Atunci când crește extremismul, când ura față de cel de lângă tine crește irațional, până la crimă, în urmă nu mai rămân decât câteva fotografii. Fotografii însângerate, mărturii ale unui moment întunecat, în care oamenii au încetat să mai fie oameni. Și au devenit brute.
„Fotografii însângerate” este cel mai recent film al unuia dintre cei mai importanți regizori de documentar din România, Copel Moscu. A fost lansat la București în noiembrie, într-un context în care țara își începea drumul sprea această perioadă tulbure în care încă ne aflăm și pe care nu reușim, încă, să o deslușim complet.
Prin documentarul său, Copel Moscu, el însuși evreu, încearcă să înțeleagă mecanismele prin care s-a ajuns la progromul de la Iași, din 1941, cea mai mare crimă în masă îndreptată împotriva evreilor din România. Peste 14.000 de oameni au fost uciși în acele zile.
Progromul de la Iași este și cel mai bine documentat fotografic eveniment din istoria mondială a Holocaustului.
Fotografiile introduse de Copel Moscu în filmul său ilustrează pregătirea și implementarea pogromului, de la marcarea caselor în care nu locuiau evrei, la coloanele de evrei puși să sape gropile în care urmau să fie aruncați semenii lor, îmbarcarea în trenurile morții și asasinatele care au avut loc.
Am discutat cu Copel Moscu despre „Fotografii însângerate” într-un bar din București, în timp ce pe televizorul din spatele nostru rulau știrile despre anularea alegerilor prezidențiale, din cauza unui candidat cu tendințe extremiste, susținut de neolegionari, care a alimentat diviziunea în societatea românească și ura față de ceilalți.
O coincidență stranie, dar cât se poate de relevantă pentru conexiunea dintre un moment rușinos din trecutul nostru recent și viitorul încă nesigur spre care ne îndreptăm.
Buletin de București: Ați lansat, în noiembrie, la București, filmul „Fotografii însângerate”, după ce ați lucrat la documentarea lui timp de 10 ani. De ce a durat atât de mult?
Copel Moscu: Documentarul ăsta a început ca o încercare a mea de a desluiși ceea ce s-a întâmplat în perioada absolut necunoscută mie, căci eu m-am născut în deceniul cinci al secolului trecut, a progromului de la Iași.
Am știut foarte puține, căci se vorbea în șoaptă, cel puțin în familia mea, despre un fenomen pe care nu l-am cunoscut direct, și anume antisemitismul.
Mărturisesc că nu am suferit de antisimitism în copilăria mea. Dimpotrivă, indiferent de religie, familia mea se aduna cu vecinii, cu prietenii.
Noi, copiii, eram într-o frăție continuă. Sărbătoream toate momentele religioase împreună, cel puțin la noi în casă, atât de Purim cât și de alte sărbători care erau specifice veseliei. Și copiii creștini aveau acces la noi, și eu de Crăciun mergeam cu Uratul cu ceilalți copii, fără să existe această diferențiere etnică.
N-am întâlnit niciodată vreun cuvânt urât. Totul era la comun.
Dar partea cea mai interesantă a fost că, încet-încet, am început să aflu că a existat un eveniment groaznic la Iași, unde au murit o grămadă de evrei, lucru care m-a tulburat.
Acum circa 10 ani, am întâlnit o familie care a fost implicată direct, ca victimă a acestor evenimente. Și povestirile membrilor familiei, din punct de vedere cinematografic, erau uluitoare. Chiar am cules câteva subiecte absolut interesante, în sensul supraviețuirii și a răutății oamenilor, care a fost surclasată de existența ulterioară. Și asta m-a incitat.
Adunând materiale pas cu pas, cum spune un înaintaș de-al nostru, am tras concluzia că ar trebui să fac un film, să-mi clarific în primul rând mie ce s-a întâmplat la Iași. Pentru că în familia mea nu s-a comentat nimic. Sau dacă se vorbea, se vorbea în șoaptă și cu oarecare reticență.
Știți că în perioada comunistă nu era interzis, dar era foarte, hai să spunem, ținut sub o cămașă a tăcerii..
Pentru că arată rău pentru poporul român, pentru stat…
…pentru România în primul rând. Și în al doilea rând, sunt convins că o asemenea dezvăluire publică despre această perioadă neagră a istoriei noastre ar fi declanșat niște disensiuni între noi.
Poate că a fost bine că perioada aceea a fost obturată, pentru că în felul ăsta ne priveam noi, noi copiii, cel puțin, ne priveam cu sinceritate și prieteni unii cu alții, fără să ajungem la ceea ce este numită astăzi traumă trans-generațională.
