Violonista Maria Marica este, la doar 26 ani de ani, un muzician matur. M-am impresionat detașarea cu care răspunde în toate interviurile pe care le-a dat de când a câștigat, în 2022, secțiunea vioară a Concursului Internațional Enescu, de la București.
Are o viziune proaspătă, deloc elitistă, deloc „scorțoasă”, apropiată de publicul larg, deși activează de la 7 ani într-un domeniu care încă nu știe să-i atragă pe spectatorii care nu sunt neapărat „melomani”. Care vor doar să asculte. Să petreacă o seară frumoasă într-o sală de concerte.
Și în interviul pe care l-a acordat Buletin de București, Maria Marica este la fel de sinceră cu cititorii și spectatorii ei.
Vorbește despte faptul că iubirea pentru vioară a venit cu timpul, poate chiar greu, dar s-a transformat într-o mare dragoste pentru acest instrument sensibil și, pe alocuri, capricios.
Vorbește despre influența nu tocmai pozitivă a concursurilor asupra încrederii și psihicului unui copil. Dar și despre faptul că un concurs poate fi și o șansă pentru cariera unui tânăr.
Și mai vorbește despre oportunitățile pe care i le-a oferit România, țara pe care nu vrea să o părăsească, dar și despre necesitatea de a învăța în alte culturi, pentru a înțelege că ceea ce ne diferă de fapt ne unește.
Buletin de București: Sunteți foarte relaxată în a vorbi de lucrurile care nu vă plac sau nu v-au plăcut, când vine vorba de cariera dumneavoastră.
Ați spus, de exemplu, că nu v-a plăcut vioara și v-ați apucat de acest instrument mai degrabă cu forța. De asemenea, ați declarat că nu ați dorit neapărat să participați la Concursul Enescu, pe care totuși l-ați câștigat.
În general, artiștii sunt mai diplomați în interviuri. De unde vine această sinceritate?
Maria Marica: N-am spus nimic altceva decât adevărul. Nu am timp să spun altceva decât adevărul. În general, mi se pare inutil să ne pierdem vremea construind ziduri false în jurul persoanei noastre.
Legat de cum am început vioara, sincer, aș fi destul de îngrijorată dacă copiii mei mi-ar cere să cânte la un instrument și s-ar bucura să studieze toată ziua, ore întregi.
Este normal pentru un copil să nu-și dorească să studieze.
Țin minte că, într-adevăr, eu mi-aș fi dorit să cânt la pian. Tata a făcut o greșeală, în sensul că m-a învățat să cânt niște cântecele pentru copii la pian, cam în aceeași perioadă în care începeam vioara.
Pianul este mult mai accesibil pentru un copil, pentru un începător de orice vârstă, de fapt. Cred că de asta mi-aș fi dorit să cânt la pian.
Însă tata a insistat cu vioara. Și așa am făcut, pentru că așa au zis mama și tata. Mi s-a părut firesc că ei au făcut așa. În clipa în care vezi că un copil are talent, trebuie, ca părinte, să-l împingi de la spate, să-i sufli în aripi și să-l înveți o disciplină.
Disciplina este iarăși ceva ce am învățat acasă. Fără disciplină nu cred că aș fi ajuns nicăieri.
Lecțiile de vioară, în mod normal, se întâmplă cam de două ori pe săptămână. Nu reușești dacă nu știi să studiezi și acasă.
E adevărul. Nu-mi venea să studiez. Nimănui nu cred că îi vine să studieze zi de zi, mai ales la un instrument cum e vioara, mai ales în copilărie.
Am prins drag de studiu mult mai târziu.
Și, dacă este să fiu sinceră până la capăt, abia în ultimii ani, mai ales de când mi-am început studiile în Germania și am început să înțeleg mult mai multe despre cum funcționează vioara, am ajuns să iubesc instrumentul în sine.
Am înțeles că trebuie să studiez dacă vreau să fiu pe scenă. Iar scena am iubit-o. Și am iubit muzica.
Veniți dintr-o familie de de muzicieni. Așadar, nu v-a plăcut vioara, dar v-a plăcut muzică. Ați simțit de prima dată că vreți să faceți muzică?
Am iubit întotdeauna muzica, asta mi-a fost clar. Dansam mereu prin casă, stăteam cu surorile mele când studiau, tot timpul ascultam. Am crescut la Filarmonică. Tatăl meu a fost prim violoncelist al Filarmonicii din Cluj. Am crescut acolo.
