Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul își capătă denumirea de „Micul Paris”, în principal datorită influențelor arhitecturale. În toiul campaniei electorale, politicienii români nu se sfiesc să integreze această sintagmă în promisiunile lor îndrăznețe de tipul „Micul Paris? Nu, Marele București!”. În ultima săptămână, m-am familiarizat și eu, câtuși de puțin, cu Capitala Franței. Plimbându-mă pe cochetele străzi pariziene, nu am putut să nu mă întreb de ce trebuie să existe o competiție. De ce trebuie să ne dezicem cu totul de alte orașe în loc să le privim ca surse de inspirație? Să fim oare atât de egocentrici ca popor încât să nu putem aprecia frumusețea propriului oraș fără a diminua frumusețea altor locuri?
„Verde parizian”
Paris este, eminamente, o capitală europeană, sintagmă pe care noi o folosim la adresa Bucureştiului ironic sau doar la nivel de dorinţă. Asta nu înseamnă că Oraşul Luminilor nu se confruntă cu diverse probleme și neajunsuri administrative. Spun doar că, în loc să promitem soarele și luna pentru bucureșteni doar ca să ajungem să ștergem comentarii negative de pe Facebook odată instalați în funcție, am putea să ne uităm în jur și să preluăm exemple de bune practici.
Acest videoclip a fost filmat într-un mic parc de cartier. Dacă ar fi să aproximez, aș spune că nu ocupa mai mult de 20% din suprafața Cișmigiului. Rațele și gâștele se plimbau nestingherit printre picioarele trecătorilor, de parcă se cunoșteau de-o viață. Alături de boboceii lor, bineînțeles. Restul păsărilor, printre care porumbei, mierle și ciocănitoare își căutau liniștite prada prin iarbă sau își găseau refugiul printre crengile copacilor seculari.
În timpul vizitei mele, am luat la pas patru parcuri pariziene: două faimoase ce erau pe lista mea de turist (Grădina Luxemburg şi Grădinile Tuileries) și două mai micuțe pe lângă care am trecut întâmplător. Un lucru este cert: francezii au mare grijă de spațiile lor verzi.
Pe lângă eforturile vădite ale administrației franceze, cetățenii se conformează unor reguli stricte. Fumatul, hrănirea păsărilor și statul/ călcatul pe iarbă sunt strict interzise. În parcurile mari, pe lângă mobilierul urban (bănci, scaune), erau amenajate și zone speciale de picnic pentru cetățeni. În plus, în fiecare parc găseai un mic răftuleț cu cărți pe care le puteai împrumuta în caz că ți-ai uitat lectura preferată acasă.
Sunt fumătoare și, în timpul liber, mă găsiți deseori la un picnic în Cișmigiu. Aş da, însă, viciul într-o secundă pe experienţa pitorească de a petrece timpul alături de companioni înaripaţi și neîngrădiţi, ca în oazele din inima Parisului.
Parisul m-a impresionat prin multe: dacă priveliștea de pe Turnul Eiffel îți taie pur și simplu respirația, faimosul Luvru este un adevărat labirint al artei pe care, dacă vrei să explorezi fiecare colțisor, nu-l poți străbate nici măcar într-o zi întreagă.
M-a și dezamăgit într-adevăr. Spre exemplu, mi-era dor să mă pot plimba fără să fiu nevoită să-mi țin respirația. Deși nu erau gunoaie pe străzi, pe alocuri, izul parizian lasă de dorit. Pesemne că, dacă Dâmbovița noastră este atacată de trotinete și poluare, Sena este și ea mizerabilă.
„Cum ar fi să locuiești într-o astfel de clădire?”
Însă ceea ce mă face să tânjesc după străduțele Parisului are legătură cu arhitectura orașului – un mix de stiluri și influențe ce reflectă diferite perioade istorice ale locului. Și deși majoritatea monumentelor impresionează prin detaliile elaborate, uneori chiar opulente, ochii mei de turist au fost furați de blocuri.
Când ne imaginăm cea mai stereotipică clădire pariziană – știți voi, acele clădiri simetrice, aliniate, cu fațade și cornișe bogate, acoperișuri mansardate și balcoane micuțe din fier forjat – cel mai probabil ne gândim la o clădire în stil Haussmann. Denumirea provine de la un baron al secolului al XIX-lea, Georges-Eugène Haussmann, cel care a supravegheat transformarea Parisului sub timpul domniei lui Napoleon al III-lea.
