Bună, dragi prieteni! Habar nu aveți ce mândră am fost când șefii mei m-au anunțat că au atât de multă încredere în mine, încât mă lasă să particip și să scriu de la PoliFest! Știți, PoliFest, aflat la a 13-a ediție, organizat de Politehnica București, este un festival al oamenilor foarte deștepți din țara asta, care inventează tot felul de lucruri faine, ce păreau din domeniul SF în urmă cu câțiva ani. Vorbim de drone, organe printate cu imprimante 3D, exoschelete, roboți, manechini ce par oameni adevărați, pe care se pot exersa operații pe câmpurile de luptă… Am întâlnit chiar și un câine robot aici, care m-a speriat un pic, dar, la final, pot spune că m-am întors la redacție mult mai deșteaptă decât ieri și cu un vis: dacă cineva inventează un cip care mă poate face să vorbesc cu adevărat, ca oamenii (ca să nu mai fie nevoie s-o iau pe mami tot timpul după mine), vreau să fiu studentă. La Politehnica București!
Vă las mai jos poze și filmulețe, așa cum v-am obișnuit. Pentru început, l-am rugat pe bunicul să mă însoțească. E mai frumos când suntem eu, mami și el pe teren. Bineînțeles că ne-am dus spre Politehnica București cu metroul.
În metrou mi-a venit o idee, că am văzut că se poartă trendul ăsta pe Instagram: să-mi fac un selfie în geam.
Apoi am ajuns la Politehnică, unde am făcut poză cu bunicul, în dreptul unui haștag uriaș. Asta după ce am pus paznicii în încurcătură: unul ne-a spus că nu au voie cățeii la PoliFest iar celălalt coleg a spus aproape reverențios ”Ba da, are voie. Este reporterul de la Buletin de București. E LISA!” Păi n-am dat eu din coadă când mi-am dat seama că pe mine chiar mă cunoaște lumea pe stradă. Oamenii chiar știu cine sunt eu și ce fac!
După ce ne-am făcut tradiționala poză de la început de eveniment, ne-am întâlnit cu organizatorii. Au și râs: ”imaginează-ți fața lui X când i-am spus că un câine viu vine să ne ia interviuri”. Am făcut cunoștință cu Mara Maer, PR-ul Politehnicii București, care m-a preluat și mi-a arătat MIE tot târgul. Și-a dat seama că adevărata vedetă sunt eu, că mami e doar așa, de decor!
Mara ne-a și explicat pe îndelete despre ce e vorba la acest eveniment. Ca să înțeleg și eu, cu mintea mea de cățel.
„Suntem la unul dintre cele mai mari evenimente ale Politehnicii București. Se numește PoliFest, este deja la a 13-a ediție. Anul ăsta avem și o noutate: este organizat atât la centrul universitar de aici, din Capitală, dar și la Pitești. Este un eveniment uriaș, spunem noi, care reunește toate facultățile din Politehnica București. De asemenea, fiecare facultate a venit cu trei companii alături, pentru a le explica tinerilor care este parcursul lor: de pe băncile școlii până la viitorul job. Avem alături de noi și asociațiile de studenți, care sunt aici să facă atmosfera și mai frumoasă, să le explice că viața de student este mai mult decât un curs”, a declarat Mara Maer.
Tot ea mai spune că, la ce tehnologii au fost prezentate aici, „nu știu cum arată viitorul, cert este că oamenii trebuie să se pregătească să trăiască zi de zi cu tehnologia”.
Prieteni, mai trebuie să vă mărturisesc ceva: de la intrarea în clădire și până la ieșire, nu exagerez când spun că m-au mângâiat peste 100 de oameni. Mai lipsea să mă mângăie și roboții, principalele atracții ale evenimentului! Iar Mara, prietena mea, m-a prezentat TUTUROR! Oameni foarte importanți și destepți m-au felicitat că am ales să fiu ziaristă la Buletin de București.
Cel mai mult m-a interesat partea medicală, deși mi-e frică de veterinari, fie ei oameni sau roboți. Oare cum ar arăta medicina viitorului? Cea în care oameni, căței, pisici și alte animale ar putea fi vindecate prin tehnologii inventate de studenții de azi. Astfel, am ajuns la un stand unde o imprimantă 3D printa… o ureche. O ureche adevărată, da! Auzi, nebunie!
Andra Mihaela Onaș este doctorand în anul III în cadrul Facultății de Inginerie Chimică și Biotehnologii. Are 27 de ani și este foarte pasionată de chimie, inginerie chimică, senzori. Ea ne-a explicat cum stă treaba cu organele apărute din imprimantă.
