Doi ochi albaștri, de copil care învață să meargă, te întâmpină de cum intri în hala mare de la Romexpo. Au văzut, în fiecare zi, zeci de oameni și, de la frica viscerală a bebelușului obișnuit doar cu figurile parentale, au ajuns să îndrăgească și să se simtă confortabil cu toată lumea. Ecaterina se plimbă din brațe în brațe și ar putea fi considerat cel mai mic voluntar de la Romexpo, de la începutul conflictului de la granița României. Ecaterina a ajuns prima dată în cel mai mare centru de ajutorare pentru refugiați când avea o lună și jumătate, cu mama ei, Cristina.
Când Rusia a atacat Ucraina, Cristina era gravidă în ultimele luni și, deși era speriată și îngrijorată pentru viața și soarta lor, a decis să rămână într-un loc cunoscut până va naște. Când fata a împlinit o lună, și-a făcut bagajele și a plecat spre România. Cu multă teamă în suflet. Tatăl ei era „moldovean” și așa învățase și ea moldoveneasca, dar știa că România și Moldova sunt două state străine, care nu aveau nimic în comun. Așa învățase la școală, și așa știa și din societate. Cu toate astea, a decis să aleagă România. Părea cea mai sigură destinație și cea mai aproape de casa de atunci a lor. Auzise și de programul 50/20, cel prin care ucrainenii primeau bani de mâncare, iar românii își puseseră la dispoziție locuințele pentru a-i primi, iar el îi asigura o stabilitate psihică. Era la cinci ore distanță de țara ei, de familia ei.
La Romexpo, a ajuns la puțină vreme după ce a poposit în București, mai întâi ca asistat. Apoi, pentru că știa limba română, s-a dus la directoarea Asistenței Sociale din București și s-a oferit voluntar. Voluntariatul s-a transformat apoi într-un job plătit.
„Am început-o cu patru ore să vedem cum merge, dacă ne descurcăm.Peste patru luni am trecut la programul cu la opt ore. De luni până vineri suntem la program de opt ore amândouă”
își amintește Cristina
Și cum Cristina era hotărâtă să o țină pe Ecaterina cât mai aproape de ea până fetița împlinea doi ani, așa a ajuns micuța să vină și ea, zi de zi la Romexpo. Acum este mascota angajaților de aici. Se plimbă din brațe în brațe, se joacă pe rând cu fiecare dintre ei și și-a făcur o rutină zilnică – mănâncă și doarme.
Cristina își dorește foarte mult ca viitorul copiilor ei să fie în România. Dacă pentru Eleonora are în minte în plan să o țină lângă ea până când micuța va împlini doi ani, chiar dacă asta înseamnă un job mai complicat, mai îngrijorată este pentru băiețelul ei cei mare. Matei are șase ani și se pregătește de școală. Este acum în grupa mare și este înscris la o școală organizată de asociațiile și fundațiile preocupate de ceea ce se întâmplă cu refugiații în Pipera. În paralel, merge și la școala ucraineană online. Crede însă că nu îi este suficient pentru a putea face față în școlile din România, în toamnă când va trebui să se integreze alături de copii români.
„Problema mea cea mai mare este că vreau să îi dau posibilitatea să învețe cât mai multă română, să nu-i fie frică pentru că va merge într-un colectiv de români și cred că se va simți stingher printre ei”
explică mama lui Matei.
Cristina crede că o soluție ar fi creare de clase mixte cu copii români sau clase speciale pentru copiii ucraineni, dar în care să fie predate materiile în limba română. O altă soluție ar fi ca până la începerea școlii, să se organizeze de către instituțiile statului cursuri suplimentare intensive pentru copii care urmează să intre la școală.
Femeia e hotărâtă să rămână în România, chiar dacă mai are încă semne de întrebare, mai ales de când a apărut intenția guvernului de a modifica programul 50/20. Spune că ea este un caz fericit, pentru că are un salariu și teoretic va putea să se întrețină cumva. A început și demersurile pentru a-și redobândi cetățenie română, așa cum au făcut-o toți cei care aveau în familie rude moldoveni de peste Prut. Ar ajuta-o stabilitatea care ar putea veni dacă guvernul român ar spune clar cât și cum i-ar mai ajuta pe refugiații ucraineni.
Acest material a fost realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția UNICEF.
