Un parc bucureștean a fost transformat într-un câmp de luptă ecologică: zeci de incendii în doi ani, zeci de arbori tăiați, otrăviți și arși, spațiu comun distrus. Autoritățile, departe de a interveni eficient, par mai degrabă să închidă ochii. Așa arată realitatea în IOR, acolo unde cetățenii s-au mobilizat pentru a păstra un colț de natură, în timp ce flăcările pîrjolesc tot ce au construit generații întregi. Aceasta este povestea grupului civic „Aici a fost o pădure/Aici ar putea fi o pădure”.
De la începutul lunii iunie 2023, „Aici a fost o pădure” luptă pentru a salva cele 12 hectare retrocedate din parcul IOR, organizând acțiuni, proteste și întâlniri pentru a atrage atenția asupra dezastrului ecologic și pentru a-și cere dreptul la un mediu sănătos.
În paralel, oamenii au înființat birouri cetățenești, au lansat ziare și s-au mobilizat prin diverse forme de protest și acțiuni civice pentru a păstra parcul alături de comunitatea locală, un loc vital pentru oraș.
Buletin de București a stat de vorbă cu Andreea David, coregrafă, arhitectă și inițiatoarea mișcării „Aici a fost o pădure”, pentru a înțelege cum a reușit să mobilizeze comunitatea și să facă auzite vocile celor care se luptă pentru a-și lua parcul înapoi.
***
Buletin de București: Cum a luat naștere grupul civic „Aici a fost o pădure” și cum ați reușit să mobilizați comunitatea la proteste?
Andreea David: Grupul nu a apărut neapărat cu ideea de a face proteste. Inițial, după ce am aflat de problematica parcului, imediat după ce au început să decoperteze cu buldozerul două hectare de spațiu verde, prin mai 2023, m-am gândit că o idee bună ar fi să activăm cumva locul și comunitatea din jurul lui.
Așa că am invitat câțiva artiști să propună chiar pe terenul respectiv ateliere și practici ce revizitează relația cu natura din perspectiva urgenței momentului, acela că natura este în pericol și un spațiu verde este pe cale să dispară.
Eu fiind coregrafă și arhitectă, cumva mereu simt că orice demers pleacă de la prezența în loc și cu locul respectiv, cu spațialitatea lui și cu elementele ce îl definesc, cu natura acelui loc.
Toată luna iunie 2023 am făcut aceste ateliere și, de dimineața până seara, împărțeam flyere prin care invitam oamenii la participare. Desigur că nu prea mulți au venit. Chiar foarte puțini locuitori.
Eu țineam un atelier care se numea „Tehnici de devenire peisaj”. Ce să înțelegi din asta? Cu siguranță nu rezona cu locuitorii și nici cu urgența de a salva un parc.
Pentru mine avea însă mare legătură și urmarea a fost că comunitatea de artiști, care a început să se coaguleze pe teren împreună cu cei câțiva locuitori care s-au alăturat în timp, au început să creeze idei de acțiuni, de intervenții în loc, pentru a atrage atenția asupra situației.
Și desigur că unul dintre rolurile artei este și să esențializeze un context, o problematică, să sublinieze un mesaj. Și cam asta s-a întâmplat. Poate una dintre acțiunile care au generat protestele următoare a fost lanțul uman. În fiecare seară, ne țineam de mână, în lanț, timp de 15 minute, la marginea dintre ce era distrus și ce a rămas în viață.
Și cum deja generasem niște mesaje în timpul întâlnirilor de până atunci, le afișam. Așa au apărut chiriașii să ne amenințe, să ne smulgă mesajele, să cheme poliția. Și ăsta a fost momentul în care am hotărât să notificăm protestele noastre.
Deja apăruseră în jurul mișcării alți activiști sau chiar oameni din partide foarte mici, care își doreau să lupte pentru o cauză.
Ei mai aveau experiența protestelor, eu nu. Așa că am mers pe mâna lor.
E mai safe să notifici un protest decât să riști să fii luat la bătaie de chiriașii de pe teren, ce simt că proprietatea privată este sfântă, chit că a fost luat cu japca un parc din patrimoniul unui oraș întreg.
Sigur că aceste proteste au crescut în timp. Până să cunoaștem mecanismele prin care să ajungem cu anunțul lor la cât mai mulți oameni din cartier a durat ceva. Dar faptul că am insistat să fim acolo, pe teren, aproape în fiecare zi, a creat de fapt baza comunității.