”Aici, în cadrul PoliFest, noi prezentăm, pe partea de bioinginerie, una dintre aplicațiile cele mai importante, și anume printarea 3D de țesuturi moi și de țesuturi dure, în funcție de aplicația pe care o avem în vedere. Dacă dorim realizarea de implanturi pentru organe ceva mai moi, putem face printare 3D cu cerneluri care să stimuleze regenerarea celulară a respectivului organ, pe care noi dorim să-l refacem. Dacă dorim să facem un implant pentru un țesut ceva mai dur, spre exemplu un țesut osos, atunci adaptăm formula materialului la cerințele pe care aplicația finală le are. Pentru un os, spre exemplu, vorbim de duritate, vorbim de capacitatea de a regenera celulele osoase, dar în același timp vorbim și de bioresorbabilitate. Și anume: în timp ce celulele osului meu natural se regenerează, materialul dispare din implantul pe care eu l-am făcut. Treburile astea se pot realiza prin printare 3D”, spune ea.
Vă dați seama că mintea mea de cățel s-a oprit la cuvânt os, of!
Tot ea ne povestește cum printarea durează în funcție de mărimea organului: fragmentele osoase în minute, alte organe în zeci de minute. ”Nu durează extraordinar de mult”, ne asigură ea. Am făcut poză cu Andra, apoi am plecat mai departe, puțin supărată că n-am primit nimic din mașinăria aia fermecată.
Pe culoar, în drum spre un alt stand, am încremenit. Un cățel-robot venea hotărât spre mine și m-a speriat nițel, așa că am ales să facem o fotografie de la depărtare. Și apoi am fugit! Încă nu știu ce să cred despre această invenție, de ce oamenilor le-ar trebui un câine-robot!
Oare ca să nu ne mai scoată afară de câteva ori pe zi? Sau ca să nu mai dea de mâncare? Dar trebuie să stea la încărcat, nu? Curentul e mai scump! Oare mami și bunicii ar vrea și ei un câine-robot, în locul meu? În locul pisicilor? Oare câinii-roboți vor să ne fure slujbele? E clar, sunt interese mari!
Frământată de astfel de probleme, de care depind viața și confortul meu, am ajuns la alte două standuri medicale.
Aici, Sergiu Jercălău, reprezentant medical, ne-a arătat echipamentele de educare medicală, unde se afla un manechin ce clipea și „respira” ciudat.
„Suntem la standul de simulare medicală. Practic, sunt echipamente de educare medicală. Noi ne ocupăm de partea de promovare către spitale universitare, către doctori, către universitățile de medicină, pentru a încuraja îmbunătățirea actului educațional medical. Acest manechin care clipește și care este foarte real este utilizat în medicina militară. Doctorii îl folosesc pentru a crea diverse scenarii pe câmpul de luptă, pentru ca atunci când vor fi situații reale, ei să fie cumva pregătiți preoperator. Putem face de la cele mai simple intervenții până la cele mai complicate: intubări, defibrilări, injecții, masaj cardiac. Cumva, tot ce se poate face pe un om normal noi putem să facem pe acest tip de simulator”, povestește el.
Apoi am făcut poze într-o ramă foto, cu alți studenți.
De aici am plecat spre standul Facultății de Inginerie Mecanică și Mecatronică. Decanul Bogdan Grămescu ne-a explicat ce înseamnă acest domeniu care sună ciudat, ca-n filmele cu roboți.
”Mecatronica este un domeniu de viitor. E un domeniu care e relativ tânăr, dar în plină dezvoltare, și care aduce împreună lumea mecanicii, lumea electronicii și lumea programării. În felul acesta, cu ușurință ne putem închipui inclusiv implicarea domeniului nostru în zona medicinei, pentru că sunt numeroase încercări la ora actuală – și reușite – cu privire la dezvoltarea de proteze, dezvoltarea de exoschelet – niște sisteme ajutătoare pentru persoanele cu probleme de mobilitate, atât cu probleme de mobilitate pe termen lung, cât și cu probleme de recuperare. Sistemele mecatronice nu sunt doar sisteme care să fie pasive, ci sunt sisteme active, care dispun de elemente de tip motoare și elemente senzoriale, astfel încât sistemele să fie capabile să aibă și acțiune directă asupra persoanelor”, a declarat acesta.
Mecatronică, nemecatronică, om, robot, la sfârșit m-a luat în brațe. Se poate vedea din poză că sunt foarte emoționată: nu m-a mai ținut în brațe vreun decan de facultate. Niciodată!
După ore de plimbat și sute de mângâieri, am decis că misiunea mea s-a terminat. Trebuia să mă întorc acasă, să mă gândesc serios la ce am de făcut mai departe cu viața mea! Chiar aș vrea să fiu și eu studentă aici! Oare m-ar primi?
Am făcut o poză absolut SUPERBĂ cu Mara și ne-am promis că ne vom mai întâlni. În curând va fi SpaceFest și am șansa de a lua interviu unui astronaut adevărat, de la NASA, din patria astronauților. Abia aștept să le aduc aminte că primii în spațiu au fost cățeii, nu oamenii!
Cam atât de aici, pentru azi! Eu sunt Lisa, reporter canin la Buletin de București!
