Dispariția patrimoniului din București. Clădiri vechi de zeci, chiar de sute de ani sunt în pericol de dispariție, din cauza unor interese ascunse, a nepăsării proprietarilor sau a indiferenței autorităților. Ascunzând poveștile a mii de oameni în crăpăturile lor, odată cu ele, dispare și câte o bucățică din identitatea orașului.
Statul, un colos cu picioare de lut, nu poate consolida toate monumentele. Totuși, are datoria de a încuraja și a sprijini cetățenii să aibă grijă de clădirile lor. Lipsa politicilor publice în domeniul conservării patrimoniului își spune cuvântul și în Capitală.
Deseori, o simplă plimbare pe străzile Bucureștiului este mai mult decât suficientă pentru a ilustra gravitatea situației. Clădiri istorice zac abandonate în așteptarea sfârșitului. Inevitabil, de altfel, indiferent că va fi provocat de următorul mare cutremur, de buldozerele unui oarecare dezvoltator imobiliar sau pur și simplu de trecerea timpului.
Buletin de București a stat de vorbă cu arhitecta Raluca Munteanu, coordonator de proiecte în cadrul Fundației Pro Patrimonio, despre nevoia unui echilibru între datoria proprietarului și rolul statului în domeniul conservării patrimoniului.
Buletin de București: Care sunt provocările Bucureștiului în domeniul conservării patrimoniului?
Arh. Raluca Munteanu: Bucureștiul are multe zone istorice și o diversitate de clădiri destul de mare, de la celebrele căsuțe vagon, căsuțe cu curte din așa zisul oraș care era un sat mai mare, până la clădirile moderniste din perioada de după Primul Război Mondial, cu 4/5/8 etaje care pun probleme mari de consolidare.
La momentul respectiv, abia ce apăruse cimentul în construcții și era considerat materialul miraculos, dar încă nu era suficient de bine testat, deci nu se construia la normativele de acum, astfel încât sunt destul de fragile și au nevoie de consolidare.
Peste ele se mai adaugă stratul din perioada comunistă, de după Al Doilea Război Mondial, care a adus, la rândul lui, destulă arhitectură valoroasă.
Dar și din motive emoționale, suntem prea aproape de perioada respectivă și are conotații destul de dureroase pentru foarte multe persoane, dar și pentru că este neîngrijit, prost utilizat și așa mai departe, preferăm să-l vedem ca o arhitectură de slabă calitate, neinteresantă și deci, în niciun caz patrimoniu.
Totuși, și acolo se pot găsi destul de ușor exemple pe care le putem numi patrimoniu.
Peste toate astea se mai adaugă lipsa de educație a populației și o înțelegere greșită a cum folosesc și cum am grijă de clădirile în care locuiesc sau pe care le folosesc.
Dispariția patrimoniului din București. Datoria proprietarului
Prin ce se manifestă această „înțelegere greșită” a populației?
Majoritatea celor care au crescut în comunism și generațiile ulterioare, care cumva au învățat de la ele, consideră că altcineva trebuie să facă.
Statul trebuie, primăria trebuie, dar eu mai puțin ca proprietar trebuie să am grijă.
Și atunci există o mare lacună în ceea ce privește întreținerea clădirilor, din care cauză avem acum și ne uităm de jur împrejur la foarte multe clădiri frumoase, care arată extrem de jalnic și pe care proprietarii, deși le locuiesc și le utilizează, nu schițează niciun gest.
Așteaptă acele programe, acele implicări ale altcuiva care să repare fațada, să repare acoperișul, să repare de fapt ceea ce face imaginea, contextul orașului.
Chestia asta nu poate să meargă à la longue și trebuie să învățăm să avem grijă de lucruri.
Cât de dificil este pentru proprietar să intervină asupra unui monument istoric?
Acum, legat strict de clădirile de patrimoniu, adică clădiri istorice sau clasate monument istoric, sunt niște cutume în societate în care toată lumea spune:
„Numai specialiștii au voie să se atingă de ele, sunt foarte puțini specialiști și sunt foarte scumpi și atunci prefer să nu fac nimica, să se ocupe altcineva.
Sau mai bine le las să se dărâme că până la urmă, e mai ieftin și mai comod pentru mine, mai puțină bătaie de cap, mai puțină birocrație să construiesc ceva nou.”
Și aș spune că este fals, fals, fals, cam totul e fals.
Nu e mai scump, ajunge să fie mai scump doar în momentul în care, într-adevăr, ajunge într-o așa stare de degradare încât aproape că o construiesc din nou.
Într-adevăr sunt puțini specialiști și din păcate, legea din România are această prevedere că doar persoanele acreditate pot să intervină pe clădirile istorice, dar nici asta nu e de netrecut. Sunt tot mai mulți tineri care vor să se implice, care studiază în străinătate și cărora le pasă, care pot fi sprijiniți ca să facă acest pas către a deveni specialiști în patrimoniu.
Și mai e un lucru pe care, din păcate, și statul când a legiferat, și noi îl uităm cu desăvârșire, toate clădirile astea sunt construite de oameni simpli.
Nu a avut nicio patalama din partea statului ca să construiască din start monument istoric. Au fost construite bine și când le construiești bine, ele își dovedesc valoarea în timp și după un număr de ani, devin monumente istorice.
Și acum, dacă construim bine, putem să facem patrimoniul viitorului.
Rolul statului și nevoia de politici publice
În Capitală, sunt multe clădiri frumoase lăsate în paragină de proprietari. Cum pot interveni autoritățile?