De asta cred că lupta pentru parc nu este doar lupta pentru oxigen, ci e și lupta pentru spațiu comun.
A existat vreun moment care a declanșat lupta pentru salvarea parcului?
Da. Eu personal, imediat după pandemie am descoperit acel loc. Tocmai pentru că era diferit de orice așa-zis „parc”. Pentru că de la retrocedarea lui faimoasă din 2005, primăria nu a mai investit în amenajări specifice unui parc, așa că s-a dezvoltat în legea naturii lui.
Abunda în vegetație și era de fapt unul dintre puținele locuri din București cu adevărat biodiverse și sănătoase.
Eu numesc astfel de locuri neprescriptibile. Adică nu prescriu un anumit fel de folosire a lor. Și astfel oamenii își găsesc pacea fiecare în felul propriu acolo.
Nu au alei care să-ți conducă calea spre un anumit ceva, chioșcuri din 20 în 20 de metri ca în parcul oficial. Nu sunt proiectate de către cineva într-o anumită viziune despre cum crede acel cineva că se folosește un parc.
Cele mai sănătoase locuri proiectate de fapt propun o structură ce include un anumit grad de libertate în folosirea lor.
Și astfel de spații fac parte cumva din peisajul specific al acestui oraș. Multe parcuri sau terenuri sportive au fost vânate de mafia imobiliară după Revoluție.
Dar retrocedarea lor a presupus un proces îndelungat, care iată, a durat cam 30 de ani (prin intervenția politicienilor în legi, prin cumpărarea drepturilor litigioase de la proprietarii de drept, prin tot felul de manevre care au durat). Timp în care, cum spuneam mai sus, aceste locuri au avut ocazia să se dezvolte în legea naturii lor. Atât de benefic pentru oraș.
Maria Alexandrescu lucrează acum la o teză de doctorat ce privește conceptul de maidan, întotdeauna ca stare tranzitorie a unui loc, dar care de fapt răstălmăcește și deci rescrie moduri de folosire ale lui. De fapt, Maria e parte din acest grup de cel mai mult timp. Ea s-a alăturat în august 2023.
Cum ați venit cu ideea acestui nume?
A fost o idee colectivă. Aici a fost o pădure a fost numele unui tur ghidat, ca primă acțiune de intervenție pe teren din iunie 2023, propusă de Irina Marinescu, în care am legat cu panglici roșii toți copacii otrăviți și uscați. Sigur că a doua zi chiriașii le-au smuls cu ură pe toate și au și chemat poliția când ne-au văzut acolo din nou adunate.
Eram doar două fete și i-am întrebat pe loc, neștiind cine sunt, de ce smulg panglicile roșii. Ne-au înconjurat imediat și au chemat poliția. Atunci se lăudau că au bani pentru încă 200 de ani de-acum încolo să ne bage la pușcărie.
Poliția, când a venit, a spus că putem rămâne pe teren, nu avem voie însă să lăsăm urme, fiind proprietate privată. Adică exclus panglici roșii.
La care am întrebat: Avem voie să dansăm? Sigur.
Deci prezența noastră mai departe pe teren era permisă. Ce alte căi de a revendica prezența noastră acolo putem concepe, rămânea să vedem în viitor.
A doua parte a numelui, „Aici ar putea fi o pădure”, a venit dintr-o discuție cu Alex Ercău, care pregătea o intervenție sonoră pe teren. Și ne gândeam la tema intervenției. La care Alex răspunde: Aș merge pe pozitiv, pe un viitor pe care ni-l dorim. De la „aaici fost o pădure” la „aici ar putea fi o pădure”.
Și așa a rămas numele. Deși este un nume foarte lung, îmi place că marchează de fapt timpul nedefinit dintre două stări ale locului și ale oricărui loc, de fapt. Acolo unde ne situăm noi, acum.
Cine sunt oamenii din spatele mișcării și cum contribuie în această inițiativă?
Oau. Să îi enumăr pe toți?
„Aici a fost o pădure” este o mișcare orizontală și fluidă. Nu vor fi niciodată aceeași mână constantă de oameni, care să activeze pentru loc. Sigur că unii sunt prezenți din ziua 1… alții vin și pleacă… apoi revin, unii sunt foarte activi într-o anumită perioadă și în altele mai puțin…
E o mișcare dinamică și oamenii se coagulează în jurul ei și în funcție de disponibilități. Și cam așa ne-am definit de la început. Și așa vrem să rămână.