Indiferent de evoluția ulterioară, în familiile care au suferit traume, de la un moment și generațiile următoare, subliminal, încep să sufere ele însele de aceste cumplite rămășițe ale violenței, fără chiar fără să-și dea seama de asta conștient.
Ați copilărit la București?
Nu, am copilărit la Piatra Neamț. În momentul în care eu am deschis ochii, ca persoană conștientă, populația din Piatra Neamț era formată jumătate din evrei, jumătate din creștini. Eu m-am născut pe strada Mare, care era circa 80% deținută și ocupată de o populație evreiască, care a construit din punct de vedere economic orașul Piatra Neamț.
Restul era în majoritate populație rurală, provenită din jurul orașului.
Familia dumneavoastră, rude de-ale dumneavoastră au fost victime ale progromului de la Iași, din 1941?
Am avut câteva victime, colaterale familiei concrete. Sunt unchi și mături care trăiau în Iași și care care au fost victimele acestei perioade întunecate. Ceea ce am încercat să dezvolt în acest film, eu implicând-mă și afectiv în această poveste, a fost legat de o deslușire a ce s-a întâmplat atunci, de fapt.
N-am înțeles niciodată și nimeni nu a reușit să-mi explice până la ora actuală ce s-a întâmplat, de ce vecini care au trăit uniți unii cu alții și au avut un comportament absolut remarcabil au devenit peste noapte nu numai dușmani, dar unii criminali.
În film, am încercat să explic, dar nimeni nu a reușit să-mi dea un răspuns concret la chestia asta. Sigur, au fost probleme de ideologie, de otrava învățăturilor legionare din acele vremuri.
Toată Europa era antisemită în acea perioadă. Totuși, este greu de explicat cum oameni care până cu o zi înainte erau în relații absolut normale au devenit criminali, cu o ură intrinsecă care a răzbătut din adâncurile conștiinței lor.
Am încercat să-mi explic și religios acest lucru, în sensul că trebuie să existe cumva o forță întunecată. Lumea încearcă să explice natura umană, dar nu este suficient.
Eu cred că există și o parte întunecată a sufletului omenesc, acea zonă satanică, acea zonă care te împinge împotriva tuturor preceptelor morale și religioase să ajungi la climă.
Totuși, ca și în ziua de azi, și atunci au fost manipulări. Știm foarte bine, de exemplu, că Nicolae Paulescu a avut o carte chipurile de medicină în care vorbea de inferioritatea rasei evreiești, de creierul evreiesc mai mic și alte asemenea aberații. Populația a fost alimentată cu toate acestea, ca și astăzi.
Paulescu, într-adevăr, a fost un antisemit notoriu. Partea proastă este că în acea perioadă foarte mulți intelectuali, oameni pe care i-am respectat după aceea pentru activitatea lor culturală și creativă în tot felul de domenii, au fost antisemiți
Aș vrea să îl amintesc și pe Cioran, care într-una din scrierile lui spune așa: „ Dacă eu aș vrea aș fi evreu, m-aș sinucide pe loc”.
Într-atât de mare era convingerea lui că rasa… pe baza acestor concepte rasiale, foarte interesantă concepția asta de rasa. Foarte interesantă și falsă. Fără îndoială, aceste concept de rasă era adânc înrădăcinat în mintea lui. Pe de altă parte, mai târziu, Cioran a retractat.
Dar dacă tu ai contribuit la o ideologie criminală, care s-a lăsat cu victime reale, concrete, apoi îți ceri scuze mai târziu nu trebuie să te disculpe decât parțial…
Filmul ăsta trebuie doar să le reamintească oamenilor ce se întâmplă atunci când democrația dispare. Democrația este un lucru foarte șubred, întotdeauna, și extern.
Este întotdeauna foarte șubredă, pentru că, prin definiție, exprimă voința populară. Iar așa-zisa voință populară poate fi extrem de ușor manipulată și îndreptată spre o zonă neagră.
Sigur, ne întrebăm ce este bine și ce este rău? Ar trebui să fim foarte clari, că nu putem să spunem despre niște oameni că sunt aproape răi sau aproape bun. Poți fi deoparte sau de alta.
În perioada aceea, lumea era divizată, mai ales din cauza poziției germane. Dar și partea franceză a fost bântuită de un antisemitit feroce. Zonele astea cultural-civizilaționale au avut o mare influență pentru perioada aceea.
Există o teorie care spune că o parte din ura din acel moment față de evrei venea, în România, din felul lor îndreptat spre bani. Că erau foarte mulți cămătari, de exemplu, iar oamenii îi urau din cauză că cereau dobânzi mari.
