principii: autonomie și descentralizare, în așa fel încât măcar în proporție de 50% să aibă și școala un cuvânt de spus. De asemenea, aș regândi un pic modul de vacantare, pentru că dacă pun un tânăr absolvent să dea examenul patru, cinci sau șase ani la rând, s-ar putea să nu mai dorească să mai vină în învățământ.
M-ați mai întrebat un pic mai devreme și de definitivat, care este un soi de corespondent al rezidențiatului în medicină. Este un examen important, asemenea gradelor didactice. Totuși, problema este să nu îi transformăm într-o formă fără fond.
Titularizarea și definitivatul ar trebui să-i ajute pe tinerii profesori să se pregătească un pic mai bine, să mai deschidă o carte de specialitate, să țină la formarea lor profesională.
Dacă profesorii ajung să treacă prin formele astea de perfecționare, doar pentru a-și lua diploma respectivă, iarăși nu ne ajută foarte tare. Ar trebui să le oferim profesorilor mai multe oportunități de formare profesională, iar gradele sunt doar o parte dintre aceste metode.
Aș debirocratiza puțin felul în care se fac aceste lucruri. Sunt foarte mulți profesori tineri care refuză să se înscrie, deoarece la depunerea dosarului se face o coadă de 150-200 de oameni, care stau acolo cu actele în mână ore întregi.
Atunci nu ne întrebăm, firește, dacă nu e în avantajul nostru ca acești oameni să se înscrie? Ba da! Păi și ce facem ca să îi atragem? Dacă oamenii renunță, nu tot elevii au de pierdut?
Ați amintit mai devreme faptul că elevii au devenit vocali, iar acest lucru vă place. Cu toate acestea, sistemul de reprezentare, Consiliul Elevilor, este subordonat oarecum Ministerului Educației, deoarece funcționează în baza unui ordin al ministrului. Afectează acest lucru integritatea reprezentării? Ar trebui schimbat acest organism central?
Aici am să fiu foarte direct. Orice organizație locală, județeană sau națională, a elevilor trebuie să funcționeze independent de orice presiuni venite din partea Ministerului Educației. Aici, sigur că ține cumva și de curajul și de determinarea elevilor.
Factorii de decizie din minister ar trebui să înțeleagă că nu e în interesul lor să transforme Consiliul Elevilor într-o anexă care să le valideze politicile educaționale.
Dacă le dai libertatea de exprimare elevilor, celor care reprezintă pe părinți, s-ar putea ca la un moment dat să te tragă de mânecă că și să spună: „Domnule ministru, vezi că nu faci bine aici!” Ăsta e un lucru bun.
Observ din partea multor instituții ale statului o frică, o teamă viscerală de feedback. Preferă să se înconjoare de unii care să aplaude și să îi laude fără motiv, dar cel mai bun lucru în sistemul nostru de învățământ ar fi să învățăm să acceptăm un feedback, fără presiuni de nicăieri.
În ultimii zece ani, eu am putut vedea inițiative venite din partea unor organizații ale elevilor. Am văzut lideri ai elevilor cu un discurs impecabil. Este adevărat că există și tendința asta din partea Ministerului Educației de a-și subordona Consiliul Național al Elevilor, dar reprezentanții elevilor ar trebui să stabilească niște limite și să își afirme punctul de vedere cu mai mult curaj.
Ce facem totuși când apare cenzura în această mișcare de reprezentare? Cât de bună este o comisie de etică în acest context?
Orice comisie de etică are un rol foarte, foarte clar în orice organizație. Nu este rău că există o comisie de etică în structură. Problema apare dacă organismul limitează sau este foarte rigid în felul în care se raportează la părerile elevilor.
Din punctul meu de vedere, orice organizație a elevilor ar trebui să funcționeze democratic. Adică liderii organizației ar trebui mai întâi să colecteze părerile tuturor membrilor. În funcție de părerile respective, ar trebui să se formuleze poziții, să formuleze solicitări pe care să le adreseze Ministerul Educației.
Dacă ajungem în punctul în care o comisie oarecare, indiferent care o fi ea, le interzice elevilor să vorbească, înseamnă că ceva din circuitul ăsta democratic al organizației nu funcționează cum trebuie.
Salvează în vreun fel demisia ministrului Daniel David eșecul sistemului?
Nu. Eventual dă satisfacție profesorilor nemulțumiți de măsurile de austeritate, dar nu rezolvă problema. O simplă demisie nu ajută cu nimic. Educația a fost declarată prioritate națională de mai toate guvernele din ultimele trei decenii, însă ideea asta a devenit o lozincă goală de conținut, pentru că nu s-a tradus niciodată în politici publice serioase.
Ține mai degrabă de felul în care guvernare actuală își asumă faptul că educația ar trebui să fie o parte care ține de domeniul siguranței naționale. Faptul că avem nostalgii în creștere după regimuri totalitare, faptul că oamenii sunt complet vulnerabili în fața teoriilor conspirații, în fața pseudoștiinței, este un indicator al faptului că educația este un element de siguranță națională.
