Nicușor Dan și-a construit întreaga carieră politică pe mitul „independentului”: politicianul care nu datorează nimic partidelor, care nu este captiv rețelelor de influență și care poate reforma statul tocmai pentru că vine din afara lui.
Prima sa candidatură la Primăria Capitalei, în 2012, a fost una independentă. Chiar și după înființarea Uniunii Salvați Bucureștiul, în 2015, transformată un an mai târziu în USR, Nicușor Dan a reușit să păstreze această imagine.
A fost perceput mai degrabă ca un activist și reformator decât ca un politician de partid. Iar după despărțirea de USR, aura independentului care nu se abate de la convingerile sale chiar și când are de pierdut s-a consolidat și mai mult.
Cu această aură, a obținut primul și al doilea mandat de primar general al Bucureștiului, apoi funcția de președinte al României.
Așteptările au fost uriașe. Nu doar pentru că era considerat un politician onest, ci și pentru că reprezenta alternativa la un sistem politic dominat de partide compromise, clientelism și lipsă de reformă. Pentru mulți alegători, Nicușor Dan a fost dovada că se poate ajunge la putere și fără structurile tradiționale, fără să tragi după tine sinecuriști și pile.
Numai că, în realitate, tocmai această „independență” a lui Nicușor Dan l-a adus în situația de acum: cea mai abruptă pierdere de încredere înregistrată de un președinte român și liderul care și-a ostilizat electoratul fidel cu o viteză record.
În opoziție sau într-o funcție executivă locală, statutul de independent poate fi un avantaj. La Cotroceni, însă, lipsa unui partid puternic în spate a devenit o vulnerabilitate. Nicușor Dan s-a trezit în cea mai importantă funcție din stat fără o formațiune pe care să se poată baza pentru a-și transforma viziunea în politici publice.
CITEȘTE ȘI: EDITORIAL | Și tu, Nicușor?
Din mitul „independentului” nu a mai rămas aproape nimic. Azi, cei care l-au votat tocmai pentru vine din afara sistemului îl consideră capturat de sistem și incapabil să i se opună.
Constituția spune că președintele trebuie să fie deasupra partidelor. În practică, însă, toți președinții României au exercitat influență asupra formațiunilor din care proveneau. Ion Iliescu a crescut și controlat FSN/PSD, Traian Băsescu a modelat PDL. Klaus Iohannis a controlat PNL aproape fără opoziție internă. Chiar și atunci când nu aveau putere formală, aveau un instrument esențial: partidul.
Nicușor Dan nu îl are.
În plus, Nicușor Dan a venit în cea mai înaltă funcție în stat fără să înțeleagă ce presupune aceasta. El este un bun „tehnician”. Dar președinția unei țări presupune mai mult decât atât: diplomație, viziune asupra a ceea ce se întâmplă la nivel mondial, nu doar într-un oraș, capacitatea de a construi echipe de profesioniști și de a asculta de sfatul acestora.
Apropiații săi ne spun acum că Nicușor Dan nu are nimic din toate acestea. Nu a știut în ce se bagă și acum pare un învins.
Ultima fotografie de la Bruxelles, la masă cu Lucian Pahonțu, cel care conduce de două decenii Serviciul de Protecție și Pază, un record negativ în UE, și care este adevărata eminență cenușie din „servicii”, prin puterea și informațiile acumulate în atâta timp, mai degrabă confirmă temerile electoratului că a fost capturat exact de sistemul împotriva căruia fusese trimis, prin vot, să lupte.
Oboseala evidentă pe care o afișează Nicușor Dan – realmente a îmbătrânit zece ani într-un an, i-au apărut tot mai multe fire albe, este tras la față, are o privire absentă – sugerează din nou că este copleșit de funcție, de compromisurile pe care trebuie să le facă și de incapacitatea de a rezolva decent o criză pe care a creat-o ascultând de sfătuitori rău intenționați, care au profitat de furia sa împotriva lui Ilie Bolojan.
Disperat să-și impună voința politică, dar neavând un partid puternic în spate, cum spuneam, Nicușor Dan a căutat unul. Bolojan avea o personalitate prea puternică și era prea încăpățânat ca să-i cedeze PNL-ul. USR, deși a fost la început considerat partidul președintelui, a obținut doar 12% din voturile cetățenilor și nu poate livra decât în coaliție cu altcineva.
Pesediștii, cu viclenia dată de școala vieții, au simțit rapid această slăbiciune. După eșecurile lamentabile de la prezidențiale cu Ciolacu și Crin Antonescu și ani întregi petrecuți în conflict cu președinții României, social-democrații au văzut oportunitatea de a deveni indispensabili unui șef de stat fără bază politică proprie.
I s-au insinuat președintelui, până când acesta a ajuns să-i creadă aliați. Evident, va afla pe propria piele ce înseamnă să ai aliați oameni pentru care trădarea este prima lor natură.
Din păcate pentru Nicușor Dan și pentru țară, nu mai există o cale prin care să iasă bine din actuala criză politică.
Orice s-ar întâmpla în perioada următoare, este o înfrângere pentru președinte: dacă trece guvernul Veștea cu voturile extremiștilor din Parlament, se încalcă linia roșie impusă de Nicușor Dan inițial cu tărie; dacă guvernul Veștea nu primește încrederea Parlamentului, înseamnă că a jucat pe mâna unor strategi foarte slabi, care l-au păcălit încă o dată.
Tot ce se întâmplă ne arată de ce democrația are nevoie, de fapt, de partide. Mitul „independentului” este doar atât, un mit. Cu toate defectele lor, cu toată corupția pe care o vedem în spate, totuși sunt singurele capabile să impună un program de guvernare și voința populară, până la urmă. Iar dacă nu se ridică la standarde, sunt sancționate la vot.
Dacă, desigur, nu apare vreun președinte care să dea peste cap votul oamenilor. Independent sau nu.