Cu riscul de a fi câteodată ineficienți, pentru că aproape la fiecare acțiune suntem altă echipă și negociem moduri noi de organizare, ce este important este ca mișcarea să rămână deschisă și astfel oricine din cartier sau din oraș să se poată alătura, să poată să acționeze și să se implice prin ea.
O să enumăr totuși pe cei prezenți acum în acțiuni și pe cei cu care vă puteți întâlni zilele astea în parc. Ei sunt: Andrei A., Iuliana S., Diana M., D-nul Marian, Roxana S., Corina, Raluca, Dna Simona, Ioana P., Cristian P., Irina, Daniel, Cosmin F., Cristina S., Andreea C., Felix, Crina C. și sigur am uitat pe cineva.
Apoi, în iarnă, a fost grupul de străjeri prin care am păzit platanii din parc aproape 24/7. Acolo erau 60 de persoane.
Cum au răspuns locuitorii din zonă la această inițiativă?
Mișcarea e definită chiar de comunitatea locuitorilor din cartier. Sigur că eu, venind prima dată aici împreună cu câțiva artiști, nu cunoșteam comunitatea locuitorilor. Însă, în foarte scurt timp, locuitorii s-au alăturat și comunitatea s-a format.
Doamna Rodica a fost printre primele persoane din zonă care a rămas în mișcare de la început. Cred că este invers, de fapt.
Nu căutăm sprijin din partea comunității. Eu, personal, simt că rolul meu este să facilitez un cadru prin care oamenii din zonă să își exprime nemulțumirile și apoi ideile de soluții și acțiuni, și să fac legătura între ei. Să funcționez mai degrabă ca un liant.
Ne întâlnim în ședințe săptămânale, iar eu câteodată uit dacă la una dintre întâlniri cineva a propus o idee. De aceea, încurajez oamenii să fie responsabili pentru ideile pe care le au și să își formeze propria echipă de lucru.
În cadrul ședințelor stabilești ce ai nevoie pentru implementarea ideii: de la oameni care să te ajute cu transportul diverselor lucruri, la cineva care să meargă la print pentru flyere, design de flyere, comunicate de presă, postări pe social media, împărțit de flyere și lipit afișe.
Primarul general a menționat că o posibilă soluție pentru salvarea parcului ar fi exproprierea. Crezi că ar putea fi aceasta o soluție realistă sau e doar o altă promisiune politică?
Cred că a spus că, dacă nu recuperăm parcul prin celelalte căi, adică toate procesele în desfășurare, va recurge la expropriere ca ultimă soluție și garant al faptului că, până la urmă, parcul va fi recuperat. Nu am cum să știu dacă e doar o promisiune politică sau e pe bune.
Ce știu e că nu putem sta cu mâinile în sân și să așteptăm „salvarea”, prin cei care o promit.
Trebuie să ne asigurăm în permanență că subiectul e pe masa lor de lucru. Să insistăm în fiecare zi cu nevoia vitală de recuperare și salvare a spațiilor verzi. Să acționăm pe mai multe planuri: de la presiune publică prin proteste, la justiție și presiuni inclusiv pe legislație.
Chestia cu exproprierea necesită și un buget destul de consistent. Și poate se găsesc bani pentru recuperarea parcului IOR. Dar ce te faci cu celelalte spații verzi din București care se află în situații similare?
Au existat momente când anumiți administratori sau chiriași ai terenului au devenit violenți în timpul acțiunilor organizate de „Aici a fost o pădure”. Cum ați gestionat aceste încercări de intimidare și ce reacții ați primit de la autorități?
Cum spuneam, din ziua unu au venit acolo să ne intimideze. Nici nu știam cine sunt, dar pentru că ne adunam cu mesaje, au venit să ni le smulgă și să ne amenințe. Asta a fost în iunie 2023.
În vara anului trecut, au amenințat de față cu 10 polițiști că dau foc activiștilor care mai vin pe teren. Nimeni nu le-a făcut nimic.
Acum, odată cu tăierile masive, și cum eram mereu prezenți pe teren, ba în încercarea de a proteja arborii rămași cu propriile corpuri, ba să filmăm și să documentăm astfel tăierile, după cum știți, ne-am cam luat și bătaie.
CITEȘTE ȘI: Activist bătut în Parcul IOR. Cei care defrișează zona retrocedată, acuzați de agresivitate în creștere
Eu personal am fost pusă la pământ de chiriașul Mușat când m-am apropiat să filmez cum tăiau un arbore imens, frumos, tot așa, de față cu vreo șapte polițiști.
