Cu excepția câtorva măgării mărunte, gășcuțe „comunistoide” și combinații via „academicienii lui Ceaușescu“, nu mi-au ajuns la urechi ori n-am găsit vreodată, în cariera mea jurnalistică, chestiuni negative cu privire la UPU Elias.
Am călcat fizic cu piciorul în facilitatea administrată de Academia Română la scurt timp după incendiul de la Colectiv, din octombrie 2015, când am lucrat la o investigație/documentar, pentru Digi24, despre culisele tragediei.
Propusesem pe masa ședinței editoriale „lupta neștiută“ a cadrelor medicale și explicația științifică a propagării incendiului, atât de rapid, din cauza bureților de antifonare, printr-o simulare cu profesorii de la Facultatea de Chimie a Politehnicii.
Ambele bucăți mi-au ieșit din punct de vedere al interesului public, cu exclusivitățile jurnalistice aferente, brici.
Ulterior, dincolo de asta, mi-a rămas ceva pe creier, astfel că, de fiecare dată când tranzitam zona Elias-ului din Bulevardul Mărăști, îmi aduceam aminte fără să vreau de momentul cu pricina.
În noaptea fatidică a „corupției care a ucis”, 10 tineri au fost duși direct la UPU Elias, iar la scurt timp medicii de gardă și cei veniți de acasă în crucea nopții au luat la picior farmaciile non-stop din zonă și au cumpărat din propriul buzunar cele necesare.
Pentru că, la fel ca în cazul tuturor spitalelor Capitalei, de atunci, „aveam de toate“, vorba fostului ministru Bănicioiu, fi-i-ar țărâna de pe mormântul politic beton armat.
Și am verificat la sânge cele spuse atunci de cardiologa Doina Dimulescu*, director medical la Elias, la vremea aia. Așa a fost, deși acum par un nenorocit că am verificat atunci informația după rigorile meseriei.
La peste 10 ani de la acele evenimente, am regăsit aceeași empatie profundă la fața locului, direct la Unitatea de Primiri Urgențe (UPU) Elias, nu numai în relația doctori-pacienți, ci și între doctori și asistenți/brancardieri și viceversa.
Este o chestie sanitară și pentru suflet să vezi în jurul tău omenie și bun-simț natural, deloc forțat, pentru că da, chiar mi-a fugit la un moment dat mintea-mi otrăvită de atâtea experiențe negative legate de managementul banilor publici către o posibilă butaforie, cum mi s-a dat să văd când mai ajungeam în interes de serviciu prin diverse locuri, cu anunț înainte.
Dar nu. De această dată am ajuns acolo doar cu buletinul și cardul de sănătate în dinți și nu cu legitimația de reporter la gât, speriat la propriu de niște dureri de cap inexplicabile, care nu s-au lăsat duse cu nimic tradițional, după aproape o săptămână.
Am fost incognito, cu capul, și la propriu și la figurat.
Știți panoplia de titluri gen „Dr. House”, „Anatomia lui Grey”, „ER” ,,Doctorul cel bun” etc.? Ei bine, „avem și acasă”, vorba celebrelor deja axiome din social media.
Tot personalul, ca „scos din cutie”, curățenie și dotări fix ca-n filmele de mai sus, peste starea de spirit pozitivă, care aproape că înăbușea durerea cu care se ajungea pe picioare sau cu ambulanțele SMURD sau SABIF, la ușă. Dacă s-ar fi turnat o scenă, directorul de imagine și-ar fi luat leafa degeaba.
„Băieții, o poză și un CT, vă rog!”
În cele peste opt ore petrecute acolo, într-o zi de duminică, și fără vreo vină din partea personalului care nu a stat o secundă, am simțit tot. Precum nevăzătorilor cărora li se accentuează celelalte simțuri, am perceput cu potențiometrul dat la maxim, la orizontală, prin niște pungi cu antiinflamatoare întrerupte doar de investigații, „cordul deschis” de la UPU Elias.
Am „văzut” orice inflexiune a vocilor, fiecare tonalitate a vreunui „vă rog”, „s-ar putea”, „mi-e teamă că”, „cum vă mai simțiți”, geam deschis, fiecare moment de respiro, dar și fiecare puseu de tensiune sporadică, perfect atenuat, al urgențelor care erau prioritizate pentru a doua oară în jurul meu.
Dar și bună-voința și calmul echipelor de paramedici de pe ambulanțe, care intrau direct cu targa.
Și chiar dacă, pe alocuri, se discuta „frumos” ambalat despre extirpări de uter, ficați în „shutdown“ cu dren de lichid abdominal pus la scurs în vreun bidon dintr-un abdomen cu circumferință „meteorică”, tratament oncologic greșit prescris anterior și tradiționalele minciuni ale pacienților care ieșeau la suprafață pe măsură ce medicamentele erau administrate „deampulea”, mărturisesc că am simțit doar „Siguranță și încredere“, deși nu scria nicăieri, pe nicio portieră, pe vreun perete sau în vreun comunicat anterior.
„Băieții, o poză și un CT, vă rog!“, se mai auzea din când în când și un „Sigur că da!“ mai mult decât jovial, greu de crezut, ca un „antiinflamator” pentru amorțeala sporadică și anormală a vieții de la UPU.
Drama Doamnei Ș.
