Prolog
Contrar credinţei populare, teatrul nu este despre a purta o mască, ci despre a renunţa la ea. Cu toţii purtăm măşti în viaţa de zi cu zi: masca angajatului-model, a şefului mereu binevoitor, a politicianului fără de cusur sau a părintelui atotştiutor. Unele dintre ele sunt într-atât de bine realizate că ne păcălim şi pe noi înşine şi uităm cine suntem. Uităm că, din când în când, e bine să spui şi „Nu ştiu, nu pot sau nu vreau”. Cu alte cuvinte, „ne luăm prea în serios”.
Actul I
Recuzita: Un scaun, un pix, un pic dintr-un aspirator. Scriptul: Onomatopee, DOAR onomatopee.
Dacă m-aţi fi pus să scriu acest reportaj la începutul serii, v-aş fi povestit despre lucrurile bizare care se întâmplă pe scena Teatrului de Comedie odată cu apusul soarelui. Adulţi în toată firea parcă uită să vorbească. Acum, după ce am mai digerat puţin, mi-am dat seama că într-adevăr, uită să vorbească, dar învaţă să comunice. Câţi dintre noi ne putem mândri cu faptul că ne înţelegem cu cel de lângă noi, doar dintr-o privire, silabă sau, de ce nu, onomatopee?
Acesta era şi scopul exerciţiului de la cursul de teatru al Continuu Studio. Să dezvolt: unul dintre participanţi era trimis la colţ. Nu, nu pedepsit, ci literalmente trimis în spatele sălii. Cu ochii închişi. Restul grupului alegea o poziţie pentru recuzită. Odată ce se stabilea un acord, între membrii grupului, non-verbal desigur, pixul, scaunul şi ţeava aspiratorului se întorceau în poziţia iniţială. Se întorcea şi „exilatul”. Acesta trebuia să se joace cu cele trei obiecte până când nimerea poziţia aleasă de grup. Participanţii îl ghidau, fără cuvinte, doar prin sunete. Un fel de „rece-cald” cu onomatopee.
Note de subsol
Dacă ar trebui să trag o concluzie în urma primului act, aceea ar fi că adulţilor le place joaca. Rareori o admitem, deseori îi blamăm pe cei din jur pentru prea multă joacă. Poate am vrea şi noi să ne jucăm, dar am uitat cum.
Am venit să ma joc. Pentru copilul meu interior.
Amalia, 55 ani
Dacă ar trebui să trag două concluzii, cea de-a doua ar fi că ne bazăm prea mult pe limbaj. Ne-am obişnuit să vrem să vorbim, să vrem să ne facem auziţi şi am uitat că mesajele pot fi transmise şi prin corp, de la expresii şi gesturi până la postură sau tonalitate.
Actul II
Ce înseamnă să fii spectA(c)tor?
Să fii spectA(c)tor înseamnă să admiţi când îţi este teamă.
Mă ajută să depăşesc nişte frici, nişte temeri pe care le am. Mă fac să devin vulnerabilă, mă ajută să înţeleg că nu toată lumea te critică.
Roxana, 30 ani
Office manager şi studentă la psihologie, Roxana îşi doreşte ca, pe viitor, să ajungă psihoterapeut. După o zi încărcată de task-uri şi teme, era destul de obosită la începutul cursurilor. Totuşi, gândul piesei în care va juca la finalul modulului a energizat-o extraordinar, după cum ne spune chiar ea:
Toată munca pe care o depunem, toată sudoarea pe care o lăsăm pe podelele astea, de frustrare mai mult ajunge să fie văzută de cei apropiaţi.
Probabil ajută şi sentimentul dulce-amar al anticipării. Niciunul dintre participanţi nu ştie ce spectacol va fi ori ce rol va avea. Se vehiculează Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară”.
Să fii spect(A)ctor înseamnă să te bucuri de zecile de priviri avide aţintite spre tine.
De fiecare dată, mă bucur foarte tare că sunt pe scenă, că sunt reflectoare şi că fac oamenii să zâmbească.