N-am avut niciun dubiu că iubesc muzica.
Dar nu-mi aduc aminte să-mi fi pus întrebarea dacă vreau să fac lucru ăsta pentru tot restul vieții mele sau nu.
Cumva lucrurile s-au desfășurat organic. La început, puțin mai cu forța, a trebuit să mi se explice că primii 8 ani de vioară sunt obligatorii, dar după aia n-a mai fost un moment în care să trebuiască să mă întreb dacă vreau să continui sau nu.
A fost evident că voi continua.
E târziu să că apucați și de pian, dacă tot a fost prima pasiune?
Nu știu. La nivel de amator, se poate. Dar acum am înțeles cât de complex este, de fapt, și pianul. Este ușor la început, pentru un copil, dar apoi, dacă vrei să fii într-adevăr un mare pianist, este probabil printre cele mai dificile instrumente.
De unde vine greutatea învățării viorii? Ați declarat că este un instrument greu de învățat pentru un copil.
Este greu. Cred că devine din ce în ce mai greu cu vârsta.
Este extraordinar de greu să produci sunet cu adevărat. Adevăratul sunet de vioară este ceva extrem de sensibil, extrem de delicat.
Vioara este un instrument, prin construcția sa, extraordinar de sensibil și de delicat. Și o secundă de neatenție te taxează. Depindem de foarte mulți factori.
Vioara în sine, mai ales dacă ai un instrument vechi în mână, sună într-un fel la căldură și altfel la frig. Călătorești cu avionul, iarăși se mai schimbă ceva în sunet.
Dacă tu ești tensionat și obosit, din nou totul se aude în sunet. Sunetul viorii este ceva extrem de de delicat, pe lângă dificultățile muzicii pe care trebuie o cântăm.
Ați mai demontat două mituri. Primul se referă la participările la concursuri, există această dorință, mai ales a părinților, de a-i împinge pe copiii la competiții.
Ați declarat că nu v-ați dori neapărat să mai participați la Concursul Internațional Enescu, pe care l-ați câștigat, până la urmă,, pentru că vă săturaseți cumva să mai participați la competiții. Nu simțeați aceeași emoție ca atunci când cântați doar pentru spectatori.
Totuși, cum de ați decis atunci să veniți la Concursul Enescu, în 2022?
Am crescut într-un mediu în care concursurile erau ceva normal. Am început vioara la 7 ani și, după câteva luni, la finalul clasei întâi, deja concurasem la trei concursuri. Cumva, era ceva obișnuit pentru mine, pentru colegii mei. Ăsta e mediu în care am crescut în România.
Cred că este un lucru bun, până la urmă, căci în clipa în care am ajuns în Occident, de exemplu, eu aveam zeci de concursuri în spate, mai mici sau mai mari. În schimb, aveam colegi care la 18-19 ani nu concuraseră niciodată în viața lor.
Până la urmă, în România avem un nivel preuniversitar fenomenal. În Germania, de exemplu, unde sunt eu studentă acum, sunt foarte mulți tineri nu intră la Conservator pentru că nu au o bază solidă anterioară, nu au sistemul de școli de muzică sau licee de muzică așa cum avem noi.
Din punct de vedere al pregătirii strict tehnice, concursurile reprezintă, cred, un avantaj. Însă poate fi un dezavantaj la nivel psihologic.
Eu am crescut așa, m-am obișnuit cu ideea, însă după aia, undeva în adolescență, am început să merg la concursuri puțin mai importante și mai mari, și n-am mai luat premiu întâi.
Luam premiul doi sau nu ajungeam nici măcar în finală și mi se spunea tot timpul: „Ești extraordinară, dar celălalt a cântat mai multe sunete decât tine.”
Mă gândeam: „Deci într-un concurs contează să cânți perfect și nu ceea ce transmiți?” Și, fără să-mi dau seama, asta a produs un blocaj psihologic pentru mine.
Am ajuns să merg la concursuri, să mă strădui să cânt perfect, în loc să mă strădui să fiu acolo pentru muzică.
În clipa în care participi la un concurs, trebuie să fii pregătit mai bine decât îți poți imagina că poți fi pregătit. Nu ai voie să lași nicio urmă de dubiu că există ceva ce nu poți face.