Aici trebuie explicat un lucru. Evreii au o religie în care nu poți fi analfabet. La 13 ani, orice evreu, ca să poată fi declarat cetățean al obștii, trebuie să citească din Tora. Ca să poți citi, evident trebuie să fii alfabetizat.
Ca să fii alfabetizat, trebuie să urmezi o școală. Și toți copiii evrei, până la o anumită vârstă, își termină aceste studii elementare.
În plus, de-a lungul timpului, evreii nu au avut posibilitatea să dețină proprietăți pe teritoriul României și au trebuit să-și găsească o sursă de trai. Din acest motiv, au ajuns, cu minima lor pregătire, administratori, funcționari în aparatul de stat, pentru că știau să scrie și să citească.
Administrația de stat a acaparat foarte mulți evrei. Și pe cine urăști cel mai tare? Pe cel care îți ia banii. Iată că evrei au ajuns niște diavoli, care tot sugeau și cămătăreau și sărăceau, dar utiând că asta era o structură a statului.
În plus, elita, în acea perioadă, era formată, într-adevăr, din evrei. Erau avocați, medici, ingineri, în general intelectuali, pentru că trebuia să-și găsească un rost. Evreii au devenit „flagelul“ acelei epoci pentru că dețineau funcții de răspundere în aparatul de stat.
Dar, după Constituția din 1923, puteau deține proprietăți…
Eu vorbesc de partea incipientă. De unde a pornit. Am făcut acest film și pentru o aducere aminte, pentru că sunt mai multe păcate omenești, așa cum ni le-a deschis Dante în cercurile infernale. Un singur păcătos nu este amintit: cel care uită.
Cel care uită este condamnat infernului.
Mai există, din punctul meu de vedere, un personaj osândit la chinurile veșnice, moral vorbind, nu religios: indiferențul. Indiferentul, cel care nu este empatic cu aproapele lui și nu vrea să-l ajute.
Suntem într-un moment în care uitarea este un păcat uriaș. Am făcut filmul ăsta tocmai ca să reabilitez, hai să spun, puterea omului de a-și aminti ceea ce s-a întâmplat.
Se spune un truism: cel care uite istoria riscă s-o repete. Dar, fără îndoială, există un mare adevăr în chestia asta.
În haosul acestei fragile democrații românești, ajungem să uităm ce s-a întâmplat. Nu-i ușor ca, pe baza acelor fotografii care sunt senzaționale, să ajungi să tragi o concluzie istorică, morală, etică asupra celor întâmplate.
Încercând să mă transpun în perioada respectivă, credeți-mă că am avut și suferințe fizice. Am simțit pur și simplu o stare de descompunere a ființei mele organice, gândindu-mă doar la posibilitatea că într-o zi s-ar putea să mă trezesc cu această întunecime a minții și disiparea oricărui gram de democrație pe teritoriul în care am crescut și am avut, spun eu, o activitate care a fost apreciată de toată lumea.
Câteodată se poate naște o dușmănie irațională, niște oameni care habar nu au de nimic și care îmi pot anihila tot ceea ce am făcut și pe mine, ca existență fizică. M-am gândit la lucrul ăsta. Este posibil? Este foarte posibil.
Eu sunt pasionat de istorie și am văzut toată ascensiunea lui Hitler, cum a reușit să devină cancelarul Germaniei, cum a reușit bucățică cu bucățică să ocupe teritorii. Și iată că suntem cam în aceeași situație.
Acel reviriment întunecat al istoriei. Se pare că generațiile care au urmat au uitat acele orori, ororile prin care au trecut părinții și bunicii noștri.
A fost o perioadă de bunăstare și de evoluție socială și economică și s-a cam devalorizat toată această zonă în care democrația trebuie să aibă și un câine de pază. Această zonă a ajuns foarte, foarte fragilă.
Revenind la filmul „Fotografii însângerate”, ce mi se pare extraordinar este că ați reușit să aveți mulți supraviețuitori ai progromului din 1941, de la Iași. Unii dintre ei nu mai trăiesc, dar sunt în film, ați apucat să discuțați cu ei.
Într-adevăr, au fost supraviețuitorii și partea care ține, hai să spunem, de meseria și de vocația mea m-a împins să merg pe biografiile lor. Și sunt senzaționale. Unele din ele sunt povești puternice de supraviețuire și de rezistență.
Mulți din acești supraviețuitori trăiesc acum în alte părți. Foarte puțini mai sunt în România. Și povestea cu antisemitismul de astăzi este extraordinar de greu de neînțeles pentru mine, pentru că există un curent antisemit în România, dar împotriva cui? Nu mai sunt evrei în România. Mai sunt câteva mii de evrei în România.
