Mirosul de parizer învăluie întregul coridor. Cele două infirmiere din cabinetul de vizavi de Radiologie îşi terminaseră sandvişurile de minute bune, însă izul parcă se lipise de nări şi intrase în rosturile faianţei vechi, de nu mai puteai să distingi nici miasma aia stătută de spital murdar. Pe coridorul lung şi întunecat oricum nu era aer, iar tusea sistematică a pacienţilor (că de, ce să facă nişte zeci de pacienţi de la Pneumologie, tuşesc) completa imaginea sordidă de spital de campanie din Primul Război Mondial.

Uşa imensă de la Radiologie I s-a urnit cu un scrâşnet scurt şi din spatele ei s-a auzit:

Următorul!”

Şovăielnic, un tânăr a intrat în camera imensă, vizibil deranjat şi el de aspectul spitalului nespital.

De fapt, „Marius Nasta” e construit chiar dinaintea Primului Război Mondial: are 113 ani şi, întocmai ca un moşneag gârbovit şi sătul de viaţa grea, pare că îşi poartă ultimele suflări. ONG-urile cer demolarea şi construirea unuia nou în locul pavilioanelor pline de bacterii şi însăşi directoarea visează ca spitalul de plămâni să fie mutat la marginea Bucureştiului, să nu mai vină pacienţii contagioşi până în inima Capitalei.

Cei care totuşi ajung aici, mânaţi de bolile crunte şi fără bani să se trateze la privat, vin ca în faţa unui Cezar nemilos care stabileşte cine rămâne în viaţă şi cine moare. De la începutul anului, Cezar a lăsat degetul mare în jos pentru 13 dintre pacienţi. Acinetobacter le-a scris legistul pe certificatul de deces. O bacterie care le nimiceşte şansele de supravieţuire celor care veneau oricum cu boli grave pe răboj.

După seria de morţi, mai-marii din Sănătate au făcut o primeneală aşa, de ochii lumii, în spital. Însă moartea pândeşte în continuare, deocamdată ascunsă pe coridoarele pline de igrasie, în saloanele îmbâcsite şi în spatele faianţei care a prins comunismul. Fără o schimbare radicală, nu e decât o chestiune de timp până când va lovi din nou.

Următorul”, se aude iar. Vocea hotărâtă risipeşte gândurile morbide. Plictisiţi de aşteptarea îndelungată, toţi cei de la coadă ridică capul numai cât să observe apariţia colorată care s-a ridicat de pe scaun. O femeie la vreo 30 de ani, care ascunde sub hainele pestriţe o ditamai burta, se duce glonţ în camera  pentru „poze”. Nu trec 30 de secunde, că deschide uşa, îşi iţeşte capul şi mă trage de mânecă:

– Ia vino tu încoa’!
– Păi?
– Vino-ncoa’!
– Scrieţi dumneavoastră aici „pacienta susţine că nu este însărcinată”, îmi spune tehnicianul. 

Ies după ce am ajutat la înfăptuirea birocraţiei şi mă alătur din nou cohortei de pacienţi care îşi aşteaptă rândul. Cei mai mulţi dintre ei sunt bătrâni, veniţi aici de peste tot cu bilet de trimitere: moca e bun. Unul de 76 de ani, dar sprinten pentru vârsta lui, mai ales din postura de pacient la pneumo, povesteşte că e din Soveja, Vrancea, acolo unde toată viaţa a fost şofer la staţiune. L-a trimis baba lui să se caute la plămâni. A fost să-şi facă spirometria, acum aşteaptă la radiografie. Ca el, mulţi.

Însă toată nebunia de aici, de pe holul de la parter, nu a început aşa, din neant. Dimineaţă, strânşi ciorchine la etajul 1, toţi pacienţii aşteptau să vadă la cine sunt repartizaţi. Ce sistem online, ce programări făcute transparent, ce sistem bine pus la punct! Nah, nici gând. Un paznic zelos e cel care a împărţit pacienţii: le-a cerut numele pe o bucată de hârtie, s-a sfătuit cu medicii şi i-a rezolvat pe toţi. Da, în lumea dominată de artificial inteligence, aplicaţii şi sisteme informatice, un paznic de la Marius Nasta a ţinut loc de toate acestea şi a scutit astfel o grămadă de timp pentru toată lumea până când s-au întors toţi medicii de la raportul de dimineaţă.

Apoi, toată lumea s-a mutat la parter, la Internări. Unii pentr-o zi, alţii pe termen lung. Nicio surpriză, sistemul Casei nu mergea din nou. Surpriză a fost doar pentru 3-4 care au venit fără adeverinţă de salariat şi, pentru că fără ea nu au vrut funcţionarii nici în ruptul capului să le facă internarea, au plecat cu buza umflată. Doi mai fâşneţi au cerut repede de la serviciu pe e-mail adeverinţa care ţine loc de sistem de milioane al Casei şi au rezolvat aşa.          

„Democraţia a ucis mai mulţi oameni decât Al Doilea Război Mondial” e un elogiu adus comunismului de un moş care aşteaptă cu o mutră acră să intre la Spirometrie. Interlocutorul lui dă din cap stânjenit şi atent să nu îl contreze pe moşul ursuz. Îşi caută liniştea – nu are chef de dezbateri politice, cu atât mai puţin una atât de absurdă.

Însă, dincolo de trăirile ideologice ale bătrânului nostalgic după vechiul regim, cifrele seci din acte arată că, da, în democraţie au murit oameni care încă mai aveau zile, precum pacienţii cu acinetobacter de la Marius Nasta. Până la tragedia de la începutul anului, nimeni n-a mişcat un pai aici vreme de patru decenii pentru vreo reparaţie mai de Doamne-ajută, dându-i astfel apă la moară bătrânului care plânge după dictatură. La Marius Nasta, doar medicii, asistentele şi infirmierele mai ţin treaba pe roate, că bani de la minister sau din alte surse nu vin pentru o renovare capitală. Şi până când asta se va întâmpla, vor mai trece ani în care să se audă “Următorul!” pe coridoarele spitalului secular.

Şaizeci şi patru de oameni au murit la Marius Nasta doar în intervalul ianuarie-martie 2019. 64. Un număr deja fatidic în istoria recentă a României – este exact numărul morţilor de la Colectiv. Istoria se repetă, aşadar, fie că e între pereţii unui club sau ai unui spital. Treisprezece dintre ei au murit din cauza infecţiilor intraspitaliceşti. Iar situaţia e mai rea ca în trecut: în 2018, au murit 37 de oameni pe paturile spitalului, iar, în 2017, 46.

De: Ionuț Lepa
Foto: Ion Mateș
Editor: Oana Despa