Povestea unui grup de orfani, victime ale unui sistem social disfuncțional din toate punctele de vedere a devenit piesă de teatru, pe scena de la Metropolis, în prima premieră a anului.
Narațiunea urmează, surpriză, structura unui basm. Avem, pe de-o parte, povestea de devenire a „eroilor”, care își înfruntă atât adversarii cât și temerile și fricile interioare. Pe de cealaltă parte, avem personajul negativ, întruchiparea unui întreg sistem ignorant, dacă nu chiar răuvoitor, pe tocuri. Binele trebuie să iasă triumfător în fața Răului, personajele malefice nu au căință și, prin urmare, nu se pot nici pocăi.
„Sistemul” este Doamna Directoare a centrului de plasament. Ea reprezintă atât problemele instituționale, și anume clasica dorință de a atrage fonduri publice pentru a-i băga în propriul buzunar, cât și percepția generală a societății asupra persoanelor defavorizate. Atâta timp cât se înscriu în niște tipare bine definite, care demonstrează că sunt niște persoane inocente, sunt primite în „lumea bună”.
Însă asta este ce au în comun „eroii” piesei. Sunt ieșiți din aceste tipare de „copil cuminte și neproblematic”, în sensul în care sunt conștienți de situația lor și nu încearcă să o renege: se simt abandonați, captivi într-un sistem care pretinde că i-ar ajuta. Lucruri care, normal, se manifestă prin atitudinea lor rebelă și prin problemele emoționale aferente contextului în care se află. Ei formează o „gașcă” auto-intitulată Omega 5 și sunt „copiii problemă” ai centrului.
Doamna Directoare, pregătindu-se pentru o vacanță exotică finanțată din bani publici, organizează o campanie amplă și agresivă de adopție. Face reclamă copiilor precum ar face reclamă la mașini: nu turuie, nu bombăne, merge pe unde vrei, indiferent de teren.
Cum un Personaj Negativ nu are voie să aibă scăpări morale, nici măcar accidentale, Doamna Directoare a făcut eforturi active pentru a se asigura că niciunul din membrii grupului Omega 5 nu va fi adoptat, în ciuda faptului că au existat câțiva viitori părinți interesați.
Un basm fără eroi
Copiii Omega 5 rămân singuri în centrul de plasament acum abandonat. Acceptând că nu se vor integra niciodată în Sistem, au decis să se manifeste în afara lui: să facă din orfelinatul gol un loc primitor pentru toți copiii orfani. Ah, da, banii necesari acestui lucru vin direct din conturile Doamnei Directoare, care și-a lăsat datele de acces în calculatorul din cămin, probabil fără frică, deoarece nu s-a ocupat să-i învețe pe copii să citească.
Ce a început dintr-o inițiativă socială devine o afacere profitabilă. Omega 5 are acum un orfelinat de copii care lucrează pentru ei. Sună cunoscut?
Între timp Directoarea se întoarce, ei o „înfrâng”. Însă aceasta este picătura care a umplut paharul problemelor lor emoționale. Au ajuns criminali dependenți de droguri.
Nu vedem toate etapele procesului de inițiere. Confruntarea cu ei înșiși se întâmplă în culise. Însă vedem rezultatul ei, după o perioadă de câțiva ani.
Ce ar trebui să vedem este diferit de ce se arată. Copiii au devenit adulți de succes. Se dau drept eroi care și-au depășit condiția. Însă „succesul” este definit prin mondenitate: bani și apariții în emisiuni televizate care vor să „facă raiting” de pe urma poveștilor lacrimogene ale orfanilor, niciodată să semnaleze niște probleme de ansamblu ale sistemului.
Omega 5 și-a depășit condiția integrându-se în același sistem de care inițial se lepădau. Precum fata moșneagului nu ar mai fi plecat de acasă, ci ar fi încerca să intre în grațiile babei.
Despre punerea în scenă
Figura de stil care predomină textul este analogia. Problemele cu care copii se confruntă au o natură duplicitară. Sunt lucruri nevinovate, specifice vârstei fragede, precum dependența de zahăr, care maschează o problemă „serioasă” și „matură” precum dependența de droguri. Acest mod de prezentare portretizează capcanele în care societatea consideră că oamenii din medii defavorizate pot pica de-a lungul vieții, dacă nu primesc ajutor.
„Un basm urban” este o piesă experimentală de teatru care spune povestea unor copii orfani care au reușit să se integreze în același sistem care i-a ignorat, sau chiar persecutat.
Norbert Boda este cel care a scris și regizat piesa. El este unul dintre cei 4 câștigători din cadrul unui program care vrea să susțină tinerii absolvenții de la Regie Teatru, StarT, ediția I, în 2022.
Tânărul regizor a plecat la drum cu dorința de a face oamenii „să danseze, să cânte cu actorii și să se emoționeze sub influența muzicii urbane” dar și să promoveze o altfel de gândire asupra persoanelor defavorizate, publicul general să nu-i mai vadă ca pe niște „victime”, ci ca pe niște „eroi”, care „își depășesc condiția de orfan”, probabil într-un sens cu conotații sociale ale cuvântului, deoarece nimeni nu se reunește cu familia lui.
Pentru a distra, dar și a „culturaliza”, piesa este jucată în ritmuri hip-hop. Argumentarea alegerii genului muzical se bazează pe originea lui, și anume în comunitățile marginalizate și nedreptățite. Și da, spre fericirea unora, dar în sens invers de a altora, spectatorii sunt invitați să cânte și să danseze.
Jocul scenic pare să urmeze un nou trend apărut în filmele de comedie românești, inspirat din lumea desenului animat și a pieselor de teatru pentru copii. Mai exact, din lumea posibilităților narative infinite. Astfel, deși scenografia este austeră, scena este mereu plină. Actorii fac apel la clișeele desenelor animate, de exemplu prin mișcări exagerate specifice, astfel încât spectatorul înțelege și completează restul scenei din instinct.
Sursă fotografii: Maria Ștefănescu
