Astăzi este o zi alb-vișinie în calendar, aș fi spus cu cruce roșie, dar intrăm pe un teren minat. Locomotiva Rapidului din Giulești mai pune pe șinele istoriei un vagon, unul special, cel cu numărul 100, ca anii de vechime pe care-i are. Despre echipa de lângă Podul Grant se pot spune multe, pentru că le-a trăit pe toate de la câștigarea campionatului, de trei ori chiar, și până la retrogradări care mai dor și în ziua de azi. Ce urmează să citiți mai jos, indiferent de culorile pe care le aveți la inimă, vă ajută să înțelegeți puțin din istoria fotbalului, dar și atmosfera din jurul celui mai vechi club de fotbal al Bucureștiului.
Nu o să vă mint, ar fi păcat, mai ales în zi de sărbătoare. N-am fost rapidist de mic. Nici nu aveam cum. Eram un băiat de provincie, microbist, care ținea mereu cu cine e mai bun. Am ajuns la București, la fel cum facem toți cei din provincie și aici, colegul Cosmin Pojoranu m-a dus pe Giulești și a fost ca-n cântec: „De când am venit prima dată pe Giulești/M-am îndrăgostit de-o echipă ca-n povești“.
Oricum, cred că și adversarii care ajung la noi acasă și văd atmosfera devin măcar pe jumătate rapidiști. De la acel meci, Rapidul merge cu mine peste tot, iar eu în schimb fac tot posibilul să ajung la cât mai multe meciuri și să-i susțin pe ai noștri indiferent de rezultat.
Bine, uneori e greu să înțelegi de ce Rapidul e mai mereu inconstant. Azi batem campioana și la o săptămână dinstanță pierdem un meci cu o echipă de zugravi din cine știe ce comună. Poate ăsta e farmecul. Nu degeaba noi, rapidiștii, avem un celebru proverb: „Cu rapidul te pregătești de nuntă și ajungi la înmormântare“.
Bineînțeles, citatul ăsta are în spate niște motive pentru care a apărut. Mai ales după căderea comunismului, Rapidul a căzut în mâinile unor patroni lacomi pentru care banii erau mult mai importanți decât pasiunea, performanța sau binele clubului. Știți despre cine vorbesc și se știu și ei. Nu doar Rapidul a suferit din cauza bișnițarilor lacomi, ci întreg fotbalul românesc care a fost vândut bucată cu bucată pentru profit.
Din cauza unor astfel de oameni, în 2016, Rapidul a fost desființat, după ce instanța a anunțat falimentul societății care deținea clubul. Vestea venită în decembrie a fost o lovitură imensă pentru tot fotbalul din România.
„Suntem peste tot acasă și mereu în viață“ – când ai suporteri ca Rapidul nu poți dispărea, maxim poți lua o pauză să te reorganizezi, după ce retogradezi în Divizia „J”. Echipa a fost reînființată și a luat-o treptat din liga a patra, până când a ajuns pe locul 5 în Superligă, chiar în acest an.
Pe lângă suporterii de poveste din Giulești, Rapidul are atât jucători, cât și antrenori inimoși, care sunt în stare să facă meciuri uriașe fără să aibă milioane de euro în spate.
Probabil vă amintiți cum Marius Șumudică dansa, când era antrenor pe Giulești, după fiecare gol dat de ai noștri. Sau de Cristi Săpunaru, căpitanul nostru, care deși are aproape 40 de ani încă joacă fotbal din pasiune, nu pentru bani.
Din păcate nu am prins perioadele de glorie ale clubului meu de suflet. Când Rapidul câștiga campionatul sau Cupa României. Sau când întreg stadionul striga la fiecare paradă din meci „Răducanu, Rică Răducanu“.
Rapidul are această putere de a câștiga suporteri cât mai diverși. Vă las mai jos o poză cu mine și prietena mea Roxana, de la meciul cu Farul Constanța din play-off. Din când în când vine și ea cu mine la meciuri. Nu pentru că-i place fotbalul, ci pentru că-i place povestea pe care Rapidul o are de spus și mai ales să câte imnul pe care-l știe pe de rost.
Echipa de lângă Podul Grant a câștigat de trei ori Campionatul României (1967, 1999 și 2003), de 13 ori Cupa României și a ajuns în sferturile de finală ale Cupei UEFA (actuala Europa League).
Ați spune că este un palmares uriaș, dar eu cred că dacă nu era în România, Rapidul ar fi avut toate șansele să fie un club mai celebru decât orașul care găzduiește stadionul, la fel cum a ajuns Liverpool, spre exemplu.
Glasul roților de tren fie cu voi în această zi de sărbătoare!
Sursă Cover: Cosmin Pojoranu