Amalia, 55 ani
Amalia are 55 ani şi lucrează ca asistent personal. Fiind pasionată de artă şi de poveşti, îşi dorea de mai mult timp să ajungă pe scenă. Rolurile mai copilăreşti i se potrivesc ca o mănușă. În schimb, situaţia se complică atunci când trebuie să joace un persoanaj mai rigid, mai serios, de pildă, un psiholog: „Nu prea înţelegeam eu cum să stau serioasă şi ce să zic, dar până la urmă, cu ajutorul profesorilor, m-am prins”.
Să fii spect(A)ctor înseamnă să te expui, în ciuda temerilor de a fi judecat.
Intervine acea teamă de a fi judecat, de a nu spune ceva greşit.
Marilena, 26 ani
Marilena lucrează în HR şi este într-o formare pe partea de psihoterapie. Exerciţiile sale preferate sunt cele de conectare, s-a gândit să le fure şi pentru terapiile de grup. Marilena ne mărturiseşte că, deşi se simte mult mai relaxată comparativ cu prima şedinţă, exerciţiile în care trebuie să te expui singur în faţa grupului, făra partener, încă reprezintă o provocare.
Să fii spect(A)ctor înseamnă să iubeşti oamenii.
Îmi place să fiu în mijlocul oamenilor. Unde e lume multă, este mediul meu.
Ruxandra, 47 ani
Ruxandra lucrează în domeniul comunicării, fiind, totodată, ghid montan. Adoră să exploreze locuri, dar şi oameni. Tot curiozitatea a împins-o şi către cursurile de actorie. Deşi a fost doar a doua şedinţă la care a participat, a rămas impresionată de conexiunile care se creează în timpul exerciţiilor.
Credite
În regia Smarandei Caragea.
Angajată a Teatrului de Comedie din Bucureşti, Smaranda este şi fondatoarea Continuu Studio. Cu non-actori lucrează încă din 2009: pe parcursul anilor, peste 2000 de copii şi adulţi participă la atelierele ei.
De-a lungul timpului, a dezvoltat un model de proiectare şi conducere a activităţilor: Modelul Învăţării Experenţiale Conduse. Pe scurt, „teoria învăţată pe propria-ţi piele, subordonată unui obiectiv specific”.
Iubeşte ceea ce face, se consideră o norocoasă: trebuie să ai măcar un gram de noroc ca atunci când mergi la muncă, să mergi şi la joacă.
Teatrul m-a salvat (…) M-a disciplinat, m-a făcut să-mi dau seama unde este limita între a pierde controlul şi a te lăsa să răspunzi lumii cu autenticitate şi a fi atent şi controlat când e nevoie să găseşti o măsură a lucrurilor.
Smaranda Caragea, Actriţă
În regia lui Sorin Dobrin.
Până în prezent, Sorin a colaborat cu marile teatre bucureştene: Bulandra, Teatrul Naţional Bucureşti, Metropolis, Notara sau Godot. Nici filmul nu îi este străin: a jucat în numeroase scurtmetraje româneşti, dar şi în producţii de lungmetraj. Alături de Smaranda, ghidează cursurile de teatru, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.
De-a lungul timpului, şi el a încercat să-şi răspundă la întrebarea: „Care îţi place mai mult?” Dragostea sa încă pare împărţită între cele două lumi, declarând că se simte cel mai bine alături de oamenii dragi. Totuşi, ne-a mărturisit că, deseori, cele mai strânse relaţii se formează pe scena de teatru, nu pe platourile de filmare.
Tot oamenii, mai precis „schimbul de energie cu spectatorii”, îl fac să se reîntoarcă de fiecare dată pe scenă, cu aceeaşi emoţie de prima oară:
Pe scenă ar trebui sa fiu liber, relaxat şi angajat. Nu-mi iese întotdeauna şi nu e întotdeauna atât de bine, dar acolo tind.
Sorin Dobrin, Actor
Epilog
Dacă şi voi vă doriţi ca măcar o să fiţi cei priviţi, nu privitorii, să schimbaţi imobilitatea scaunelor de teatru pe emoţiile vibrante ale scenei, cursurile de actorie vă aşteaptă. Totuşi, nu toată lumea e făcută să fie Spect(A)ctor. Sub lumina reflectoarelor, ajung doar cei care îşi doresc (cu ore de trudă în spate). Pe restul, vă îndemn să vă jucaţi. Jucaţi-vă cu cei dragi, în natură, prin pânze pătate de culoare sau poeme scrijelite din întâmplare.
