Sunt elev la un colegiu de prestigiu din Capitală. Unul cu renume chiar, care poartă numele celui mai mare poet al României, Mihai Eminescu. Ziua liceului nostru o sărbătorim astăzi, într-o zi de mare însemnătate, cea în care fața de pe bancnota de 500 de lei și-ar fi sărbătorit, acum mai bine de un secol, ziua de naștere.
Astăzi, mă bucur pentru ultima dată din postura de licean de ziua patronului nostru spiritual, pentru că anul acesta voi încheia una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea de până acum. Deși sunt conștient că acest capitol reprezintă o etapă care se apropie de sfârşit din inerţie, totuși mi-aș dori să mai rămân puțin elev al școlii, să mă mai bucur puțin de reușitele din anii de liceu.
Și totuși, de ce sunt mândru?
Pentru mine, la admitere lucrurile au fost destul de clare. Eminescu a fost prima opțiune, deși nu eram prea hotărât de profilul pe care vreau să îl frecventez, așa cum la 14 ani nu eram prea sigur nici de ce carieră aș vrea să urmez. Am intrat aici fără așteptări. Nu știam ce surprize îmi va rezerva viitorul nici cu privire la viitorii colegi, cu care mă voi lega prin prietenii pe viaţă, probabil, dar nici referitor la profesori.
Nu regret totuși, că am urmat acest liceu. În clasa a IX-a nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unor colegi din școala generală cu care mai schimbasem câteva vorbe în trecut, m-am încurajat și am trecut pe rând pe la fiecare dintre cei cu care urma să „sufăr” până la majorat. Acum, după aproape patru ani în care am revăzut zi de zi aceleași fețe pot spune că suntem ca o mare familie, alături de diriginții noștri cu care ne sfătuim atent, chiar dacă urmează să o luăm pe drumuri separate.
Această mare familie a crescut și s-a dezvoltat armonios atât în băncile școlii cât și în gările în care dimineața ne găsea pe picior de plecare, în excursie. Drumurile anevoioase prin Predeal și Târgu Neamț, petrecute împreună, ne-au făcut să uităm de frigul specific zonelor montane și ne-au transformat într-o echipă atât la liceu cât și în timpul liber.
Mândria rămâne, deoarece mediile de admitere se mențin mari chiar şi după admiterea mea. Acest semn că este un liceu râvnit de absolvenții claselor a VIII-a atât din București cât și de elevi din Giurgiu, Ilfov și chiar Gorj mă face să simt că nu am luptat degeaba în anii de liceu. Nu pot trece așa de ușor de prestigiul oferit de numele poetului naţional nici din cauza faptului că pentru mine Mihai Eminescu a fost mai mult decât un nume.
Eminescu a reprezentat un loc în care zeci de ore de muncă s-au transformat în rezultate la olimpiade școlare, la concursuri și la tot felul de competiții. Fie că vorbim de Concursul ”Educaţie pentru un mediu curat”, de Concursul Național de Comunicări Științifice „Chimia Prieten sau dușman”, ori de festivaluri de poezie, Eminescu e un nume cu greutate în comunitatea școlară din Capitală și din țară.
Pentru mine, liceul va avea un loc în sufletul meu ca „un loc al nostru”, al adolescenților care au scris împreună un capitol din viața lor într-un templu dedicat poeziei, cunoașterii și al învățării.
CITEȘTE ȘI: ICR sărbătorește Ziua Culturii Naționale, cu un spectacol eveniment, la Opera Națională
Cum dăinuie memoria „Luceafărului” în Capitală
Bucureștenii nu îl amintesc pe Eminescu doar prin numele unui liceu. Capitala are astăzi o stradă care poartă numele „Luceafărului” din poezie. Mai are un centru cultural UNESCO cu același nume dar și o serie de plăcuțe care amintesc de cel care cândva își desfășura activitatea literară și publicistică.
Una dintre ele se află pe strada Covaci, la numărul 16 și ne povestește faptul că, în acest imobil Mihai Eminescu a lucrat ca redactor în vremea ziarului Timpul.
În București, acesta a mai locuit și în casa colegului său de breaslă, Ioan Slavici, dar și în zona Pieței Amezi.
Amintirea rămâne vie chiar și prin bancnotele de 500 de lei, pe care vrem, nu vrem, le vedem destul de rar, iar când le găsim le punem la păstrat, dar și prin statuile ce îl întruchipează pe poet și sunt amplasate atât la Colegiul Național „Mihai Eminescu” cât și în fața Ateneului Român.
Ce este și mai relevant e plăcuța pentru strada omonimă, pentru artera care leagă Piaţa Romană de Calea Moșilor. Dincolo de mândria mea, acolo se poate afla şi despre excesul de zel al celor de la Administraţia Străzilor. Sau poate că e doar pentru turiștii străini, nu şi pentru concetăţenii noştri care pot întreba, eventual, la ce echipă a jucat.
CITEȘTE ȘI: Ce program au teatrele și instituțiile din subordinea PMB, de Ziua Culturii Naționale