CITEȘTE ȘI: George Enescu – Poema Română: Immersive Experience anunță noile concerte din cadrul Festivalului Enescu 2025
Dar m-a afectat lucru ăsta și cred că de aia n-a n-am mai vrut să să mai particip la concursuri. Mi-am dat seama că oricum nu sunt obligată să fac lucrul ăsta.
Concursurile se opresc undeva la 30 de ani maxim, după care oricum tu trebuie să fii pe scenă, în concert, nu în sala de concurs.
Și da, mi-a fost foarte greu să accept că poate merită să mai încerc o ultimă dată. Am fost tot așa, puțin împinsă de la spate. Profesorul meu din Germania mi-a recomandat lucrul ăsta, mai ales pentru că, fiind în perioada de pandemie, noi nu aveam mai nimic de făcut.
Eram studenți și ne uitam pe pereți, că nu mai aveam concerte, nu mai aveam nici măcar în școală concerte de clasă, nu făceam nimic. Să stai și să studiezi singur, între patru pereți, n-are niciun sens la un moment dat.
Eu m-am mutat în Germania în perioada pandemiei, am început să schimbi foarte multe lucruri lucrând cu un profesor nou. Dar oricât de mult ai vrea să înveți, să acumulezi și să studiezi, nu îți dai seama ce funcționează și ce nu funcționează până în clipa ieși pe scenă.
Din punctul ăsta de vedere a fost o experiență necesară. Cumva trebuia să găsim fiecare câte ceva de făcut. Iar pentru mine lucrul ăsta a fost Concursul Enescu.
Spuneați că nu v-a plăcut să studiați. Totuși ați făcut și faceți performanță. Cum se îmbine acele două lucruri?
Am înțeles că este necesar să studiez. Am înțeles că nu ai cum altfel. Dându-mi seama cât de mult îmi place să fiu pe scenă, mi-am dat seama că trebuie să studiez.
Și odată ce nivelul tot crește, avansând în vârstă, îți dai seama că există o plăcere a instrumentului.
Mi-am dat seama la un moment dat că mă simt cumva acasă dacă am vioară în mână.
Oriunde aș fi pe planetă, oricât aș călători, oricât m-aș simți de străină, în clipa în care iau vioara este un sentiment de acasă, ceea ce e foarte frumos.
Și da, când începi să înțelegi lucruri legate de instrument și să-ți dai seama că progresezi, îți place și să studiezi. Cum să nu-ți placă ceva care te face mai bun, spunea un coleg de-al meu.
Desigur, mi-am dat seama că este atât de plăcut să mergi pe scenă și să te simți pregătit, încât normal că vrei să depui orele de muncă care să te ajute să te simți bine în clipa în care calci pe scenă.
Că poți să dai totul pentru muzică, pentru că tu, din punct de vedere tehnic, ești în regulă, ești pregătit și te simți bine.
Cât de mult a contat câștigarea premiului de la Concursul Enescu pentru cariera dumneavoastră? V-a schimbat-o într-un mod relevant?
Cred că s-a schimbat real. Îmi dau seama, după doi ani, că este o schimbare reală, în primul rând în felul în care oamenii mă privesc. Sunt luat în serios, ceea ce mă face să mă iau eu însămi în serios.
Am crescut foarte mult în ultimii 2 ani prin prisma experiențelor pe care le-am trăit. N-am mai fost copilul care se străduie să facă cât de bine poate.
Sunteți confirmată, ca să zicem așa.
Cred că nu ne place să recunoaștem că un concurs ne oferă cumva atâta greutate, pentru că, de fapt, în același timp, sunt atât de multe concursuri și atât de mulți câștigători de concursuri de care nici nu mai aude nimeni.
Tocmai pentru că suntem atât de mulți, normal că ne pierdem într-o listă lungă de alte concursuri și alți câștigători.
Dar îmi pică foarte bine și mă obligă în același timp să îi respect și eu pe toți ceilalți din jur și muzica pe care o cânt.
Răspundeați în 2022, atunci când un jurnalist v-a întrebat ce așteptări aveți după acest premiu, că sperați să vă ofere șansa de a fi cât mai mult pe scenă. S-a îndeplinit această speranță?
Da, da, și a fost superb. Nu doar experiențele în sine pe care le-am trăit, ci faptul că, după fiecare concert în plus, mă simt tot mai bine pe scenă, sunt tot mai sigură de ceea ce pot să fac, mă cunosc mai bine, sunt lucruri pe care n-ai cum să le înveți la școală, sunt lucruri care vin doar cu experiența de scenă și cred că asta mă bucură cel mai tare.
