Cartierele Militari, Drumul Taberei și Ghencea au fost unite sau deranjate fonic, depinde pe cine întrebi, de meciul din Cupa României dintre CSA Steaua și Rapid. Am fost pe stadion să-mi susțin echipa, la fel cum face orice suporter care se bucură de sport, dar și de tot ce se întâmplă pe lângă el. De data asta am luat decizia să nu mă duc în peluză lângă galeria Rapid. Am stat printre „dușmani“ cum s-ar zice, dar aproape de cei 5.000 de suporteri rapidiști.
Partida a fost cu de toate, exact cum ați auzit că se desfășoară un astfel de derby. Pe lângă dragostea pentru culori sau pentru fotbal, oamenii au venit și cu frustrări de acasă. Pe stadion au fost coregrafii spectaculoase, torțe, petarde, puțină bătaie pe teren la pachet cu scaune aruncate cu mânie în aer.
În ziua meciului m-am gândit la ce urmează să se întâmple în câteva ore. L-am sunat pe tata, cum fac de fiecare dată când joacă Rapidul din Giulești, să-l întreb la ce se așteaptă. Fac mereu asta pentru că știu că urmează să aud un comentariu pozitiv despre echipa pe care o susțin. Nu-mi dau seama dacă îmi spune ce crede sau dacă e optimist pentru că vrea să mă liniștească.
Când știi că urmează un derby te gândești dacă jucătorii vor fi la „înălțime“ sau dacă vor fi incidente și începi să-ți faci scenarii care să te scape de pericole. De fiecare dată sper ca suporterii rapidiști să nu fie rasiști și mai sper să nu facă ceva ce să contravină valorilor mele. Nu sunt mereu mândru de ei.
Am avut bilete în tribuna a doua, iar în scaun am ajuns cu câteva secunde înainte ca partida să înceapă. Pentru mine a fost perfect că am reușit să aud imnul Rapidului, care reușește să mă emoționeze de fiecare dată.
În paralel, galeria Stelei pregătea o coregrafie spectaculoasă, dar cu un mesaj către justiția din România cu care au avut contact direct prin litigiul dintre ei și FCSB, echipa lui Gigi Becali. De ani buni se „războiesc“ în instanță în legătură cu numele și palmaresul clubului.
O coregrafie muncită probabil săptămâni la rând de niște oameni care trăiesc pentru „zilele de meci“. Pentru o parte dintre acești oameni galeria este singura comunitate care i-a acceptat și care le-a dat un scop, oricare ar fi acela.
În prima repriză pe stadion mirosea a praf de pușcă de la torțele și petardele celor de la Peluza Sud, galeria celor de la Steaua Armatei. În timp ce aproape îmi lăcrimau ochii de la fum, mi-am adus aminte de copilărie, mai exact de perioada Revelionului. Locuiam la țară și pe atunci momentul de grație al anului era când aruncam cu petarde.
Pe atunci nu știam că sunt periculoase și ca fac rău animalelor. Acum n-aș mai face asta. Dar pot să afirm că ce am văzut în peluza stelistă mi-a rămas pe retină. Război în toată regula.
În prima repriză, fotbalul a lipsit de pe teren. Deși tribunele vibrau, părea că jucătorii nu prea vor să fie acolo sau poate ăsta e nivelul unui fotbal în care s-a investit prea puțin în ultimii 30 de ani și de pe spatele căruia s-au îmbogățit mulți „patroni“ certați cu legea.
Cu gândul la fiecare cântec rapidist și fredonându-le încet, cât să nu mă deconspir, n-am mai rezistat și am încercat să mă “infiltrez” în peluza vișinie. Colegul Cosmin Pojoranu îmi atrăgea atenția că ne dăm de gol și că suntem printre „dușmani“. Oricum, încercarea s-a oprit în zidul de “țestoase” de la jandarmerie – nu ne-au lăsat să trecem.
Cumva bine au făcut. Începutul celei de-a doua reprize a fost umbrit fonic de cele 10-15 petarde ale rapidiștilor aruncate pe gazon sau aproape de tribuna a doua.
Totuși am schimbat perspectiva, am urcat un inel mai sus și ne-am pus mai aproape de „ai noștri“. Lângă mine, Cosmin oftează și spune „poate repriza asta vedem și fotbal“.
Meciul l-am văzut „așa și așa“, vorba regelui Hagi. Am fost prea preocupat să observ tot ce se întâmplă în jurul meu, în tribune, în peluze, practic tot ce se întâmplă pe lângă fotbal la un meci.
Partida s-a încheiat exact așa cum a început, cu scorul de 0-0. Însă nu am scăpat de incidente, în ultimele minute de joc, jucătorii s-au îmbrâncit chiar sub ochii galeriei Rapidului.
Aici apare unul dintre momentele despre care vă povesteam mai sus, când nu sunt deloc mândru de băieții care susțin Rapidul. Au aruncat cu scaune spre jucătorii din teren. Din fericire, nimeni nu a fost lovit.
Imaginea scaunelor care zboară spre jucători este una cât se poate de nedemnă pentru galeria unei echipe care încearcă să câștige campionatul, să fie ca cele mari, din Vest.
În timpul partidei, suporterii s-au întrecut în bannere care mai de care mai „creative“. Galeria Stelei a fost de multe ori rasistă în mesaje, lucru care nu-i face cinste. Mai ales dacă ne gândim că băieții respectivi susțin o echipă care trăiește din banii publici, banii noștri cum ar veni.
În drum spre casă am realizat că a mai trecut un derby la care am fost și am văzut mai mult „spectacol” în tribune decât pe teren.
Un sport care, cel puțin la noi în țară, își pierde din farmec cu fiecare meci în care jucătorii par să sufere când trebuie să dea o pasă precisă. Distanța dintre noi și ei devine tot mai mare, iar lucrurile se schimbă mult prea lent. Mai ales că am ajuns să considerăm derby până și un meci banal susținut de niște comune-oraș din județul Ilfov.
Totuși, cred că trebuie să ne bucurăm de fotbalul care ne-a mai rămas și să semnalăm derapajele pe care le vedem atât în societate, cât și pe stadion.
