La Oamenii Dreptății nu e ca la un spectacol de teatru, e mai degrabă un fel de „hai să-ți zic ceva ce nu pot pune pe Facebook”, ambalat într-un maraton de spus povești personale și altele foarte personale. Seara a fost construită în jurul poveștilor, nu în jurul ideilor mari despre dreptate. N-a fost teorie, n-au fost discursuri, n-au fost declarații pompoase. Au fost oameni care au urcat pe scenă și au spus, pur și simplu, ce li s-a întâmplat, lor sau altora.
Tonul a fost dat de Sorana Gheorghiade, de la Leaders for Justice, cu o poveste despre studenții români plecați la facultate în străinătate. Un început calm, foarte personal, cu detalii despre ce înseamnă adaptarea, singurătatea și presiunea de a reuși într-un mediu complet nou.
CITEȘTE ȘI: Oamenii Dreptății, un spectacol de povești despre dreptate, pe 15 noiembrie în Aula Politehnica București
„Dacă ești șmecher, hai pe Aleea Livezilor”
Apoi scena a fost ocupată de 15 copii din Studiourile Ferentari. Și aici, sincer, s-a schimbat tot vibe-ul. Au jucat un scurt fragment din „Alice în Țara Ferentari”, care e o satiră foarte frumoasă: amestec de umor absurd, replici aruncate parcă din mers și o energie care nu seamănă cu nimic din ce vezi în mod normal la copii pe scenă.
Momentul nu a fost „drăguț” sau „uite, ce talentați sunt micuții, nu ne-am fi așteptat”. Momentul lor a fost un reminder de ce proiecte ca Studiourile Ferentari chiar schimbă ceva. Le dau copiilor spațiu, vizibilitate și, mai ales, încredere.
A fost genul de umor care funcționează pentru că vine din realitate.
„Dacă ești șmecher, hai pe Aleea Livezilor”, a fost una dintre replicile care au schimbat pentru câteva minute harta mentală a Bucureștiului. Aleea Livezilor nu mai părea „cea mai rău famată stradă din oraș”, după cum i se mai spune, ci un loc pe care-l îmblânzeau 15 copii cu un umor foarte natural.
Un maraton de storytelling
După copii, jurnalista Luiza Vasiliu a urcat pe scenă. Și dacă spectacolul ar fi avut trailer, povestea ei ar fi fost scena aia care te face să ridici o sprânceană.
Ea și partenerul ei, Victor Ilie, au fost filați. Numai că, la început, au crezut că sunt urmăriți de niște băieți dubioși, pentru că lucrau la o investigație despre fix genul ăla de băieți dubioși de prin Voluntari. Li s-a și spus să plece din oraș până publică materialul. Toată lumea ar fi crezut același lucru.
Doar că, bineînțeles, nu era vreo rețea mafiotă. Era statul român. Altfel de dubioși, adică. Povestea lor poate fi citită AICI.
Au urmat câteva discursuri care au schimbat tonul.
Ana-Bianca Oprea, de la ACCEPT, a vorbit despre cât de ușor îți poate fi dată viața peste cap dacă ești queer în România. Nu lacrimi, nu violoncel pe fundal. Doar multe adevăruri tăioase, spuse calm.
A pornit de la propriile ei momente de respingere și vulnerabilitate, dar le-a integrat în realitatea multor oameni care pierd sprijinul familiei sau al comunității când își asumă identitatea.
Laura Popa, redactor șef adjunct la PressOne, a spus povestea surorii ei cu handicap, respinsă pe bandă rulantă de sistemul de educație.
A fost probabil unul dintre cele mai grele momente ale serii, dar nu în sensul „dramatic”. Greu pentru că te face să realizezi câte astfel de nedreptăți se întâmplă zilnic.
A venit apoi discursul Ilincăi Urse despre femicid. A pornit de la o pancartă pregătită pentru un protest, pe care a tot modificat-o în 48 de ore: 45 de femei ucise, apoi 46, 47… Cei 1.000 de oameni au ținut un minut de reculegere, probabil cel mai uniform moment de tăcere al serii, dar și cel mai apăsător.
Doru Toma, inițiatorul proiectului, a explicat foarte direct de ce există Oamenii Dreptății: pentru că „dreptate” a devenit un cuvânt tocat mărunt în campanii, în sloganuri, în promisiuni reciclate, și cineva trebuia să-l aducă înapoi la oameni reali.
El a spus că spectacolele astea au pornit dintr-o nevoie, nu dintr-un trend, și că acum încearcă să ducă storytellingul în licee, în orașe mici, ba chiar și în Republica Moldova, acolo unde nu ajunge prea bine nici presa, nici activismul, nici discursurile frumos împachetate.
„Credem în puterea poveștilor de a vindeca, de a răsturna o preconcepție, de a schimba în bine felul în care se raportează societatea la un subiect. Nu ne vom opri, pentru că simțim că dreptatea e despre noi toți”, a spus Doru Toma.
Lovitura finală
Pentru mine, și probabil pentru mulți din sală, lovitura finală a fost fragmentul din „Aici, acolo, nicăieri. The Romanian Dream”, despre un muncitor migrant din Bangladesh.
Deși o piesă de teatru, momentul nu avea nimic „teatral” în el. Omul de pe scenă putea fi oricare dintre băieții pe care îi vezi zilnic cu rucsacul termic în spate. Am aflat cu această ocazie cât de ușor poate fi deportat un muncitor străin din cauza firmelor care nu depun la Inspectoratul General de Imigrări documentația de care e nevoie în 90 de zile.
Compania primește doar o amendă, însă omul care a venit să muncească în, de obicei, cele mai mizerabile condiții ajunge să fie scos din țară fără să fi greșit el cu absolut nimic. O hârtie nelivrată la timp decide viitorul lui, nu munca, nu efortul pe care l-a depus pentru oamenii din oraș când lor le era prea lene să-și cumpere singuri mâncarea.
Și fix asta a făcut momentul atât de greu și de frustrant: cât de ușor se poate rupe totul pentru ei și cât de puțin contează pentru noi cine sunt, ce vise au, ce lasă acasă sau ce suportă aici.
Și inevitabil îți fugea mintea la episodul din Colentina, cu livratorul din Bangladesh care a primit un pumn când aștepta la semafor. Povestea e, de fapt, cam aceeași.
Oamenii Dreptății nu m-a „învățat” neapărat ceva, nu cred că asta era ideea. M-a pus să mă uit atent la orașul în care trăim.
Buletin de București este partener media al evenimentului.
CITEȘTE ȘI: EDITORIAL | „Broscoiul” și pădurea ipocrită în care trăim cu toții. Trebuie să vorbim despre revenge porn
