Neîncrederea în autorități și lipsa unei comunicări eficiente din partea instituțiilor publice scad dramatic șansele persoanelor fără o locuință stabilă de a accesa ajutoarele sociale reglementate prin lege. Frica pare a fi elementul comun în relația cu autoritățile: frica de a le fi luați copiii și frica de relocare, conform celui mai recent raport lansat de organizația ActiveWatch. În cazul în care apelează la instituțiile publice, există situații în care nu primesc locuințe sociale timp, în ciuda depunerii dosarului timp de ani la rând.
Raportul a fost realizat din două perspective: problemele raportate de persoanele fără o locuință care să le asigure condiții decente de trai, respectiv abordarea instituțiilor publice locale privind gestionarea sărăciei locative.
Nevoile de bază, un lux pentru familiile vulnerabile
Accesul la apă, la electricitate sau la o sursă de căldură reprezintă adevărate provocări pentru cei care care trăiesc în forme precare de locuire, de la clădiri abandonate la barăci improvizate. Majoritatea gospodăriilor depind de cișmele publice, instalații care se închid în timpul iernii. Uneori, accesul la apă sau la electricitate se realizează prin intermediul vecinilor, contra cost și în foarte puține cazuri, pe baza empatiei acestora. Unele familii folosesc conductele orașului pentru funcții vitale, precum asigurarea încălzirii locuinței.
„Am stat în niște barăci la Militari, vreo șapte ani de zile, făcute din uși. Erau niște țevi din astea. Și căldură aveam de la ele, practic. Am stat așa, dar fără lumină. Dar era căldură și aveam și un robinet cu apă” declară una dintre persoanele intervievate în cadrul studiului.
Lipsa accesului la electricitate sau la căldură reprezintă un adevărat pericol pentru aceste familii, întrucât sunt nevoite să apeleze la arderea deșeurilor sau a lemnelor, astfel degajându-se fum și alte gaze toxice în interiorul locuinței. În plus, aceste instalații improvizate de încălzire vin cu un risc ridicat de incendiu. Una dintre participanții studiului și-a pierdut întreaga familie (soția și copiii) într-o astfel de tragedie.
Teama omniprezentă de a fi relocați
Aceste persoane vulnerabile trăiesc cu o temeri constante privind relocarea, fără a avea „siguranța zilei de mâine”. Statisticile oficiale despre regimul evacuărilor nu iau în considerare fenomenul de auto-evacuare – plecarea acestor familii în urma unor amenințări (venite de la proprietari ori reprezentanți ai autorităților publice) și fără să existe un ordin oficial de evacuare, potrivit raportului.
Întrucât unele relocări sunt violente și bruște, oamenii sunt nevoiți să își lase bunurile în urmă, iar în anumite situații, acestea sunt distruse cu scopul intimidării familiei. Din acest motiv, persoanele afectate de sărăcie locatară sunt reticente în a investi în locuința respectivă, însă trebuie să o facă, pentru a-și asigura, pe cât se poate, nevoile de bază.
După ce a investit timp de cinci ani pentru a-și construi o baracă sigură, pe Calea Griviței, una dintre familii a fost forțată să plece: „Am făcut rost de bani, am pus de-o parte și ne-am luat până și ușă de fier, cum e la apartament. Pereți dublii, cu spumă la mijloc, tavan fals. Am făcut o baracă super. Și când am terminat tot, la o lună de zile, după Paște, în 2019, a venit și ne-a dat afară”. În construcție, au fost investiți aproximativ 6.000 de lei.
Frica și mai mare de a fi despărțiți de copii
În situațiile în care li se cere părăsirea locuinței, familiile se conformează fără să opună rezistență, de frica preluării și instituționalizării minorilor. Din acest motiv, evită pe cât de mult posibil să apeleze la autorități. La nivelul Capitalei, singura soluție de urgență oferită de autorități pentru familiile evacuate sau aflate în situația de locuire în stradă este separarea familiei. Astfel, bărbații sunt cazați la adăpostul pentru persoane fără adăpost, iar mamele și copiii minorii – la centre pentru victime ale violenței domestice. Această soluție improvizată a fost refuzată vehement de toți participanții studiului: „Noi nu dormim separați de copii. Și dacă vede că nu se reașează familia cu munca sau ceva, copiii rămân instituționalizați acolo și pe mamă o dă afară. Păi, nu am auzit noi?”
Privind prevenirea separării copilului și fenomenul de reproducere a sărăciei, autoarea raportului, Irina Zamfirescu, doctor în sociologie, consideră că acest lucru reprezintă o chestiune sensibilă.
„Orice tip de intervenție socială, în lipsa unei locuințe sigure și care să îndeplinească niște criterii minim decente de locuire, aceste politici sociale nu au forța necesară cât să producă efectele pentru care ele au fost menite”, declară lectorul Facultății de Sociologie și totodată, activistul pentru drepturile omului în cadrul ActiveWatch. „Reproducerea sărăciei” se referă la „fenomenul în care copiii născuți în familiile vulnerabile să ajungă, ei înșiși, ca adulți, în situații de vulnerabilitate profundă ca părinții lor”.
Birocrație peste birocrație, maldăr de dosare prăfuite pe masa autorităților
O formă de violență subtilă a sistemului de asistență socială este birocrația greu de navigat pentru accesarea diferitelor tipuri de ajutoare, menționează raportul. Autorii studiului au întâlnit persoane care nu știau să scrie sau să citească, ori care nu dispuneau de fondurile necesare pentru a se întoarce în localitatea de unde proveneau și a obține actele esențiale pentru întocmirea dosarului pentru o locuință socială, dosar ce trebuie reînnoit în fiecare an.
