Dacă ți-a cășunat pe haosul din București, ieși un pic din zona de confort și zboară, preț de 4 ore și ceva, până-n Maroc. Biletul nu e foarte costisitor, mai ales dacă-l cumperi din timp (pare a fi 1200 lei dus-întors, acum, pentru perioada 1-7 mai).
Am aterizat în Marrakech, am luat un taxi marca Dacia Logan, civilizat, comandat de la un chioșc, cu preț fix. Înțeleg c-aveau și ei șmenari ca cei de odinioară de pe Otopeni, de s-au enervat autoritățile și s-au organizat, acum ai preț fix de la aeroport până în oraș.
Nefiind în UE, e cam musai să ai un SIM local, ca să ai internet să te descurci pe-acolo. Poți cumpăra un sim local chiar din aeroport, sau poți să-ți iei un eSIM, dacă telefonul tău are această funcționalitate, chiar de-acasă.
Crezi că traficul de pe Magheru și aglomerația din Obor te-au călit? Așa credeam și eu, dar Marocul m-a cam dovedit. E un amestec de senzorial pur, haos organizat și momente în care te întrebi dacă ești într-un film sau la o nuntă în Pipera, dar cu mai mult nisip.
Medina, inima haosului
Taxiul ne-a lăsat cât de aproape a putut de riadul nostru, adică o casă tradițională marocană, cu design-ul orientat spre interior, interior care beneficiază de o curte generoasă în mijlocul cărei vei găsi, de regulă, un palmier sau o fântână.
Un simpatic Abdul, gazda noastră, ne-a cazat rapid și ne-am vârât direct în miezul medinei (centrul istoric, de după ziduri, al orașelor nord-africane), să mâncăm ceva. Oamenii, foarte amabili, dar și căscați (mi-au uitat o bucată esențială din comandă, carnea) – poate era din cauza Ramadanului, care era pe final.
Riadul a fost singura noastră oază de liniște. Cum ieșeai din el, intrai direct în „mașina de tocat” a souk-urilor, adică bazarul local. Și erau multe souk-uri – practic, mai toată Medina era un fel de Aleea Castanilor, referință pentru cei ce-au crescut lângă Big Berceni în anii 90-2000.
Am fost copleșit instant de intensitatea Medinei. Și copleșit am rămas până în ultima din cele 9 zile pe care le-am petrecut în Maroc, majoritatea în Marrakech, plus câteva excursii de o zi până-n deșertul Agafay sau pe Valea Ourikăi. Am luat și o pauză de la haosul din centrul Marrakech-ului și am dat o fugă, preț de 2 nopți, până în orășelul de la mare Essaouira, unde treaba era mult mai relaxată. Medina de-acolo nu era spamată de motopârțe și tot felul de vehicule, fiind patrimoniu UNESCO. Și, fiind la malul oceanului Atlantic, oamenii erau un pic mai relaxați, mai puțin agitați.
Independent de-abia din 1956 de sub protectoratul francez și spaniol, Marocul este un amestec de identități și influențe: are rădăcini amazighe (indigene), un strat arab-islamic și, desigur, o moștenire colonială franceză. Limba de zi cu zi, Darija, reflectă acest mix și diferă mult de araba standard. Societatea funcționează pe relații și flexibilitate, nu pe reguli rigide de tip occidental: timpul e mai elastic, interacțiunile sunt indirecte, iar spațiul public (străzi, cafenele) joacă rol de „living colectiv”. Ce pare haos sau stagnare (adesea vedeam oameni stând, pur și simplu stând) este adesea o combinație de viață socială activă și economie informală.
Ah, am prins și momentul în care s-a anunțat că Marocul a câștigat, la masa verde, Cupa Africii, după meciul cu cântec împotriva Senegalului. Nu s-a bucurat nimeni, am văzut doar o reclamă rulând pe un panou în afara Medinei. Și da, una din benzinăriile lor (combustibilul era cam 6 lei) se numea Petrom.
