De cele mai multe ori îmi place autobuzul, chiar dacă sunt foarte vigilent când urc într-unul. Sunt multe mirosuri. Pantofi obosiți, plase cu mâncare, haine ude și multe alte lucruri de adulmecat. Eu stau de fiecare dată jos, în șezut sau chiar întins pe jos, deși nu e cel mai curat, și mă gândesc la lucruri importante, cum ar fi dacă, după autobuz, mergem în parc sau dacă mai avem biscuiți acasă.
Eu sunt Starr și sunt un câine bun și, uneori, și cuminte. Așa mi s-a spus mereu. Nu latru fără vreun motiv anume și încerc mereu să nu par agresiv, deși oamenii se sperie uneori de mine și zic că sunt „mare”. Asta nu mă surprinde prea tare. Ei se sperie unul de altul.
O cușcă pe roți pe care o așteptăm foarte mult
Când soarele era încă pe cer, omul meu m-a scos afară și, inițial, nu mi-am dat seama unde mergeam. Numai când am ajuns în stația autobuzului 343 de pe Șoseaua Fundeni mi-am dat seama că mergem la bunici. Îmi place foarte tare la bunici, dar acest autobuz 343 nu mi-a plăcut niciodată.
Spre deosebire de alte cuști pe roți în care am mai mers, acesta pare că nu respectă nicio regulă, ca un câine fără stăpân. Mereu îl simt pe omul meu ușor furios când așteptăm autobuzul acesta. De exemplu, săptămâna trecută se plângea că nu respectă programul, că programul minte.
Ce-i drept, mereu așteptăm foarte mult să vină. Eu nu știu să citesc ceasul și nici nu am unul, dar omul meu a spus că am așteptat odată chiar 30 de minute după el. Eu nu știu cât înseamnă asta, dar pare mult.
Omul rău din autobuzul 343
Când am urcat, după o lungă așteptare în poziția „șezi”, autobuzul era aproape gol. Asta e bine, pentru că nu-mi place să fiu călcat pe coadă. M-am așezat cuminte și analizam fiecare om care intra pe ușa din mijloc. Dacă se apropiau prea tare, le miroseam șosetele fără să-și dea seama.
Omul meu s-a pus în fața mea, ca să nu-mi fie frică și ca să fiu cât mai ferit de oamenii care „nu suportă câinii”, după cum mi-a mai spus odată un călător, când mergeam la veterinar.
Mă simt mai liniștit așa, încă nu am mers prea mult cu autobuzul sau tramvaiul încât să mă simt ca în pătuțul meu. Totul părea normal până aici.
După câteva stații, a urcat un alt om. Nu l-am mirosit imediat, mai ales că stătea jos, pe diagonală, în partea din spate a autobuzului.
Arăta ca un om obișnuit, nimic special. Nu părea periculos.
Bine, nu părea nici prietenos, dar sunt mulți oameni așa. Oricum, nu mă așteptam să mă mângâie și, ca să fiu sincer, nici nu prea voiam. Prefer să fiu lăsat să privesc când sunt în autobuz.
Am stat așa câteva minute. Eu mă uitam la usă, abia așteptam să cobor.
Apoi, am început să mă uit pe geam. Geamul nu miroase a nimic, dar sunt interesante imaginile de dincolo de el. Atunci a fost momentul când acel om m-a văzut.
Nu știu ce a văzut el când s-a uitat la mine, dar s-a supărat foarte tare. Brusc. Ca și cum cineva i-ar fi tras de lesă pe dinăuntru.
Apoi, ne-a scuipat brusc. Nu știam ce înseamnă asta, dar am simțit imediat că nu e de bine. Când te scuipă cineva, nu e ca atunci când plouă sau când cade mâncare pe jos. E ceva intenționat, e ca un mușcat fără dinți.
A început să scoată sunete urâte, ca un fel de lătrat. Nu erau lătrături, pentru că nu aveau nici ritm, nici sens.
