București – Jupiter. Am plecat din Capitală cu standardele setate la nivel de cârtiță. După ani de concedii în care Grecia și Bulgaria au dictat termenii vacanțelor de vară, pe litoraluri unde apa îți spală nisipul și în urechi, și-n portofel, acum nu aveam mari așteptări.
Obiectivul: să duc copilul la aer marin și apă sărată în sinusuri, într-un sejur frugal, și, în subsidiar, să văd cât de jos se poate duce turismul autohton.
Am ajuns să ridic sprânceana pentru că cele descoperite m-au luat pe nepregătite: am găsit o stațiune care încă respiră, un turism modest, dar funcțional, și o lume care se încăpățânează să rămână ancorată în normalitate.
Stațiunea proiectată de arhitecți, nu de rechini imobiliari cu insolație
Drumul București – Jupiter durează aproximativ două ore și jumătate, condus normal, nu cu viteze warp. Adică circa cinci ore, dus-întors, nu 24+ doar pentru a te lăuda cu locuri instagramabile cu stânci tocite, la propriu, de mii și mii de oameni.
Nu este nici teleportare, nici odisee, ci doar o traversare a două regiuni istorice care, la drum lung, arată altfel decât la televizor. Unde mai pui că găsești și apă azurie și poți să întâlnești și mașini cu numere de Norvegia și Polonia, ici-colo.
Jupiter face parte din „constelația” litoralului românesc botezată cu nume de planete: Neptun, Saturn, Venus. A fost proiectată în anii ’70, într-un timp în care arhitecții lucrau în slujba interesului public și erau plătiți pentru planuri coerente, nu pentru randări colorate. Nu de rechini imobiliari cu insolație, fierți pe betoane și etaje ilegale.
Rezultatul se vede și astăzi. Și culmea, cel puțin aici, a rămas nealterat: alei largi, parcuri, acces la plajă facil din orice colț, detentă urbană.
Dar şi un damf de „B.D. La munte şi la mare” şi „Nea Mărin miliardar” la pachet cu senzația că Toma Caragiu, Dem Rădulescu şi Amza Pellea pot să apară de după vreun colţ, unul în rol de maior de miliție, unul cu prafuri pentru mam’ mare, iar unul cu praz în servietă.
Am stat la Hotel Meteor, o clădire cu nume cosmic și disciplină de NASA. Camere curate, miros de dezinfectant în fiecare colț, băi și lenjerii impecabile. În stânga, Hotel Cometa, în oglindă, tras aproape la indigo, ca și cum cineva ar fi încercat o simetrie la limită.
Parcările oficiale sunt mici, gândite parca pentru cele câteva Dacii negre ale nomenclaturii, nu pentru armada de mașini care ocupă litoralul de azi.
Și prețurile au venit ca o surpriză: sub 90 de euro pe noapte pentru doi adulți și un copil, cu mic dejun inclus și rezervare chiar în vârful sezonului.
Plaja lărgită și poveștile din nisip
Plaja românească este mai lată decât o știam. De fapt, auzisem doar glumele că au fost lățite pe alocuri atât de mult încât te p!$i pe tine până când ajungi în apă.
Pe vremuri, când veneam cu ai mei aproape în aceeași zonă, mă jucam literalmente cu „aia-n țărână” pe niște dantele de nisip, împreunate cu faleze știrbe. Acum, fondurile europene au turnat nisip înapoi acolo unde marea a mușcat din mal, iar promisiunea este că așa va rămâne cel puțin 50 de ani.
Plaja din Jupiter am descoperit-o ca un spectacol în sine. Lume pestriță, de toate culorile și vârstele. Adolescenți cu cărţi şi telefoane pe TikTok deopotrivă, lanțuri grele cât gențile de plajă, bunici care sclipesc de la aurul purtat cu mândrie, familii cu copii ce sapă cazemate de nisip, tineri corporatiști care-și fac vacanța scurtă între două apeluri pe Zoom.
Dar nota distinctă a fost alta. Într-o dimineață, m-a impresionat o gașcă de bunici, cinci sau șase cupluri, camarazi de o viață, veniţi de peste Carpaţi după accent. Scena constantă: bărbații dezbăteau în valuri, ca la un conclav, în timp ce doamnele stăteau la povești pe plajă, ca la un consiliu local ținut în șlapi.
Din senin, în amorţeala prânzului, secerat, unul dintre bărbați cade în valuri, ca o monedă pierdută pe fundul apei. La prima și a doua rostogolire, am zis că-i fuge nisipul de sub tălpi. La a treia, mi-am dat seama că nu.
Am sărit din șezut şi alături de un camarad de-al său mai zdravăn, aflat la un cot distanță, l-am repus cu greu pe picioare. Buimac, omul s-a dezmeticit greu.
Dar Moartea nu era în apă, în apa până la brâu, ci pe mal: „Cât ai băut, animalule?”, a tunat o voce ascuțită din spatele umbrelei, încât am jurat că până și pescărușii au paralizat în zbor. A doua zi nu l-am mai văzut.