Nu asta a fost cel mai dureros, ci momentul în care m-am ridicat de la pământ și m-am îndreptat către polițiști, aceștia au întors capul, spunând că nu au văzut nimic. Poliția locală a Municipiului București și cea de sector erau acolo.
Au fost, de fapt, doar câteva momente când poliția, prin echipa de intervenții speciale, a reușit să oprească tăierile și să ne protejeze pe noi, cei ce ne opuneam lor. Însă acei oameni nu i-am mai văzut de atunci, pe teren. Probabil, domnul Rășică, șeful Poliției Locale, le-a dat altă misiune ca să se poată desfășura tăierile în liniște și pace sub protecția lor.
Inclusiv ce de la Secția 12, de câte ori veneau pe teren, încercau să ne intimideze pe noi. „Să nu mai stânjenim o activitate care se desfășoară pe o proprietate privată”, ne spuneau. Cu toate că acea activitate era una ilegală și se desfășura în mod repetat, tot noi eram cei care nu aveam ce să căutăm acolo.
Cu alte cuvinte, senzația era că prezența poliției pe teren era ca să îi protejeze pe cei care tăiau de niște închipuite acte de violență la care chipurile am fi recurs noi.
Sigur că ne simțeam mai safe în prezența poliției pe teren, dar asta numai cât să nu ne omoare ăia; altfel, nu am avut parte de nicio dreptate pentru copaci sau oameni.
Poliția, în situația de față, de la Poliția Capitalei, la cea de sector și la cea națională, a acționat ca gardă de corp a infractorilor.
Ați organizat peste 40 de proteste, marșuri și alte acțiuni civice. Ce impact au avut?
Pe lângă faptul că am menținut subiectul viu, neuitat, cred că cel mai important este că am devenit o comunitate din ce în ce mai mare. Am ajuns să ne cunoaștem foarte mulți oameni, să acționăm împreună și să creăm un cadru pentru ca mai multe voci să fie auzite. Puterea civică nu cred că e de ignorat.
Din păcate, trăim într-un context în care avem întipărit în mentalul colectiv că nu ai nicio șansă în fața instituțiilor corupte. Puținele victorii câștigate prin presiune civică nu dau oamenilor suficient curaj să acționeze. Mi-aș dori să rescriem puțin narativul ăsta.
Știu că e de lucru, și e nevoie de multă răbdare și, mai ales, de consecvență. Un protest cu siguranță nu va fi suficient, un marș de asemenea, o singură petiție sau o singură scrisoare, nici atât. Consecvența nu duce doar la creșterea presiunii publice, ci și la creșterea comunității civice.
Suntem locuitori ai cartierului și ai întregului oraș care se opun pur și simplu unor abuzuri imense care le-au furat dreptul la viață, la aer, la recreere, la un spațiu comun. Abuzuri care le-au furat pur și simplu cu parcul.
Era o doamnă de peste 80 de ani care certa poliția fără teamă sau le descoperea numerele la mașină ale infractorilor, când ei le ascundeau.
Sunt oameni în vârstă care au venit pe teren supărați și au participat la acțiuni și au acționat în stilul lor. Sunt, deci, vreo 200 de activiști de mediu pentru parcul IOR și vreo 1.500 de persoane care au participat la proteste.
Ce mi se pare important este să se stabilizeze un cadru în care oamenii să se poată întâlni, ca să acționeze împreună. E clar că avem nevoie unii de alții. Când nu ești singur, când vezi o mână de oameni în jurul tău, prinzi mai mult curaj. Și te simți legitim să declari în fața poliției că ceea ce face este un abuz și că protejează infractorii. Dar dacă ești singur, riști să fii perceput ca un nebun.
La începutul anului, au început defrișări similare și în Parcul Brâncuși din Sectorul 3, retrocedat aceleași persoane. Vă e frică că ar putea avea aceeași soartă ca Parcul IOR?
Posibil să aibă, pentru că aceeași gașcă de mafioți locali care a tăiat în IOR a apărut și acolo, sub pretextul că vor să facă curățenie. Am organizat deja o adunare cu locuitorii din preajma Parcului Brâncuși, în care le-am sugerat să stea cu ochii pe parc și să sune la 112 în caz că aud drujba.
Și, în primul rând, să nu îi creadă pe cei ce declară că fac curat. Pentru asta mi-am și primit amenințări că mă dau în judecată, că îi denigrez. Păi, cum să îi denigrez dacă ei s-au denigrat singuri, tăind deja un parc întreg?
