Pace sub măslini! Nu, nu e nici acum. Vă spuneam, în editorialul trecut, probabil, singurul bucureștean care s-a încumentat să vină în concediu, în Israel, în această perioada tulbure, sunt eu. Și, deși este a șasea oară când vin aici, nu ratez niciodată Ierusalimul. Nu, nu dintr-o credință exacerbată! Nici măcar din credință!
În afară de faptul că este, ca orice capitală, plin cu magazine cu cârpe și mâncare, pe care le găsim oriunde în lumea asta, Ierusalimul este o poveste. Ba chiar legendă, că are mii de ani. Orașul vechi, dintre ziduri, te mângâie. Te mângâie toate glasurile Pământului, pe care le auzi aici, toate religiile, străduțele înguste, pline de negustori (din păcate puțini, acum, pentru că războiul a gonit turiștii). Te mângâie dalele de mii de ani, pe care calci cu respect. Iar pe credincioși îi mângâie Drumul Crucii, Via Dolorosa și Biserica Mormântului Sfânt. Cred, cu tărie, că și un necredincios trebuie să le vadă, pe cele din urmă.
Nu lăsăm deoparte, bineînțeles, Moskeea Al-Aqsa, Cetatea lui David, Grădina Ghetsimani, Zidul Plângerii… În afara zidurilor, n-ar trebui ratate: Muzeul Israelului, tot felul de biserici, cu niște arhitecturi de-ți iau răsuflarea, Muzeul Yad Vashem, chiar și Knessetul…
Pace sub măslini! Cred că Ierusalimul se luptă acum cu propriul trecut, pentru a putea face faţă prezentului.
CITEȘTE ȘI: EDITORIAL | Pace sub măslini! Vacanța unui bucureștean într-o zonă de război
Mitocanul de STB, varianta Orientul Mijlociu
V-ați închipui, probabil, ca în Ierusalim lingi pe jos, de curățenie. Nici vorbă! Și, cumva, nici nu prea ar avea cum să fie așa. Sunt puhoaie de oameni care se perindă pe acolo și abundența de localnici, pe metru pătrat. Dar „omul sfințește locul”, nu? Si aici, treaba cu sfințitul chiar se potrivește:).
Vă aduceți aminte, poate, că vă povesteam de mitocanul care se plimba cu STB-ul la noi, la București: vorbește tare, ne spune povesti de amor, lasă mizerie… Și-n alte părți, mitocanul merge cu tramvaiul și uită să-și adune gunoaiele. Iar gunoaiele sunt lăsate și pe dalele de mii de ani, despre care vă povesteam, mai sus.
Oricât de multe trăiri ai simți aici, nu poți trece cu vederea asemenea comportamente, dacă ți-a mai rămas un dram de educație.
Totuși, spre deosebire de mitocanul nostru, de STB, aici oamenii nu rag în mijloacele de transport în comun și nici nu le aflăm viețile. Poate Viețile Sfinților, dar nu de pe drum :). Iar hârtiile aruncate pe jos și mizeria lăsată în urma costă muuulţi bani.
Și cel mai important: nimeni nu circulă fără bilet! Ciudat, nu?
Viața merge mai departe
Războiul a alungat mare parte dintre turiștii din Ierusalim și din Israel, în general. Orașul Vechi e mai trist, fără furnicarul de oameni. Orașul de peste ziduri are, însă, viață. Iar noaptea e ceva special. O lume pestriță, care iese din rutina zilnică: studenți, corporatiști, oameni simpli, bărbați cu kipa lasă deoparte teamă și înfruntă viața, așa cum e ea.
Orașul clocotește de veselie, bere, muzică, bancuri, politică și fum de țigară. Oamenii char râd și pare că, pentru câteva ore, sunt într-o țară liniștită. Păcat că nu se știe când ar putea să sune vreo alarmă.
Mesele și scaunele sunt luate, spre dimineață. Se închid și obloanele micilor afaceri, din clădiri vechi dar și obloanele peste țara unde măslinii vor pace. La lumina lunii, istoria continuă să se scrie.
Din Ierusalim, pentru BdB, Diana Matei!
CITEȘTE ȘI:
EDITORIAL | Pace sub măslini! Vacanța unui bucureștean într-o zonă de război