Sunetele lui miroseau foarte urât. Când oamenii sunt foarte nervoși, cuvintele lor au miros.
M-am uitat la omul meu. El s-a uitat la mine. Nu am făcut nimic niciunul dintre noi. Eu nu fac nimic când nu înțeleg ce se întâmplă.
Omul rău continua să facă zgomot. Părea foarte deranjat de mine. De existența mea. De faptul că respiram în același autobuz. Autobuzul era mare și aproape gol, dar pentru el nu era suficient loc.
Un câine nu ocupă prea mult loc, deci nu pot să înțeleg dacă am făcut eu ceva ce nu trebuia. Oricum, oamenii sunt foarte ciudați.
N-am simțit să mă apăr pentru că mi-am simțit omul calm. El nu a avut nicio reacție, spre deosebire de oamenii din jur care se holbau toți la omul rău, fără să zică nimic. Nu că n-aș fi putut să-mi arăt eu dinții, dar dinții mei nu sunt pentru oameni. Sunt pentru oase, pentru bețe găsite întâmplător și pentru lucruri care chiar trebuie mușcate. Oamenii pare că au dinți mai periculoși decât ai mei.
M-am gândit atunci că oamenii sunt foarte, foarte ciudați. Unii dintre ei nu suportă câinii pentru că… nu sunt oameni.
AM VOIE ÎN AUTOBUZ!
La un moment dat, mi-am amintit de un alt mijloc de transport. Nu mai știu dacă era tramvai sau tot autobuz, eu nu sunt bun la numere și denumiri. Dar știu că pe perete scria ceva, și omul meu mi-a citit. Părea și el destul de surprins de ce scria acolo. Era scris cu litere mari, ca atunci când oamenii vor să fie siguri că se înțelege.
Scria că interzicerea accesului cu animale de companie în mijloacele de transport în comun reprezintă un abuz grav și o încălcare a drepturilor omului și animalelor.
Omul rău sigur nu citise acel text. Sau îl citise și nu-l înțelesese.
De fapt, nici șoferul nu cred că-l citise, pentru că, seara, înainte de culcare, țin minte că omul meu mi-a citit o poveste despre directorul companiei care deține aceste autobuze, parcă STB se cheamă, care spunea, pentru un site numit petscats.ro, că „șoferii sunt instruiți să aplaneze conflictul și, dacă este cazul, să sesizeze organele abilitate”.
Șoferul nu a aplanat nimic, orice ar însemna și asta, deși sunt sigur că acele sunete murdare au ajuns și la el.
Și ca să fie și mai sigur că oamenii vor ști că nu le fac nimic, omul meu mi-a pus o chestie pe bot, care îmi ține gura închisă. A spus să port asta din respect pentru călători, deși nu sunt obligat, pentru că nu fac parte din acele rase, precum Cane Corso, sau Dogul Argentinian, care trebuie neapărat să o poarte. Bine, de fapt eu nu fac parte din nicio „rasă” că-s adunat dintr-o cutie aruncată pe stradă.
Pentru alți oameni care se plimbă cu cățeii lor în autobuze și tramvaie, dar și pentru cei care nu știu exact cum stă treaba cu regulile acestea, las aici câteva imagini cu mesajele oficiale care au rulat și încă rulează în mijloacele de transport în comun:
Nu știu de ce omul acela era rău. Poate nu l-a mângâiat nimeni când avea nevoie. Dar știu că nici măcar câinii „agresivi” nu-i scuipă pe alții fără motiv.
Ah, am uitat să vă mai zic despre mine. Eu sunt Starr, luna aceasta fac 11 luni și, după cum v-am zis mai sus, am fost găsit de omul meu la marginea unui drum, în aprilie 2025, alături de cei opt frați ai mei. În afară de unul, pe care îl găsiți AICI, toți au fost dați spre adopție de către ASPA București.
Chiar așa, oare ei au mers până acum cu autobuzul?