CITEȘTE ȘI: Programul Concursului Internațional George Enescu 2024. Când se desfășoară cele 3 secțiuni instrumentale
Sunt tot mai bucuroasă să fiu pe scenă și sper că se și aude în în felul cum cânt.
Am avut ocazia să întâlnesc muzicieni minunați, în săli minunate. Am reușit să fac o sesiune de înregistrări speciale la Radio România Muzical, care a fost o experiență prin care am crescut enorm.
Și da, cred realmente că n-aș fi fost în același loc astăzi dacă n-aș fi câștigat concursul Enescu. Prin urmare, mă mă bucură, mă onorează acest premiu, dar mă și responsabilizează.
Contează cu adevărat pe ce vioară cântați? Mă gândesc la prezentările de genul „cântă pe un Stradivarius” sau „cântă pe un Guarneri del Gesu”. Dumneavoastră cântați pe o vioară obișnuită, făcută la Cluj.
Am cântat la început. Acum cânt și eu cu vioară franțuzească de la 1845, un Bernardel, care este extraordinară.
Desigur, contează, dar nu este totul. Un instrument modern, așa cum era vioara despre care vorbeam acum doi ani, este ca o foaie albă pe care puteam să o colorez cum voiam. Trebuia eu să învăț vioara ce vreau să facă.
În schimb, în clipa în care am luat un instrument vechi, am înțeles că trebuie să mă las învățată de instrument.
Un instrument mare, un instrument adevărat, te ghidează el pe tine în multe sensuri.
S-ar putea, de fapt, să-ți poată oferi mult mai mult decât știi tu să-i ceri. Dar în același timp nu poți obține cu forța nimic.
Cred că cea mai mare diferență între instrumentele vechi și instrumentele moderne este faptul că instrumentele vechi, în general, nu prea acceptă forța.
Ești vulnerabil în clipa în care ai un instrument vechi în mână și cred că asta e frumusețea jocului.
Cu instrumente moderne este mult mai simplu să faci față unor ochestre mari sau în situații în care într-adevăr ai nevoie de mai mult sunet, mai multă forță. Dar este ceva foarte special în clipa în care poți să cânți pe un instrument vechi și valoros.
Și cred că odată ce ai avut experiența acestui instrument vechi și valoros, poți să cânți și pe instrument modern.
Dar niciun instrument nu cântă singur.
Deci, există totuși o diferență, nu este doar o chestiune de marketing?
Contează, într-adevăr, valoarea instrumentului. Din ce am avut șansa să experimentez până acuma, tot instrumentele vechi rămân cele mai bune. Sunt foarte mulți violoniști care preferă instrumente moderne.
De fapt, nu doar violoniști. Mulți instrumentiști preferă instrumentele moderne, tocmai pentru că nu mai sunt la fel de sensibile, nu mai reacționează la vreme la fel de ușor, sunt mult mai stabile, sunt mult mai puternice în sală.
Dar sincer, îmi place foarte mult și vulnerabilitatea la care te expui în clipa în care ai un instrument vechi și valoros.
Ați cântat în deschiderea Concursului Enescu anul acesta. Tot atunci a fost prezentată și simfonia care a câștigat competiția de compoziție din 2022. Cum cum ați simțit tot spectacolul și această compoziție, din interior?
Am un foarte mare regret că n-am putut fi în sală, să o aud. Am auzit puțin din repetiții și, într-adevăr, sunetul aceste simfonii și ceea ce se auzea din spatele scenei erau ceva extraordinar.
M-am bucurat foarte mult pentru muzica care se mai scrie încă astăzi și m-am bucurat că a fost recunoscută și și premiată.
Există în România, de ceva vreme, mai ales de când Festivalul Enescu a devenit popular în București și de când vine și public care nu e neapărat un cunoscător al acestor concerte, o discuție cu privire la modul cum se comportă acest din urmă public în sală.
Există acei melomani care sunt deranjați de faptul că publicul necunoscător aplaudă în momente nepotrivite, între piese, de exemplu, sunt ultragiați și spun „Ce caută ăștia aici, să ne strice plăcerea”. Cum vedeți acest lucru?