Acesta a fost cazul unei pensionare de 79 ani, a cărei situații materiale s-a înrăutățit după moartea soțului său, când a rămas singură cu trei minori în grijă. Aceasta și-a reînnoit dosarul timp de opt ani: La Primăria Capitalei am făcut șapte, opt ani dosarul. Am făcut actele, înnoiește-le, reînnoiește-le, dă bani. (…) Te saturi atâția ani. Te duci și te întorci.” La momentul actual, locuiește într-un bloc construit de un cunoscut om de afaceri.
După ce a cotizat la stat timp de ani de zile, primește o pensie care nu îi ajunge pentru cheltuielile zilnice. Din acest motiv, în ciuda vârstei, a fost nevoită să măture scări de bloc pentru a obține un venit suplimentar. Singurul sprijin îl primește din partea Bisericii Adventiste care îi mai oferă alimente.
Muncă multă, bani puțini, chirii scumpe și amenzi primite pe nedrept
Contrar prejudecăților potrivit cărora persoanele fără adăpost, nevoite să trăiască în locuințe precare, nu obțin niciun venit, acestea desfășoară diferite activități pentru a se întreține, fie cu acte, fie la negru. Raportul evidențiază faptul că atât lipsa completă a unor documente de identitate, cât și deținerea unor documente provizorii (valabile timp de un an, din cauza lipsei unui domiciliu stabil) îngreunează procesul de angajare. Astfel, angajatorii pot stigmatiza situația persoanelor afectate de sărăcia locativă, fiind reticenți în a le oferi un loc de muncă. În cazul muncii la negru sau al muncii ziliere, angajații pot suferi diferite abuzuri, cum ar fi că nu primesc toți banii datorați de angajator sau sunt forțați să lucreze peste program.
Angajatorii sunt conștienți de vulnerabilitatea persoanelor fără o locuință stabilă și o exploatează: „Nu am contract. Nu sunt sigură că nu mă dă afară, stau mereu cu gândul, totdeauna. Trăiesc într-un stres continuu, am albit în cap, am făcut ulcer. Îmi doresc casă din tot sufletul. O garsonieră mică, să fie a mea. Eu să deschid, eu să închid”, declară una dintre persoanele intervievate, angajată ca personal de curățenie. Femeia a primit o garsonieră la demisolul clădirii în care lucra, motiv pentru care, în ciuda faptului că plata este mică și lucrează fără acte, este recunoscătoare pentru locuință.
În dificultățile pe care le întâmpină oamenii la angajare, cel mai des au fost menționate amenzile înregistate, amenzi pe care o parte din intervievați nici nu știu de ce le-au primit. Amenzile par a fi o formă de discriminare, intimidare și incriminare a sărăciei, folosită de poliția locală, potrivit persoanelor vulnerabile intervievate: „Știți cum e la amenzile pe care le primim noi? Vine gaboru’ la tine, vede că stai jos: „Semnează, că-ți dau un avertisment!” Da’ fără să fac nimic. Eu semnez, dar ei bagă altceva. Așa se întâmplă la toți oamenii străzii de obicei.” În cazul obținerii unui loc de muncă legal (cu acte), o bună parte din salariu este oprită pentru plata amenzilor, astfel încât venitul obținut, care de cele mai multe ori este salariul minim pe economie, deja insuficient pentru susținerea familiei, se reduce și mai mult.
Un alt participant al studiului povestește cum a primit o amendă de 5.000 lei pentru deșeuri, în ciuda faptului că își luase toate măsurile necesare pentru a evita situația. Când i-a cerut polițistului filmarea care să ateste că el a fost cel care a aruncat gunoaiele respective, i s-a răspuns cu „Hai, mă, pleacă dracu’ de aici”. Poliția folosește violență verbală pentru intimidare, în unele cazuri ajungându-se la agresiune fizică.
Specialistul Activewatch în monitorizarea activității autorităților susține că, în urma discuțiilor purtate cu familiile, acest comportament agresiv și abuzul de putere s-ar regăsi predominant la Poliția Locală: „Foarte mulți oameni au făcut în mod clar distincția între poliția locală și poliția națională. Au ținut să sublinieze că, de fapt, problema este poliția locală, iar atunci când se întâmplă să se întâlnească cu poliția națională în diverse contexte, pare că lucrurile nu stau așa de rău” explică Irina Zamfirescu pentru Buletin de București.
Raportul a fost realizat de organizația ActiveWatch, în colaborare cu Fundația Parada, instituție care furnizează servicii sociale persoanelor vulnerabile din 1996. Ca instrumente de cercetare au fost folosite interviuri și discuții pe teren cu 30 de persoane afectate de sărăcie (majoritar femei), solicitări de informații de interes public, analiză de documente și opiniile informate, bazate pe experiența și expertiza organizațională ale celor două organizații nonguvernamentale. Autorii raportului au vizitat locuințele improvizate timp de luni de zile, au purtat discuții cu membrii familiei, le-au observat obiceiurile și strategiile de adaptare.
Cele două organizații încă păstrează contactul cu participanți ai studiului, urmând să susțină acțiuni de advocacy pentru a ajuta familiile să primească resursele necesare unui trai decent. Durata cercetării a fost de aproximativ un an și șase luni.
