An de an, mijlocul lui iunie ne aduce aminte de o pagină controversată a istoriei noastre recente. Mizerabilă, chiar. De altfel, ziua de 15 iunie marchează, pentru mulți, apogeul mineriadelor și momentul în care se rosteau mulțumiri prezidențiale pentru „refacerea” rondurilor de flori distruse de corturile celor care manifestau împotriva neo-comuniștilor, pe platoul din fața Teatrului Național.
„Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică cu o înaltă disciplină civică muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Vă rog să transmiteți salutările noastre călduroase colegilor dumneavoastră de muncă pentru că știu că toți au fost cu inima alături de noi, să vă urez dumneavoastră, familiilor dumneavoastră multă sănătate. Să ne vedem cu bine!”, spunea atunci Ion Iliescu în cadrul unui discurs, la Romexpo.
Cu puțin timp înainte, Bucureștiul a fost scena unor evenimente barbare ce aveau să marcheze profund destinul României post-comuniste.
În mijlocul acestei reflecții duminicale, ne putem întreba: unde sunt minerii de altădată? Cine ne mai bate azi în Piața Universității, pe 15 iunie, la 35 de ani distanță, și cine le mai poate mulțumi ulterior?
Acum, fără nicio urma de satiră, ce s-a ales în tot acest timp de o meserie cândva emblematică, astăzi aproape dispărută din peisajul cotidian și din conștiința publică, căci a fost înlocuită de o realitate birocratică ce depășește orice limită?
Să nu uităm că meseria de miner, în esența ei, a fost întotdeauna una grea, nobilă și esențială pentru dezvoltarea unei națiuni. Cu tot respectul pentru protecția mediului, radiația solară și forța vântului, tot vom depinde, mulți ani de acum încolo, de geologi, mine și mineri, care în loc de cărbune trebuie să ne furnizeze metale rare atât de necesare energiei verzi.
Merită respectul nostru, indiferent de istoric, așa cum orice meserie care implică efort fizic/intelectual, risc și contribuție la bunăstarea colectivă merită apreciere. Mai ales că nu toți au împărțit bastoane prin București.
Bine, aici se auto-exclude autorul și breasla sa, mult prea nenorocită și de înaintașii săi, amatori de alterat fără rușine adevărul istoric la ani distanță, cu opinii după bătaia vântului, deziși de sintagma „avem nevoie de liniște, oameni buni“.
Oameni răi și gălăgioși, ăștia mai tineri…
În fine, imaginea minerilor a fost iremediabil mânjită de evenimentele sângeroase de la începutul anilor ’90, când au fost aduși la București pentru a înăbuși manifestațiile împotriva puterii neo-comuniste de atunci, în fruntea căreia se afla un fost prim-secretar al Comitetului Județean PCR Iași.
Ironia istoriei face ca astăzi, în timp ce Ion Iliescu se află în stare critică la spital, suferind de o boală gravă, imaginea minerilor care i-au fost alături în acele momente să se estompeze aproape complet. Pentru că aproape 50% dintre români spun că nu știu despre Mineriada din 13-15 iunie 1990.
Prin Mineriade, Bucureștiul a fost pus la zidul Europei. Imaginea României a fost asociată, pentru mult timp, cu violența și cu o tranziție haotică, marcată de lipsa de respect față de drepturile omului și față de valorile democratice fundamentale.
Acele zile au arătat lumii o față a României pe care nimeni nu o dorea. În același timp, cetățenii din provincie, printre care și părinții mei, vedeau o realitate alterată la televiziunea FSN, adică TVR.
Și totuși, unde sunt minerii de altădată? Ei bine, am putea spune că au născut pui vii prin birourile Salrom, ca analogie la adevăratele știri girate de bagheta maestrului securisto-comunist Coroiu, mare gazetar și el al acelor vremuri, după cum spuneam mai sus.
Astăzi, succesorii neo-comuniștilor de atunci nu mai au nevoie să cheme mineri din adâncurile pământului, ca să le asigure bunăstarea personală și a neamurilor lor.
Au la îndemână o armată mult mai numeroasă și, probabil, mai eficientă: birocrații din birourile aferente minelor, de ce nu, pentru care ar trebui să plătim taxe de solidaritate, mai nou.
Și e doar vârful aisbergului, pe dos și pe orizontală.
Acesta este progresul societății românești, la 35 de ani de la „reeducarea“ din Piața Universității.
Am înlocuit forța brută a minerului cu puterea infinită a posturilor călduțe, asigurate de partid, care dau procente în Parlament.
Dacă ar fi să se mai întâmple vreo tulburare socială, ca pe 15 iunie 1990, probabil că vom asista la o „Birocrațiadă”, cu inși și cucoane la costume și ciocate de mii de euro, care abia dau pe la birou, înarmați cu dosare și șine, blocând traficul cu teancuri de acte. Probabil că ar fi la fel de eficient.
Sau poate chiar mai mult.
Pentru că, de aproape 35 de ani, nu mai suntem bătuți în cap de bastoane, ci de noi înșine. Că buze de pupat mâini murdare de sânge, din fața unor guri știrbe trezite-n conștiință, avem și vom avea întotdeauna.
