„Sunteți de acord ca Primăria București să finanțeze și să implementeze un program de educație pentru sănătate și prevenire a consumului de droguri în toate școlile din București?”. Aceasta este întrebarea numărul 3 de la referendumul care are loc duminică.
O întrebare simplă şi importantă, la prima vedere, care ascunde însă un populism deșănțat pe marginea unui subiect critic pentru viitorul orașului și, de ce nu, al țării.
Dacă pentru o chestiune măruntă, într-un angrenaj statal care a scăpat traficul de substanţe interzise de sub control, este nevoie de consultarea populației, vă imaginați ce lupte crâncene se dau în lumea subterană, unde se învârt milioanele provenite din consumul de droguri în rândul copiilor și adolescenților?
Și aici este vorba de drumul „prafurilor pentru mama mare” până în curtea școlii. Pentru că aici, datorită acceptului populației pentru un „program de educație” gestionat de politicieni vremelnici, se va câștiga războiul, într-o ecuație a punerii la zid a consumatorului și a arestării dealerilor minori, nu-i aşa?
Asta se întâmplă, de fapt, în mintea cinică a celor care au venit cu această întrebare, aflată la limita ridicolului în tabloul general.
O întrebare mult mai cinstită și mai de impact ar fi fost:
Unde credeți că ajung, până la urmă, banii de buzunar ai copiilor, cheltuiți pe droguri?
SAU
Ce mecanisme sulfuroase transformă aceste firimituri monetare în kilograme de bani la finalul circuitului?
Bineînțeles că sunt oameni care cred că majoritatea drogurilor din școlile Capitalei sunt produse pe malurile Dâmboviței.
Sunt aceiași oameni cu drept de vot care nu observă sfidarea din întrebarea numărul 3 a referendumului și care aplaudă ca focile când văd un edil care dă ordin prin staţia de emisie să se vopsească o bancă, în timp ce elemente critice, cum ar fi protecția datelor personale, dintr-o primărie oarecare, să zicem, ajung pe mâna unei caracatițe a cumetriilor. E doar un exemplu, din păcate, mărunt.
„Gospodari, oameni care au grijă de nevoile noastre, uite cum s-au apucat ei să rezolve problema drogurilor la generațiile astea care, dacă erau pe vremea noastră, nu se mai construiau în țara asta fabrici și uzine”, s-ar putea spune la o șuetă, la ceas de seară, pe una din băncile amintite.
„Ce bine că s-a mai făcut o structură bugetară fix pentru această chestiune”, ar putea puncta la un moment dat un cumnat/o verișoară de partid.
Mecanismele din spatele consumului de droguri din curtea şcolii sunt extrem de complexe.
De la o agenție națională împănată cu sinecuri specializate în realizarea de pliante și spoturi TV, până la autorități vamale(ale cărei radare cad în momente cheie) și structuri de combatere a criminalității care au la vârf, ori în teritoriu, oameni numiți tot prin susținere politică, în cele din urmă.
Adică tot din aceeași zonă care a propus întrebarea numărul 3.
Politizarea subiectului a ajuns deja flagrantă încât până și Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie (ARPP), organism reprezentativ național al medicilor specialiști psihiatri din România, a ieșit din amorțire și a tras un semnal de alarmă cu privire la „derapajele discursului public referitor la consumul de droguri”.
Dar până una-alta, rămânem în grija politicienilor cu privire la această chestiune, adăugată unui referendum despre viitorul orașului.
Așadar, întrebarea poate fi asemănată cu una mult mai simplă, cum e cea din titlul acestui editorial, la care sper să răspundă toată lumea în cor, ca să nu moară în cele din urmă caii de foame când vor „câinii de pază” ce văd dincolo de populism.