Reconstrucția orașului a vizat crearea de bulevarde largi, parcuri și spații publice, dar și modernizarea infrastructurii, de pildă sistemele de canalizare și rețelele de alimentare cu apă sau rețeaua de transport în comun. Toate aceste transformări nu au fost posibile fără sacrificii inimaginabile din partea locuitorilor: întregi cartiere istorice au fost distruse, mii de oameni, în special din clasa muncitoare, au fost lăsați fără case și forțați să se mute la periferie.
După mai bine de un secol de la moartea sa, numele său încă stârnește controverse: unii îl privesc ca pe un geniu fără de care imaginea Parisului din zilele noastre nu ar fi fost posibilă, alții ca pe un tiran care a distrus patrimoniul și a redus diversitatea arhitecturală a orașului.
Pe lângă stilul Haussmann, arhitectura încorporează elemente gotice, neoclasice, Art Nouveau sau Art Deco. Blocurile au adesea detalii decorative, de la sculpturi extravagante inspirate din natură și mitologie, la balustrade întortocheate din fier forjat. Adesea, găzduiesc terase cochete la parter sau măcar o mică afacere de cartier: câte un salon de masaj, un coafor sau un supermarket. Plimbându-mă printre ele, nu m-am putut abține să mă întreb: cum ar fi să locuiești într-o asemenea clădire?
Desigur, „Marele Paris” nu poartă în spate moștenirea arhitecturală a comunismului: blocuri standardizate, adesea construite din panouri prefabricate de beton, cu fațade simple, aproape identice. În pofida haosului urbanistic, nici dezvoltatorii imobiliari nu se abat de la simplitatea detaliilor arhitecturale sau de la o schemă de culori standard.
„Schimbarea la față” a Capitalei în toiul campaniei electorale
Un mandat de primar durează patru ani. Și totuși, la o melancolică plimbare pe Calea Victoriei, Cristian Popescu Piedone promitea că, odată instalat în fotoliul de primar general, va transforma Bucureștiul într-un oraș ce ar întrece Parisul din toate punctele de vedere.
„Cu voință, cu pricepere și cu multă, multă muncă, în mandatul meu de Primar General, BUCUREȘTIUL va fi mai DEZVOLTAT, mai TEHNOLOGIZAT, mai VERDE, mai CURAT și mai AERISIT ca MARELE PARIS!”
Cristian Popescu Pideone, FB
Cu această ocazie, aș vrea să vă reamintesc că Piedone, alături de familia sa, se află la conducerea Sectorului 5. Ca locuitoare a acestui sector, mărturisesc că, până acum, nu mi s-a întâmplat să mă plimb pe Calea Rahovei și să mă cred pe Champs-Élysées.
Edilul Sectorului 5 nu este singurul care aduce Parisul în lupta pentru electorat. Cu un slogan inspirat din discursul lui Tăriceanu din 2020, Sebastian Burduja promite bucureștenilor că va construi „Marele București!, o capitală modernă pentru România viitorului”.
Nu trebuie să ne mai raportăm la alte capitale când, vă asigur, putem să fim mândri că Bucureștiul seamănă sau semăna cu Parisul. Dar acum, avem suficiente argumente să facem din București un exemplu pentru alte metropole europene.
Sebastian Burduja, Youtube
Burduja pare să fi găsit soluția perfectă pentru a scăpa de amintirea „Micului Paris” – să semănăm mai mult cu Bostonul. Inspirându-se din megaproiectul american „Big Dig”, acesta ne propune un sistem de tuneluri care ar îmbunătăţi sistemul de trafic din Capitală. De exemplu, un tunel pe axa nord-sud, de la Piaţa Presei, la Şoseaua Berceni, care să fie făcut pe durata a mai multe mandate de primar.
Din păcate, viziunea futuristă a candidatului PNL pare să-l fi transpus în realitatea anilor 2060 când, într-adevăr, un bilet de autobuz ar putea costa 12 lei.
Nici Primarul General nu pare pregătit să accepte anumite asemănări dintre București și Paris. Cândva, Nicușor Dan declara că dacă ar fi întrebați 1.000 de bucureșteni, doi ar spune că au întâlnit un șobolan în ultimii patru ani. Bazându-mă pe experiența personală, aș spune că de găsit, găsești în ambele orașe. Singura diferență: ai lor se numesc Pierre, iar ai noștri, Jănel.
Chiar în ziua plecării către Paris, am zărit un șobolan scormonind după mâncare într-un coș de gunoi din fața Gării de Nord. Bietul Jănel și-a luat și o sticlă în cap de la un trecător, motiv pentru care, în doar câteva secunde, a și dispărut. În aceeași zi, ajunsă în Paris, alți doi mi-au tăiat calea. Pesemne că și rozătoarele se îndrăgostesc în „Orașul Iubirii”.
