Dimineața plecării la Chișinău a fost cu emoții și stres și nu din cauza nunții la care trebuia să merg. Autobuzul pleca la 9 fix din autogara Filaret. Mi-am luat măsuri de precauție solide ca să fiu sigur că nu o să am surprize. Am plecat cu o oră jumătate mai repede de acasă pentru că știam că Vestul orașului e blocat din cauza lucrărilor de la Podul Grant. Șoferul de ride sharing a respectat cu strictețe toate blocajele din trafic. Unul n-a ratat. Trebuia să facem 30 de minute, dar am ajuns cu 10 minute înainte să plece microbuzul.
În Autogara Filaret am fost întâmpinat de doi șoferi din Republica Moldova care nu știau că toată vara s-au plimbat hârtii pentru Podul Grant și că până în primăvară traficul bucureștean este anchilozat. Șoferii erau din Republica Moldova și vorbeau cursiv rusă/ucraineană, lucru de salutat pentru că microbuzul a fost împânzit de ucraineni care călătoreau până la Odesa sau chiar Kiev. Chiar îmi era teamă că voi face febră musculară la mâini, vorbind și legând prietenii.
Totuși, au fost și oameni care călătoreau până la Chișinău, unii dintre ei erau din alte țări din Balcani. Lume gospodară de altfel, pentru că una dintre domnișoarele care au urcat s-a apucat imediat de croșetat și nu s-a mai oprit. Și culmea, mașina nici măcar n-a trecut prin față pe la Apaca.
Microbuzul a plecat cu o punctualitate moldovenească. Doar trei minute de întârziere. Următoarea oprire, Aeroportul Otopeni, ne anunță în două limbi unul dintre șoferi.
Mașina în care am petrecut ore bune arăta așa cum ar trebui să arate un autobuz care transportă oameni, nu colete ori saci de cartofi, în secolul 21.
Are Wi-fi gratuit, aer condiționat/căldură și miros de mașină proaspăt curățată. Nu a șosete, nu a ciorbă, nu a brânză. Microbuz „ieuropean”, chiar nu-i nimic de scornit aicișa.
Scaunul era „așa și așa” comod, vorba eternului rege, Gică Hagi. Cum era normal să fie, microbuzul avea și o icoană. Însă, fie credința cât de mare, vizibilitatea e prioritară. Așa că icoana, mică de altfel, n-a „umplut” parbrizul cum șade la alți șoferi profesioniști, ci a ajuns să stea lipită pe geamul lateral.
La Buzău a fost a doua oprire, dar cu cât ne depărtăm de oraș spre următoarea oprire de la Huși, pe marginea drumului apăreau oameni care vindeau struguri și must. An bun, pare-se. Peisajul era completat de dealuri pline de viță de vie și case mari, care mai de care mai părăsite de românii care au plecat spre mai bine, în afara țării.
Din loc în loc, microbuzul trebuia să aștepte minute în șir din cauza lucrărilor, un semn care mi-a reamintit că urmează alegerile anul următor. Toate tipurile de alegeri în același an.
Cele 10 minute de staționare de la Buzău s-au dovedit ca fiind singurele minute de pauză până la graniță. Deși pe fețele vinete ale oamenilor se observa că ar fi fost nevoie de cel puțin două opriri. Și culmea, când am oprit într-un final, mirosea în continuare a microbuz „ieuropean”.
În Republica Moldova am intrat când Soarele se apropia să apună, iar asfaltul peticit făcea ca microbuzul să se zguduie, mai ales când șoferul, aflat deja în întârziere, apăsa pedala până în pământ.
Cum ne apropiem de Capitală, colegii mei de călătorie încep să se plângă că în Chișinău mașina oprește în Gara de Nord, unde de obicei este ambuteiaj și nu prea au variante de transport în comun care să-i ducă în zonele în care au treabă. Din fericire, la București, doar prima parte e valabilă.
Scriu cuvintele astea cu netul oprit pentru că aici fiecare MB consumat costă aproape cinci euro. Așa m-a anunțat operatorul de telefonie câteva momente mai devreme.
Cu greu, am ajuns în cele din urmă în buricul Chișinăului pentru că numai la intrare am stat 40 de minute în trafic. Fix ca-n Giulești. Afară era întuneric, mașinile circulau haotic, chiar mai haotic, culmea, decât acasă. Din cauza traficului am ajuns cu o oră jumătate mai târziu.
În fine, toate bune până la sfârșit. Pe lângă nunta la care o să închin un pahar și în cinstea voastră, cititorilor, rămâne o constatare cât se poate de firească. Cele două Capitale nu sunt unite doar de oameni care vorbesc aceeași limbă ci și de traficul și „ambuteiajili” aferente. Ar mai fi Podurile de Flori de peste Prut care ar necesita, de ce nu, niște lucrări europene urgente „de punere în siguranță”. În acest caz nu s-ar bloca nimic, ci dimpotrivă.