Sunt multe clădiri atât în București, cât și în țară, la care te uiți și sunt absolut minunate și te întrebi de ce au ajuns în stadiul ăsta de paragină. Situația juridică, într-adevăr, este o problemă, dar nu neapărat că proprietarii le-au lăsat în paragină.
Sunt cazuri în care, da, proprietarii o fac conștient și așteaptă să se dărâme ca să construiască ceva nou, dar sunt și nenumărate cazuri în care proprietarii nu au voie să facă nimic pentru că situația juridică nu e clară.
Le lipsește un act, nu pot să cadastreze că mai e nu știu ce chichiță într-un document care nu știu cum a fost înregistrat la notar sau sunt în proces cu statul care ar trebui să retrocedeze o anumită parte și retrocedează o bucățică, dar mai păstrează cuiul lui Pepelea pe undeva.
Sunt atât de multe și atât de încâlcite cazurile, încât mi-e greu să zic că e o regulă, dar dacă nu e clară treaba juridică, nimeni nu poate să se atingă de clădire.
Totuși, legea este mai permisivă și spune că, dacă monumentul este în pericol și proprietarul este necunoscut, autoritatea locală are obligația de a-l pune în conservare. Nu neapărat să repare, dar să nu se deterioreze mai departe.
Pentru că monumentele istorice sunt de interes public și autoritatea publică are datoria să protejeze interesul public. Interesul public este să păstreze valoarea culturală, identitatea și așa mai departe.
De ce nu se apelează mai des la procedura de expropiere?
Statul nu poate fi proprietarul tuturor monumentelor istorice, nu o să aibă niciodată capacitatea asta pentru că are nevoie de bugete uriașe și deja suntem într-o mare gaură.
Deci până să ajung la expropriere, statul pune în conservare monumentul, pentru că reprezintă identitatea orașului. Și atunci, ca să nu dispară, poate găsi mecanismele minimale, să protejeze să nu intre apă, să sprijine ce e proptit, să închidă ușile, ferestrele, astfel încât să nu se vandalizeze și așa mai departe, îl pune într-o conservare.
Până când, prin mecanismele de stat de drept, justiția clarifică regimul de proprietate al clădirii. Și atunci, tot statul are mecanismele să determine proprietarul să-și facă datoria. Prin amenzi, prin măriri de impozite, prin subvenții.
În loc să stea cu biciul și să pedepsescă pe toată lumea, poate întâi ajută.
Până la urmă, statul român cred că este cel mai mare proprietar de monumente istorice și dacă ne uităm, sunt în cele mai mare parte prost întreținute, prost utilizate.
Deci nu este un exemplu bun. Și pentru noi, plătitorii de taxe, ar fi de interes să nu-i punem atât de multe chestii în brațe, că tot noi plătim din impozitele noastre.
Dimpotrivă, ar trebui să găsească mecanisme de încurajare ca proprietarilor să le pese și să-și dorească să aibă grijă de clădirile istorice. Și asta se face prin politici publice inteligent făcute.
Ne puteți da câteva exemple de astfel de politici?
Cum mai sunt proprietarii sprijiniți în alte părți: avantaje financiare de diferite tipuri, de exemplu reduceri de taxe sau de impozite, pe care le primesc dacă au grijă de clădire sau dacă o deschid pentru anumite evenimente publice.
Poate fi inclusiv sprijin tehnic. Costă foarte mult proiectarea: specialiștii, investigațiile, documentațiile. E ca la medic, trebuie să fac analize înainte să pot stabili un diagnostic. Analiza costă o căruță.
Pot să-l ajut întâi cu consultanță, să am acele departamente, că vorba aia, ministerele și Direcțiile de Cultură au specialiști angajați acolo care, în loc să facă numai birocrație, își pot exercita profesia, să ofere consultanță. Minimul necesar, atât când au nevoie pentru a începe, ca într-un final, să pot să-l ajut să-și facă toată documentația.
M-aș feri în schimb de proiectele făcute la kilogram, cum s-au făcut anvelopările termice, în care nu erau detalii pentru fiecare clădire.
Consultanță permanentă pe șantier. În alte țări, cum ar fi Italia, Franța sau Germania, arhitecții de la departamentele de cultură sunt prezenți pe șantier. Nu să facă pe polițistul, ci ca un sprijin pentru proprietari.
Le dau sfaturi, îi ajută să-și aleagă materialele și în funcție de buget.
Asta face parte tot din educația publică, plus programele de punere în valoare, care sunt foarte importante, pentru că dacă dau viață unui monument, are valoare economică. Asta mie, ca proprietar, îmi aduce profit pe care pot să-l investesc mai departe în clădire.
Manifestul de la București
Recent, peste 60 de ONG-uri s-au aliat pentru protejarea patrimoniului, prin crearea Manifestului de la București, un document de politici publice care pune accentul pe calitatea în restaurarea patrimoniului.
Programele europene și naționale de finanțare și regulamentele și procedurile de achiziții publice ar trebui să fie modificate, pentru a include principiul calității în proiectele de restaurare și în intervențiile care pot afecta patrimoniul cultural.
Aceasta a fost una dintre concluziile sesiunii Agora politicilor publice, cu care s-a încheiat Summitul European al Patrimoniului Cultural, organizat la București de federația Europa Nostra.
CITEȘTE ȘI: Manifestul de la București: peste 60 de ONG-uri s-au aliat pentru protejarea patrimoniului