Foarte bine că vin. Eu cred că ar trebui mai întâi să ne bucurăm că vin și după aia să ne îngrijorăm de faptul că poate îi mai putem educa sau le putem oferi informații mai multe.
Țin minte că am avut un recital, culmea, nu în România, ci la Viena, unde se aplauda între fiecare parte de sonată și între fiecare piesă mică. Noi ne distram. Dar, de fapt, este un semn de apreciere.
Cum să te superi când oamenii își arată entuziasmul? Sincer, nu știu de unde această regulă nescrisă că nu avem voie să aplaudăm între părți.
Pe vremea lui Beethoven, dacă se cânta o simfonie de-a lui, între părți se recita inclusiv poezie și se juca teatru.
Este o lege a zilelor noastre, pe care dacă o respectăm bine, dacă nu, chiar nu mă supăr. Nu acolo se vede lipsa de respect.
Este ceva normal și nu m-a deranjat niciodată. Chiar mă bucur tocmai că vin la concerte oamenii care poate n-au fost încă băgați în cutiuța asta mică că trebuie să ne comportăm așa și așa.
Da, există un respect și o reverență față de muzică, care într-adevăr trebuie să fie acolo, dar nu în asta se vede.
Ultima întrebare, deși știu că ați mai fost întrebată, are legătură cu o declarație a dumneavoastră mai veche. Insist, pentru că este o raritate, din păcate, sau cel puțin așa o percepem, ca o raritate.
Studiați în Germania acum, dar ați precizat că nu vă interesează să plecați din România cu totul sau să vă rupeți de România. De unde acest atașament?
Cum de aveți această viziune pozitivă față de țară, într-o societate care mai degrabă vede lucrurile rele și multă lume zice că abia așteaptă să plece?
Din păcate, avem nevoie uneori să părăsim unele lucruri ca să ne dăm seama că le-am iubit. Dar nu, nu cred că este neapărat cazul meu.
Cred că aveam oricum o părere bună despre România de dinainte de a pleca, chiar dacă, venind dintr-o familie de muzicieni și având frați mult mai mari decât mine, sunt 11 și 15 ani distanță între noi, ei au plecat pentru că n-aveau încotro. Ei chiar nu aveau nicio speranță că ar putea duce o viață bună ca muzicieni în România.
Pentru generația mea, deja nu mai era o evidență faptul că trebuie să plecăm.
Am foarte mulți colegi care au rămas în țară și care au vieți foarte frumoase și sunt foarte împliniți și fericiți, și mă bucur enorm pentru ei.
Desigur, unii, ca și mine, au vrut să plece ca să învețe mai mult, dar cred că niciunul dintre noi nu-i convins că vrea să rămână în Occident și că nu s-ar întoarce. Toți ne-am întoarce, chiar dacă unii nu știu acum cum.
Din ceea ce vorbesc cu colegii mei, asta e singura problemă.
Dar, probabil, dacă ne vom pune suficient de mult timp întrebarea și, mai ales, dacă vom găsi un spirit comun între noi, ca și comunitate, vom reuși să ne creăm condițiile în care să ne întoarcem în România și într-adevăr să fim fericiți că am făcut-o.
Dar văd și cât de mult mi-a oferit mie România, văd că am avut, de exemplu, șanse pe care frații mei nu le-au avut.
Oportunitățile pe care le avem acum în țară sunt cu totul altceva decât erau acum 10-20 de ani.
Pe de altă parte, mi se pare important pentru tinerii talentați să iasă măcar o perioadă la studii în afara țării, pentru că, mai ales fiind vorba de muzică și dacă ne gândim doar la faptul că cea mai mare parte din muzica pe care o cântăm e fie germană, fie franceză, fie italiană sau rusă, avem nevoie să cunoaștem culturile respective măcar un pic.
Să mirosim parfumul unei catedrale ca să înțelegem muzica lui Bruckner sau a lui Bach, sau să vedem muzeele din Paris ca să putem cânta Ravel și Debussy.
Să ne dăm seama că, de fapt, diferențele culturale sunt mult mai mici și mai neimportante decât toate lucrurile care ne aseamănă.
Apoi fiecare, până la urmă, își găsește locul acolo unde e bine.
Buletin de București este partener media al Concursul Internațional George Enescu 2024.
CITEȘTE ȘI: Concursul Enescu a primit diploma de Înalt Patronaj al Președintelui României
Comments are closed.