Și nu, nu mai merge cu discursuri de astea populiste în stilul că ce apreciem noi educația și ce tare ne place nouă și ce mult vrem noi să o susținem.
O reformă ar trebui gândită pe termen lung. Asta înseamnă că, între partidele aflate la guvernare, ar trebui încheiat un pact în care să strângă cei mai buni specialiști din România, care să vină cu un set de măsuri privind reforma și modernizarea cu adevărat a școlii românești.
Asta înseamnă că o dată agreat pactul respectiv, nu mai umblăm la el patru sau măcar șase-șapte ani, pentru a pune în practică măsurile respective. Altfel, ne trezim în situația în care fiecare ministru vine cu propria viziune și este un balamuc, o confuzie totală din care nu mai înțelege nimeni nimic.
Să vorbim și despre burse. Tăierea lor a apărut inevitabil, odată cu pachetul de măsuri pentru reducerea cheltuielilor bugetare. Credeți în eficiența deciziei sau o vom regreta mai târziu?
Să știți că eu sunt de acord cu absolut orice formă de susținere financiară a a elevilor, fie că sunt pentru merite excepționale, fie că sunt pentru reducerea inechităților din învățământ. Eu n-aș fi început totuși măsurile de auteritate chiar cu bursele elevilor. Erau multe, multe alte domenii de care m-aș fi putut apuca. Nu cred că problemele economice ale României stăteau chiar în bursele elevilor.
Singura problemă pe care o am totuși, dacă vorbim despre sistemul de burse, ar fi să nu transformăm bursele într-un sistem populist, într-o vânătoare de note, în așa fel încât practic elevii să nu facă altceva decât să urmărească niște note de 9 sau 9,50.
Mai degrabă aș fi propus bursele respective celor care obțin rezultate excepționale în domeniul lor de cunoaștere sau burse care ar fi încurajat elevii proveniți din medii defavorizate sau din familii, care nu le pot susține parcursul educațional să rămână la școală și să se poată ține de ea. Sunt foarte mulți elevi din mediul rural care nu-și permit să meargă la un liceu la oraș.
Ați redactat o scrisoare deschisă pe care i-ați adresat-o premierului Ilie Bolojan. De ce?
A fost un exercițiu pe care l-am făcut, în primul rând, pentru propria mea conștiință. În momente din astea, precum demisia ministrului, în care părerile exprimate în spațiul public tind să fie, cum să zic, la temperaturi ridicate, m-am gândit că poate este de ajutor și o perspectivă ușor rațională.
Eu nu am așteptări din partea unui ministru. Nu-mi imaginez că o să vină cineva, un salvator mesianic, care să schimbe învățământul din temelii, pentru că îmi dau seama că e un ministru și n-are cum să facă lucrul ăsta.
E un proces mult, mult mai mare decât ar putea să facă un ministru, oricât de bun ar fi el, oricât de bine intenționat ar fi. În scrisoarea pe care am adresat-o premierului, am încercat să structurez cumva lucrurile pe trei etape.
Pe termen scurt, mi-aș dori totuși un ministru al educației care să treacă repede de perioada de adaptare. Sunt procese în derulare în acest moment. Din ianuarie încolo, trebuie organizat concursul de directori.
Pe de altă parte, măsurile pe termen mediu ar însemna un pact între partidele aflate la guvernare în așa fel încât reforma reală a sistemului de învățământ să fie făcută pe termen lung.
Locuiți în Capitală? De ce ați ales acest oraș?
E o întrebare foarte bună, iar răspunsul scurt ar fi următorul. Era 2008, iar eu susținusem examenul de titularizare la Iași și Neamț, câțiva ani la rând, fără să mă titularizez, deoarece nu erau posturi libere. M-am supărat atât de tare încât am zis că iau harta și unde văd că mă pot titulariza, acolo mă voi muta. Eram dispus să plec cât mai departe pentru a obține un post, așa că una dintre opțiuni a fost Capitala.
Bucureștiul este un oraș mare și îți oferă foarte multe posibilități de a te dezvolta, de a te forma profesional, de a avea acces la tot felul de de resurse, iar ăsta a fost un lucru pe care l-am descoperit ulterior.
Dacă ar fi să schimbați ceva în cartierul în care locuiți care ar fi primul lucru?
Mi-aș dori un oraș mai prietenos cu locuitorii lui. Un oraș mai prietenos cu familiile. Un oraș mai prietenos cu copiii și mai prietenos cu bicicliștii. Capitala, contrar a ceea ce spune multă lume, este un oraș tare frumos, e un oraș ofertant. Pentru mine, ca profesor de istorie, a fost o satisfacție deosebită să-l descopăr.
CITEȘTE ȘI: Corupții Capitalei (I): Cum a ajuns Sorin Oprescu în „concediu“ prelungit în Grecia
