Două capitale europene, două șantiere majore de infrastructură subterană și două abordări diametral opuse asupra trecutului pe care îl calcă în picioare sau îl pun în vitrină. În timp ce Roma inaugurează stații de metrou care funcționează simultan ca muzee de sine stătătoare, la București, sub presiunea „firmelor de casă” și a betoanelor, istoria riscă să fie îngropată din nou, „pe blat”, sub șantierul de la Planșeul Unirii.
Deși surori „de sânge”, contrastul dintre București și Roma este violent. La 2.000 de kilometri distanță de Dâmbovița, capitala Italiei a deschis săptămâna trecută noua stație de metrou Colosseum, un nod de transport care transformă infrastructura într-o lecție de respect pentru Cultură.
Imaginile de la inaugurare arată că utilitatea publică și istoria se pot împleti în rezultate uluitoare: pasaje luminate care ocolesc ziduri antice, vitrine imense care expun artefacte și o atmosferă de „sanctuar” urban subteran.

În același timp, în centrul Bucureștiului, utilajele grele contractate de edilul de la Sectorul 4 mușcă din pământul îmbibat de apă de la Unirii.
Între Hanul lui Manuc și șantierul deschis pentru consolidarea planșeului Unirii, excavatoarele scot la iveală ziduri de cărămidă veche, arce care susțineau acoperișuri și fundații uitate.
Deasupra lor este cerul liber și nicio echipă de arheologi care să curețe cu pensula istoria orașului. Istoria este arătata doar de brațele hidraulice ale pompelor de beton.
Inginerie pentru istorie, nu împotriva ei
Deși pare iluzoriu, cazul Romei demonstrează că infrastructura modernă nu exclude conservarea. Construcția noilor stații de acolo, de pe Linia C, Colosseo și Porta Metronia, a durat 11 ani, notează news.artnet.com
Așadar, un coșmar pentru traficul roman, dar un succes răsunător pentru patrimoniu și pentru generațiile următoare. Inginerii italieni nu au turnat beton peste descoperiri. Au înghețat solul.
Tehnica de congelare a terenului a fost folosită pentru a stabiliza pământul (cum s-a procedat în 1977 la stația Titan, strict din considerente inginerești) fără a afecta vestigiile fragile. S-au construit astfel pereți de beton care au permis excavarea manuală în zonele sensibile.
Rezultatul? Au fost salvate și expuse 28 de puțuri antice, o cazarmă militară din secolul al II-lea, fresce, mozaicuri și mii de obiecte casnice, de la ace de păr la lămpi pe ulei.

Primarul Romei, Roberto Gualtieri, vorbește despre „redescoperirea straturilor trecutului”. Stația nu este doar un loc de tranzit, ci o capsulă a timpului în sine, care explică vizitatorului ce se afla acolo acum două milenii.
Bucureștiul și strategia „pe blat” de la Planșeul Unirii
La București, un loc civilizat mult mai târziu, abordarea a ceea ce se află sub picioarele noaste pare să fi rămas încremenită în anii ’80.
Șantierul de la Unirii, „vital” pentru siguranța orașului – cum ni s-a repetat până la exasperare, este pe cale să devină un nou episod de ștergere a memoriei urbane.
Imaginile recente arată șanțuri adânci unde apa băltește peste structuri de zidărie veche, cel mai probabil pivnițe ale vechiului cartier demolat de comuniști sau o altă infrastructură istorică neștiută, cel mai probabil parte din fosta Curte Domnească.
Nu există comunicate de presă despre ce s-a găsit acolo. Nu există vitrine. Există doar liniște.
Iar această atitudine nu este o noutate, ci o moștenire blestemată.
Arhitectul Gheorghe Beznilă, considerat „părintele” stațiilor de metrou Unirii 1 și 2, recunoștea într-un interviu pe care l-am realizat în 2011 cinismul cu care s-a construit în zonă. „S-a mers pe blat”, mi-a spus atunci, într-o discuție care a durat aproape jumătate de zi.
CITEȘTE ȘI Planșeul Unirii | „Structuri vechi”, găsite în timpul lucrărilor. Arheologii vor cerceta zona
Deși s-au descoperit vestigii în timpul săpăturilor comuniste, s-a trecut peste ele pentru că partidul voia progres, nu cioburi și cărămizi „făinoase”.
Mai grav, proiectanții vremii au încercat să devieze magistrala de metrou M1, paralelă cu Dâmbovița, pentru a salva Spitalul Brâncovenesc și Hala Unirii. Le-au ocolit până la urmă în planșe, dar buldozerele regimului le-au ras oricum de pe fața pământului.
Astăzi, sub actualul șantier, zac și fundațiile acelor clădiri simbol ale Bucureștiului de altădată.
Modul în care sunt tratate acum, când sunt re-expuse la lumină, ne arată cât de puțin am evoluat ca mentalitate administrativă.
Oportunitatea ratată a unui „muzeu subteran“
Zona Piața Unirii este, de fapt, inima vechiului București. Sub asfaltul pe care azi se toarnă straturi noi de stabilizare, se află istoria comercială și edilitară a orașului de secol XIV și chiar mai veche.
Într-o capitală europeană care își respectă identitatea, redeschiderea șantierul de la Planșeul Unirii ar fi fost ocazia ideală pentru o cercetare arheologică preventivă serioasă.
Ar fi putut Bucureștiul să aibă o stație de metrou sau un pasaj pietonal care să integreze aceste ruine? Roma ne arată că da.

Salonicul a făcut la fel, și a inaugurat stații care expun drumuri romane și „cioburi”, deși, se subînțelege, cultura grecească primează.
Comuniștii din Xi’an, în China, au scos la lumină mii de morminte și artefacte în timpul construcției metroului.

Mai mult, Roma și-a planificat următoarele „muzee subterane”, unul la Piazza Venezia și unul lângă Vatican, cu termen de finalizare 2033.
Romanii și autoritățile au înțeles și acceptat că a construi în istorie cere timp. Românii și primarii lor vor să termine repede, să acopere, să circule mașinile.
Bucureștenii, complici la amnezia de la Planșeul Unirii
Diferența dintre cele două șantiere nu este doar una de buget sau de tehnologie, ci de înțelegere.
Ceea ce se distruge acum la Unirii, fie prin acțiune directă a cupei de excavator, fie prin ignorare și turnare de beton (a se citi „conservare”), este pierdut definitiv.
Nu peste mulți ani, când urmașii noștri vor trece peste Planșeul de la Unirii, vor călca, fără să știe, pe o istorie care a fost transformată în fundație pentru trafic.
În plus, importanța conservării ruinelor de la Planșeul Unirii nu are legătură doar cu economia și cu turismul, ci și cu sănătatea socială a unui oraș abuzat sistematic în ultima jumătate de secol.
Pentru un bucureștean născut după 2000, Spitalul Brâncovenesc ridicat în 1835 este o poză abstractă pe internet. Dacă ar vedea posibila fundație integrată într-un pasaj pietonal, dimensiunea pierderii ar deveni concretă. Ar înțelege „trauma” urbană, poziționarea și brutalitatea intervenției care a dus la dispariția clădirii.

Mai mult, mentalitatea de acum creează cetățeni dezrădăcinați. Ei nu vor simți nevoia să protejeze nimic din spațiul public.
De ce? Pentru că un spațiu public fără memorie nu poate cere respect din partea unor simpli pasageri care bântuie printr-un oraș care nu le spune nimic și în care „doar se face” și „se pune la punct”.