Road trip: de la argan la argan, până la ocean
Ca experiența haosului ca obiectiv turistic să fie completă, am închiriat o mașină și am întins-o spre Essaouira, în weekend. E orașul ăla alb-albastru la malul oceanului unde briza îți mai curăță plămânii de praful din Marrakech. Ca și-n Marrakech, contrastul e foarte mare între zona medinei și cea de dinafară. De asemenea, la fel ca-n cartierele de case din București, și Essaouira e deținută, probabil, de pisici, care-s peste tot, am văzut, fără să exagerez, sute.
Drumul spre ocean a fost surprinzător de bun, mai puțin când intram în sate, unde mereu ne întâmpina Poliția (rutieră, cred). Șoferii încetineau, căci urma să tranzităm un veritabil bâlci, cu oameni traversând din toate părțile în toate părțile. Plin de Dacii de colecție, 1300, 1310 și chiar și Dacii Break, doar că aveau toate sigle de Renault și câte un cauciuc de rezervă pe acoperișul mașinii.
Am dat o fugă și până-n Diabat, unde e un mic și modest local pe-unde a trecut și Jimmy Hendrix, iar desigur că localnicii au monetizat momentul.
Valea Prahovei din Maroc
Ne-am amuzat la cafenelele care apăreau pe Google Maps, ca să constatăm, privind pe geam, că erau de fapt un portbagaj rabatat din care se făceau cafele și sucuri. Un food-truck, cum s-ar zice pompos în vest.
Reveniți în Marrakech după două zile de Netflix (în arabă) & chill, am dat o fugă și pe Valea Ourika, un fel de Valea Prahovei a lor, cu munți în care maimuțele coexistă cu urșii, care urși sunt civilizați și nu coboară la șosea, că au ce mânca acolo sus. Bine, nici n-ar avea pe unde să atârne la șosea. Multă lume (și muuulte mașini parcate la limită), grătare (tajine, în cazul lor) pe malul apei, aglomerație și o atmosferă de weekend în familie unde toată lumea încearcă să scape de caniculă.
Deșertul e desertul
N-am mers până-n Sahara, dar ne-am antamat o excursie în deșertul mai apropiat de Marrakech – Agafay. N-arăta ca un deșert, era verde, căci venise primăvara, dar tot arăta bine de tot, un soi de piesaj ca pe Lună.
Experiența a fost o regie de „all-inclusive” cultural care ne-a amintit de petrecerile de la noi. În timp ce ospătarii ne serveau cu mâncare, organizatorii ne-au adus:
- Un tip care înghițea flăcări de parcă erau dropsuri.
- O tipă care făcea belly dancing printre mese.
- Un prezentator plin de energie care ne-a scos pe toți la un fel de „dansul pinguinului”, varianta maghrebiană.
- Lăutari locali la cină (un pic mai mistici, totuși), urmați de un moment mult mai autentic și liniștit cu folk cântat la chitară lângă focul de tabără.
Bonus – pentru că își cunoșteau audiența de europeni și vestici, oamenii deșertului aveau și bere (Casablanca), ceea ce nu e așa ușor de găsit pe toate drumurile.
Am prins perioada de Ramadan, inclusiv finalul acestuia (Eid al-Fitr). Religia (Islam sunnit, școala malikită, influențe sufi) oferă ritmul zilnic și anual: rugăciunea de 5 ori pe zi, Ramadanul (post ziua, mese noaptea), Eid-urile.
Calendarul islamic este lunar, de aceea data exactă a sărbătorilor se mută în fiecare an. Multe reguli (precum interdicția cărnii de porc sau purtarea hijabului) țin de identitate, tradiție și credință, nu doar de logică practică. Marocul este relativ moderat: vei vedea atât modernitate, cât și conservatorism coexistând.
Să vezi finalul Ramadanului în Marrakech e ca și cum ai prinde centrul Bucureștiului în noaptea de Înviere, dar multiplicat cu zece ca nivel de energie și agitație.
Marocul nu e o vacanță de relaxare, e o aventură. E intens, e murdar pe alocuri(OK, prin multe locuri), e zgomotos, dar e incredibil de viu și fotogenic, mai ales ai săi oameni. Dacă supraviețuiești unei zile de luni în traficul din București, vei adora Marrakech-ul.
Editor: Cătălin Doscaș
