Puţină lume ştie că Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti (TNB) ascunde, la subsol, un muzeu. Muzeu, dar mai degrabă bastion pentru amintirea balurilor de început de secol XX ori pentru rafinamentul elitelor ce-şi petreceau timpul la teatru. Exponat de vază este o rochie de gală ce i-a aparţinut Reginei Maria, găsită în colecţiile teatrului în urmă cu câţiva ani şi restaurată de mâinile dibace ale artiştilor discreţi.
În jurul acestei rochii a fost ţesută o întreagă expoziţie, cu numele „Regina Maria la teatru”. Nici nu avea cum altfel – este o piesă sclipitoare, croită cu fir de argint de o concentraţie mai mare decât argintul folosit, de obicei, pentru bijuterii. Fiecare fald ascunde o bucăţică din legăturile familiei regale cu Teatrul Naţional şi fiecare exponat spune câte un crâmpei din istoria zbuciumată a locului. Iar vizitatorii pot auzi aceste şoapte ale trecutului dacă îşi cumpără bilet la tururile ghidate, al căror program săptămânal poate fi găsit în calendarul teatrului.
Expoziția conține multe „prime” și „ultime”: costumul pe care l-a purtat actorul George Vraca în ultimul rol de pe scena teatrului Nottara, tunica purtată în unul dintre ultimele spectacole jucate pe scena Naționalului de pe Calea Victoriei… Iar suveica istoriei te prinde în spirală şi te duce mai departe către alte şi alte piese unicat. Prin proiectul amplu de restaurare au fost readuse la viață momente istorice importante care, aduse laolaltă în cadrul turului ghidat, se leagă într-o poveste cuprinzătoare a vieții teatrului din București.
Am vorbit cu Mihaela Verman, muzeograf în cadrul TNB, care ne-a purtat prin expoziție. Reacţiile musafirilor de până acum arată clar cât de preţioasă e nestemata ferecată în subsol:
Oamenii sunt curioși și pun și foarte multe întrebări, întrebări care se referă și la lucruri din afara expoziției. Sunt curioși de fenomenul teatral. Mai exact, ce face un scenarist, un scenograf, cât durează să se realizeze un spectacol de genul acesta. Și, în general, sunt foarte impresionați de parcursul obiectelor pe care le avem aici și de felul în care arătau înainte de a fi restaurate.
Mihaela Verman, muzeograf TNB
Rochia de argint
Rochia de gală este specifică sfârșitului secolului al XIX-lea și este realizată dintr-o țesătură din fir de argint 980 (98% argint). Restaurarea rochiei a avut loc la Muzeul Național de Artă al României și a fost un proces care a durat doi ani – singurul element schimbat a fost tulul, care nu a mai putut fi salvat.
„Elementele, florile care se văd, sunt făcute cu fir de mătase și decorate cu pietre semiprețioase. Rochia a fost purtată de principesa Maria, cel mai probabil în 1896, la încoronarea țarului Nicolae al II-lea, ultimul împărat al Rusiei. Evenimentul de la Sankt Petersburg a durat în jur de trei săptămâni și la el au participat toate familiile regale din Europa. Principesa a avut mai multe ținute de gală, în toate culorile curcubeului.
Nu avem nicio fotografie martor care să o arate pe principesa cu rochia aceasta, în schimb, există o fotografie, se găsește online, în care poartă o rochia asemănătoare” ne-a spus Mihaela Verman, muzeograf TNB.
Este posibil ca rochia principesei Maria să fi intrat în colecția teatrului după abdicarea regelui Mihai I, în 1947. Proprietățile familiei regale au fost confiscate de regimul comunist și au fost trimise instituțiilor de spectacol din țară pentru a fi folosite drept recuzită, potrivit informațiilor care se regăsesc pe site-ul TNB.
Alte costume și documente importante
Treizeci şi nouă de obiecte au primit din nou viaţă pentru această expoziție, în principal costume și documente, dar și un tablou, restaurat în laboratorul de restaurare al teatrului de către expert restaurator Beatrice Păruș:
„Este o lucrare semnată de Cecilia Cuțescu-Storck, reprezentându-o pe actrița Constanța Demetriade în rolul doamnei Clara din spectacolul Vlaicu Vodă de Alexandru Davila – este expusă și rochia purtată de actriță, în stagiunea 1916-1917. Tabloul a fost restaurat în atelierul de restaurare al teatrului.”
Istoria TNB-ului este îmbogăţită de balurile care se organizau sub acoperişul teatrului la începutul secolului XX. Costumele de scenă, inclusiv cele expuse în cadrul acestei expoziții, erau comandate în străinătate, în special de la Berlin și de la Viena.
Balurile ar fi luat amploare în România o dată cu ocupația austriacă și ofițerii armatei austrieci care au adus cu ei „obiceiuri apusene”, fenomen ce se generalizează în timpul administrației rusești din 1806-1812, uni dintre ofițeri fiind chiar de origine apuseană, germani sau francezi, sau ruși cu o cultură occidentală, potrivit lui Constantin G. Giurgescu, în Istoria Bucuretștilor.