Sper să fi fost doar alcoolul de vină, cu un diagnostic conjugal de „cicălire cronică”, și nu vreo problemă medicală latentă.
București – Jupiter. Migranți, șah și un dor dus pe videocall
În spatele plajei, viața curge altfel. Pe holurile hotelului Meteor, personalul este o combinație de moldoveni și nepalezi. Îi auzi dimineața cum se salută: „Niața!”/„Namaste!”. Totul, cu o politețe și un bun-simț care contrastează cu aroganța și opulenţa întâlnită prea des la noi, mai ales în stațiunile cu ștaif.
De altfel, în creierii unei oarecare dimineți, am surprins recepționera de noapte și paznicul jucând șah. Scenă simplă, dar incredibil de umană.
Afară, peste drum, la intrarea în Mega Image-ul din stațiune, unde o sticlă de apă de doi litri costă la fel ca în București, câțiva bărbați stăteau pe telefoane, conectați pe videocall.
Limba, greu de identificat, însă mi-au fost clare vocile copiilor de acasă. Ei, pregătiți pentru o nouă zi de muncă în slujba românului. Cei mici, undeva departe, în altă țară, storși de dor. Am plecat cu un nod în gât.
Suveranism cu gust de murături românești
Pe litoral nostru, am întâlnit un „suveranism” altfel decât cel urlat la televizor. Aici sunt români care nu ar vinde stațiunea cu tot cu oameni „pe o valiză ruble” sau, cel puțin, măcar 53,6% dintre turiști ar alege Vestul și s-ar opune ferm cu câte un par în mână. Asta dacă ne raportăm strict la rezultatele de la prezidențiale.
Totuși, un orgoliu calm, aproape firesc plutește în aer. Este un sentiment din aceeași categorie ca atunci când descoperi pe rafturile magazinelor din Bulgaria sau Grecia sticks-uri produse la Onești, ciocolată ROM sau castraveți murați de la Râureni. Adică din „ţara care nu mai produce nici măcar chibrituri”, cum zicea recent un nediagnosticat candidat la funcția supremă în stat.
București – Jupiter. Evaziune la tarabă și pedagogie prin fluierat
Evident că problemele nu lipsesc: trotuare cu cratere, colțuri cu mizerie şi magazine cu acareturi care îți dau bon de nevoie, doar la plata cu cardul. Aici evaziunea respiră relaxată, într-o lume împărțită între mafii politice, unde unii fac afaceri cinstit, iar alții fură cu legea-n mână.
Nu mai departe, la ora la care scriu aceste rânduri, primarul din Mangalia, sub jurisdicția căruia se afla stațiunea Jupiter, dă cu subsemnatul pe la DNA, într-o ecuație cu mită și funcționari publici.
Am prins și o zi cu steag roșu, nu doar la primărie, ci și pe plajă. Salvamarii au alergat kilometri de-a latul plajei și aproape c-au făcut febră musculară la fălci de la fluier.
La un moment dat, am ajuns la concluzia că unii oameni sunt cazuri pierdute și că, în cele din urmă, selecția naturală ar trebui lăsată să-și facă treaba. Sau măcar să se dea o lege prin care salvamarii să fie dotați, pe lângă fluier, și cu bastoane.
La amiază, printre cearșafuri și șezlonguri, inși cu portavocea îți amintesc agasant că există „teatrul de vară din stațiunea dumneavoastră”. Aceleași spectacole, aceleași nume, aceleași anunțuri repetitive.
Îți vine să te întrebi dacă Maria Dragomiroiu mai cântă încă și cum, sau dacă nu cumva în difuzor răsună o înregistrare de pe o casetă din ’90.
Final de sezon, cu un strigăt de copil
„S-a gătăt pe anul ăsta!”, spune un bărbat cu accent, strângând umbrela, în dialog cu vecinii de şezlong. Una dintre cele două familii din Banat a venit cu trenul, la cuşetă, până la Constanţa, iar de acolo a închiriat o mașină. Ulterior aveam să aflu că o călătorie cu CFR-ul de la Timișoara până pe litoral poate dura și 17 ore.
„Ciao, mare! Te iubim!”, completează fetița lui, la finalul vacanței de la Jupiter, în fața unei alte zile pe drumurile patriei.
Între curățenie, corupție și evaziune, între bunici solidari și migranți goniți de lângă familii de sărăcie, între nostalgie și kitsch, litoralul românesc rămâne un loc la 2,5 ore distanță de București, unde poți fi, pentru câteva zile, un turist mulțumit.
Dacă vii cu așteptări cel puțin firești, descoperi că normalitatea, banală și imperfectă, poate fi o surpriză plăcută. Și, mai ales, odihnitoare.
P.S. Autorul și familia sa nu au bifat nicio toxiinfecție alimentară până la ora publicării acestui text.