Când am intrat în salonul UPU Elias, am dat cu ochii, fără să vreau, peste doamna Ș. Cu dureri maxime și grimase pe măsură, luciditatea îi plutea deasupra patului. Indiferent de situație și interacțiune, a folosit un vocabular mult mai complex decât tot ce am întâlnit în instituțiile de administrație publică, ce dictează calitatea vieții oamenilor în mod direct, adică peste un oarecare spital, la un loc, în viață-mi de reporter.
Trecută cu mult în vârsta a treia, avea niște patologii demne de un studiu de caz, despre care am aflat din pricina „urechilor mele defecte” profesional. Și nu-mi permit să le dezvolt, ar fi imoral.
Cert este că doctorița de gardă a fost mai degrabă psihoterapeut/duhovnic decât medic curant și, la un moment, chiar m-am ridicat în capul oaselor, căutând ipotetic telefonul, doar să văd interacțiunea cu ochi vii.
Ulterior, la capătul unor kilograme de analize și ultra analize, a fost trimisă la un spital de specialitate, iar la reacția mea naturală ulterioară și aproape necontrolată – „Felicitări pentru empatie și profesionalism!“ – , doctorița Cătălina Miron* mi-a răspuns oftând „Nici nu știți cât de multe sunt astfel de cazuri. Și sunt și din ce în ce mai dese…“.
După, a luat o gură de apă din bidonul de pe birou, s-a înecat și a ieșit pe hol să tușească preț de câteva minute.
Doamna Ș. nu avea pe nimeni, niciun copil sau nepot, niciun aparținător, nicio rudă apropiată, ci „doar o fată de la Caraiman, care vine de două ori pe săptămână să vadă dacă mai trăiesc“ (n.r. – Direcția Complex Multifuncțional Caraiman din Sectorul 1).
Iar „diagnosticul” meu ulterior de jurnalist care a văzut multe tipologii „metastazate”, inamovibil și irevocabil, e că doamna Ș. e un om bun care nu a avut noroc în viață. Asta de acum, atât cât i-a mai rămas.
„Vă rog dați-mi numărul de telefon, dacă…”
… am auzit la un moment dat din colțul salonului. Când am deschis ochii, eu eram cel mai tânăr „bătrân” din încăpere, cu cei 38 de ani pe buletin. Dincolo de pacienți, toate cadrele medicale prezente nu depășeau 30+. M-am simțit ca acum aproape 20 de ani, în curtea unui oarecare liceu, luând cu reportofonul pulsul contestațiilor de la examenul de bacalaureat.
Două tinere, probabil fix de aceeași vârstă, una îmbrăcată în haine de stradă, cealaltă în uniformă, dialogau pe un ton aproape nefiresc. Frazele se completau una pe alta, răspunsurile erau de la sine înțelese până și pentru un profan sceptic ca mine, păreau naturale. Din nou, o empatie greu de priceput și o politețe reciprocă demnă cu aula Academiei.
Neurologa Cătălina Anghel*, ce căuta răspunsuri la simptomatologia pacientei, a răbufnit calm cu alternativa internării peste noapte, într-un moment de cumpănă a discuției. S-a rezolvat cu o serie de verificări motrice. Ochi, mână, nas, picior, la fel ca acele întrebări „naturale“ ale meseriei subsemnatului: ,,Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Cum? și De ce?“. Și rugămintea doctoriței, aferentă intertitlului de mai sus.
„Festivalul” Crocșilor de la UPU Elias
Cocoșat la propriu de durerea de cap, am tot privit în momentele de amorțeală a zăcerii, stând pe marginea patului, sau, „de nevoie”, din scaunul către și dinspre cabinetele specifice, numai podele. Din când în când simțeam un damf de dezinfectant, iar la scurt timp după vedeam și o coadă sau un colț de mop.
De fapt, s-a adeverit sintagma „spital, nene!” printre Crocșii imaculați, cu diverși „jibbitz”, care aproape că îmi ofereau ca pe tavă personalitatea purtătorilor. Am zâmbit la propriu și mai că m-a și lăsat durerea de cap instant când am văzut, în linie, lipiți, fix în ordinea asta: un șarpe cu ochelari, o inimă și o felie de pizza.
Mufat la un serial de nișă „pe viu”, am ieșit, în cele din urmă din purgatoriul dușului rece oferit de noua generație de profesioniști de la Elias, care a călcat în noroiul școlii de medicină autohtonă de după ’90, mai sănătos moral și sufletește decât mi-aș fi închipuit după lecturile „carcerale” ale comunismului, când doi pacienți aveau un pat și zero medici.
A, și mi-a mai rămas pe retină un „cadru”: când s-a schimbat tura de seară, pe hol, în urma mea, în drum spre ieșire, s-au auzit niște bătăi pe spate, aproape ca de resuscitare, între un brancardier/asistent și un doctor, ambii tot în jur de 30 de ani și abia intrați de gardă, probabil unul dintre ei după un concediu.
Nu știu care dintre ei a întrebat: „Sunteți bine, da?” și aproape c-am răspuns cu voce tare.
Și da, la finalul experienței, cred în plus că nu are cum „să nu ne facem bine”, ca nație, și datorită lor. A tuturor, cel puțin, de la Spitalul de Urgență „Elias“.
*FOTO: Totuși, nimic nu poate fi perfect. Pe codul galben de caniculă, s-a livrat aer condiționat prin deschiderea geamurilor, c-așa-i în tenis.
*Acest text este un editorial jurnalistic bazat pe experiența personală și profesională a autorului. Numele medicilor sunt menționate în contextul unor observații subiective. Dacă oricare dintre medicii menționați în acest articol doresc ștergerea numelui lor, solicitarea lor va fi onorată imediat.