Soarta Parcului Brâncuși, de fapt, va depinde și de viitor. Dacă reușim să punem presiune și pe clarificarea legislației de mediu, s-ar putea ca acei copaci să fie salvați.
CITEȘTE ȘI: Parcul Brâncuși ar putea avea soarta IOR. Au început tăierile pe zona retrocedată aceleiași Maria Cocoru
De fapt, prin anii 2000, cei care au cumpărat drepturile litigioase de la moștenitorii de drept ai spațiilor verzi li s-a pus în vedere faptul că vor prelua un teren căruia nu îi vor putea schimba destinația. Nu i-a dat în lături asta, pentru că știau că au anumite instituții ale statului de partea lor și că pot trage sforile necesare să facă ce vor cu terenul ăla.
Acum, dacă te uiți la legislația de mediu, există destule articole de lege care ar putea proteja copacii, și un singur articol, și așa dubios formulat și care e preluat de toate instituțiile complice (de la Ministerul Mediului și Garda de Mediu la MAI), care spune că spațiul verde de pe o proprietate privată poate fi protejat doar după exproprierea lui – celebrul articol 18, alineatul 9, din Legea 24/2007.
După toată această experiență, mai ai speranța că zona retrocedată a Parcului IOR mai poate fi salvată?
Sigur că da. Cum spuneam mai sus, există deja suficientă legislație care ar putea proteja spațiul verde, trebuie doar să vrei să acționezi în sensul ăsta, pentru că ai instrumentele legale.
Sigur că există și oameni politici care ne promit că intervin sau că există șanse. Aici nu știm cât poate să fie de adevărat sau se folosesc de subiect pentru campania lor. Există și alții care spun că lupta pentru recuperarea parcului va fi de durată.
Dar dacă mă întrebi despre speranță, pot să spun că speranța e o chestiune cât se poate de reală. Speranța te proiectează într-un viitor posibil, către care vrei să mergi.
Și nu văd cum Bucureștiul chiar ar putea pierde definitiv acele hectare de loc comun, de zonă vie, de spațiu pentru oameni. Ar fi ca un scenariu de război, o apocalipsă a orașului, dacă le-ar pierde.
Ce urmează pentru „Aici a fost o pădure”? Plănuiți alte inițiative?
Da, plănuim mai multe demersuri. Nu voi detalia toate intențiile, pentru că așa e mai bine. Dar în acest moment, strângem mărturiile locuitorilor care certifică faptul că aici a fost un parc.
Am strâns deja peste 700 de mărturii și destule fotografii și filmări ale locului. Dacă cineva, de sus, mai are dubii că nu a fost un parc, o să-i rugăm să vină și să stea în fața oamenilor din cartier și să spună asta. În fața celor care au copilărit acolo, care s-au jucat sau s-au plimbat, și mai ales în fața celor care au plantat cu mâna lor copacii parcului.
Dacă ar fi să dai un sfat altor grupuri civice care vor să protejeze anumite spații din oraș, care ar fi acela?
Cred că e important să ne solidarizăm eforturile. Există și diferențe între noi, între problemele cu care ne confruntăm, dar cu siguranță există și multe puncte comune pe care le putem desluși împreună.
Există, de exemplu, platforma de mediu, un cadru neutru extrem de benefic, care organizează întâlniri regulate cu grupările civice din București. Chiar acum formăm un grup de lucru cu unele dintre aceste grupuri pe tema legislației de mediu.
E important să nu rămânem izolați. Solidarizarea înseamnă și o presiune mai puternică asupra celor care au puterea, și asta contează enorm, când ei văd că nu suntem puțini.
Iar lupta pentru spațiile verzi nu ar trebui să fie percepută ca un efort colosal și o încrâncenare.
Protestele, sigur că sunt născute dintr-o problemă gravă, însă faptul că se întâlnesc mai mulți oameni ca să-și spună oful e un lucru frumos în sine și un motiv de bucurie. Așa încât hai să ne bucurăm că reușim să ne adunăm sub o dorință comună: un viitor viu pe care îl vrem pentru oraș.
Cu ce e mai frumos să ieși la o terasă la bere decât într-un parc? Și atunci, e la fel de frumos să ieși la proteste pentru parcuri. Tot visez să servim limonadă la următorul protest și să dansăm. Să sărbătorim viața, că pentru asta luptăm.
Comments are closed.