O parte din baluri aveau loc la Teatrul Național, sub patronajul Elisabetei Știrbei. Balurile se dădeau în „beneficiul săracilor Capitalei”:
„Una din marile pasiuni ale tineretului, de la mijlocul secolului trecut, erau balurile (…) În acest context al vremii nu se putea ca sala Teatrului Național să se păstreze numai pentru spectacolele de teatru și operă. Așa-zisele <baluri de binefacere>, o modă a timpului, erau găzduite în sala cea nouă și frumoasă a Teatrului Național. Acolo cânta Eduard Wachmann sau Wiest și protipendada se înghesuia să-și etaleze eleganța pariziană și scumpătatea hainelor”, spune George Potra, în Din Bucureștii de altădată.
„Cel mai recunoscut costum este caftanul purtat de George Calboreanu, în rolul lui Ștefan cel Mare. Este rolul vieții lui, l-a jucat mai bine de 20 de ani”
Spectacolul în care acesta l-a interpretat pe domnitor, „Apus de Soare”, a fost realizat după piesa scrisă de dramaturgul Barbu Ştefănescu Delavrancea, în 1909. Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti sub direcţia regizorului Sică Alexandrescu, în anul 1956, în expoziție regăsindu-se și afișul original al spectacolului.
„Unul dintre cele mai vechi costume expuse este unul purtat în 1904 de către Édouard de Max – un actor de origine română care a ajuns să fie societar la Comedia Franceză și în 1904 împreună cu Maria Ventura se afla în turneu în București – este o cămașă alături de brâu și elemente decorative”
Acestea sunt elemente din costumul purtat de Édouard de Max în rolul Nero, din spectacolul „Britannicus” de Jean Racine.
Istoria teatrului românesc se poate observa și din costumele shakespeariene din reprezentații diferite, la o distanță mai mare de timp. Diferențele se regăsesc și în documente, unde sunt expuse atât un afiș pentru Hamlet din 1925, cu Ion Manolescu în rolul titular, și unul din 1941, cu George Vraca în rol titular.
Pe spatele afișului din 1925 se regăsește o însemnare a actorului Ion Manolescu.
Relația familiei regale cu teatrul
„Principesa Maria era o mare protectoare a artelor, la fel ca toate reginele României. A jucat chiar și într-o piesă de teatru, regizată de Alexandru Davila – unul dintre cei mai buni directori de la începutul secolului trecut, dramaturg și apropiat al familiei Regale – la Palatul Cotroceni” potrivit Mihaelei Verman.
Familiile regale au acordat, de-a lungul timpului, diverse onoruri actorilor care jucau pe scena Teatrului Național, cât și teatrului în sine – acestea au fost semnate de Carol, Ferdinand și Mihai I.
Proiectul de restaurare și colecția muzeului
Proiectul „Expoziție inovativă cu bunuri culturale restaurate din colecția Muzeului Teatrului Național București” a fost finanțat prin granturile SEE 2014-2021 în cadrul Programului RO-CULTURA. A beneficiat de o finanțare totală de aproximativ 207.700 de euro, dintre care peste 106.000 euro provin din fondurile SEE și aproape 19.000 euro provin din bugetul național.
În cadrul proiectului au fost restaurate 38 de obiecte, și un tablou restaurat în atelierul propriu al muzeului, însă colecția întreagă este mult mai bogată:
„Colecția muzeului este foarte diversă – artă plastică, memorialistică, costume de scenă și foarte multe documente, peste 20.000 de documente. În expoziția actuală am încercat să surprindem câte un pic din fiecare.”
Potrivit informațiilor oferite pe site-ul muzeului, inventarul obiectelor nu a fost terminat însă, până acum, în colecția teatrului se află:
- 227 lucrări de pictură,
- 213 sculpturi,
- 500 lucrări de grafică,
- 157 de costume și accesorii,
- 390 de decorații și medalii,
- 150 obiecte personale ale actorilor.
Ce spunea George Fraga despre Muzeu în 1942, în ziua inaugurării lui
În publicația „Viața” din 12 septembrie 1942, nr. 505, este marcată inaugurarea Muzeului Teatrului Național printr-un articol în cadrul căruia sunt citate discursurile lui Liviu Rebreanu, directorul general al Teatrelor și al Operelor, al lui George Franga, cel care este a inițiat proiectul muzeului și care avea să-l conducă mulți ani de acum înainte și un discurs al ministrului educației naționale de la acea vreme.
George Franga îi mulțumește lui Liviu Rebreanu pentru susșinerea acordată teatrului și descrie noul Muzeul al Teatrului ca fiind „un altar, în fața căruia să ne plecăm genunchii cu smerenie ca ‘n fața unor vieți sacrificate pentru promovarea graiului românesc”:
Muzeul Teatrului Național este o carte care va ghida pe oricare străin ce ne vizitează țara și va voi să ne cunoască artiștii cu care s’au mândrit scenele lor. Muzeul Teatrului Național trebuie să rămână n altar, în fața căruia să ne plecăm genunchii cu smerenie ca ‘n fața unor vieți sacrificate pentru promovarea graiului românesc (…) Luminând trecutul nostru, luminând prezentul și trăind cu trecutul acelora care ne-au cinstit numele departe, peste granițe, trezim în noi încrederea și cunoașterea de sine
George Franga