Cei mai înverșunați antisemiți n-au cunoscut un evreu în viața lor.
Antisemitismul din România se bazează pe ideea acestei oculte mondiale evreiești, care controlează lumea.
Aceasta este o legendă, care a pornit în secolul al XIX-lea, de la cartea Protocoalele Înțelepților Sionului, creată de conducerea rusă din vremea țarilor, când evreii erau găsiți vinovați de absolut toate. Și pe baza ei a putut să înceapă progromurile, persecuțiile evreilor, și multe jafuri.
Există o imagine virtuală a evreului ticălos, a evreului conspiraționist, a evreului bogat, a evreului care te jefuiește. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mărturisesc în fața unor prieteni că sunt evreu și mi s-a spus: „Nu, tu nu ești”.
Imaginea lor despre evrei era cu totul alta. Evreul trebuia să fie ceva cu nasul uriaș, coroiat, o privire diabolică, un miros de nesuportat și probabil băutor de sânge nevinovat.
Iată cât de înapoiați suntem.
Supraviețuitorii progromurilor cu care ați discutat pentru documentarul „Fotografii însângerate”, au găsit o explicație de ce s-a întâmplat așa? Cum se raportează la aceste amintiri?
Am aflat un singur lucru de la supraviețuitori, care mi-a dat de gândit: ei nu au uitat, dar au iertat tot. Pentru că nu mai poți întoarce trecutul. Nu mai ai ce să faci.
Nu mai există acea zonă vindicativă și agresivă, ci doar pur și simplu o neuitare. Ei continuă să povestească, chiar dacă repovestirea a aceea ce s-a întâmplat atunci provoacă o nouă suferință. Dar ei continuă să povestească.
O problemă în România este că sunt foarte mulți care nu acceptă că Holocausul petrecut pe teritoriul țării noastre, inclusiv în Basarabia și Bucovina unite, nu a fost impus de naziști, ci a fost provocat de autoritățile române și de români.
Există această autoprotecție, în societate: era imposibil ca noi să fi fost atât de răi. Ne-au obligat naziștii. Dar, în realitate, nu este așa. Autoritățile române au fost foarte energice, cu de la sine putere și decizie.
Iar holocaustul nu a avut loc doar la Iași sau la București, ci în toată România.
Da, dar cel de la Iași este cel mai bine documentat, din cauza acelor fotografii care au fost făcute.
Făcând acest film, „Fotografii însângerate”, am găsit o grămadă de alte direcții pentru a explica natura umană, așa cum se spune, între ghilime natura umană.
Au fost mulți fotografi care au fotografiat cu voluptate. Toată lumea și-a pus întrebarea de ce au existat asemenea fotografii în momentele în care fotografierea era interzisă? Cine le-a făcut?
Erau serviciile armate, serviciile secrete. În orice caz, cineva a vrut să se laude după război.
Nu ai observat că oamenii sunt extraordinar de amatori de a fotografia zonele cele mai nenorocite, cele mai cumplite ale existenței noastre?
Deci până la urmă au fost făcute tot de autorități?
Această familie pe care am filmat-o, Villy și Betty Goldenberg, mi-a sugerat un subiect de film senzațional, pentru mine cel puțin: cum poate renaște, din propria cenușă, la modul simbolic, o familie care a suferit chinurile acelui război și acele persecuții inutile și absurde.
Un membru al familiei, domnul Goldenberg, a avut părinții asasinați în trenurile morții, iar tânăra Betty, în vârstă de 5-6 ani, a fost deportată în Transnistria. Și părinții au fost victimele tifosului.
Ei s-au cunoscut mai târziu, au emigrat în Israel, amândoi traumatizați de aceste orori pe care le-au trăit. Acolo, în Israel, el și-a găsit un serviciu la o companie israeliană, iar ea un post de femeie de serviciu la o cinematecă din Ierusalim.
Din când în când, când făcea curat, mai vedea câteva cadre din filmele americane, filmele epocii, și de acolo a învățat să-și reconstruiască viața.
Viața cinematografică pe care a văzut-o pe fragmente a învățat-o să-și recompună întreaga familie și, la ora actuală, este o familie bogată în membri, o familie care și-a trăit restul vieții minunat.
În toate nenorocirile astea, filmul a ajutat să-și refacă sănătatea mentală, morală și socială.
Mi se pare extraordinar ce poate face simpla prezentare cinematografică. Așa am vrut și eu, cumva, prin acest film, să încerc să aduc aminte că se poate trăi mai bine dacă nu uităm aceste nenorociri ale trecutului și încercăm să ne facem viața mai frumoasă, mai dreapta.
