Peste 20 de copii din București au ajuns la spital, într-o singură zi, după ce au pus în practică una dintre provocările de pe Tik Tok. Este vorba despre „Superman Challenge”.
Provocarea, care a devenit virală pe rețeaua de socializare, implică aruncarea copiilor cu mâna întinsă în față, imitându-l pe Superman, în timp ce prietenii lor îi lasă să cadă pe podea sau pe alte suprafețe dure, provocând astfel accidente grave.
Din păcate, doi dintre copiii care au ajuns la spital după ce au pus-o în practică au necesitat intervenție chirurgicală.
Cum te poți apăra de provocările de pe Tik Tok
În ultimii ani, rețeaua de socializare chinezească a devenit principalul canal prin care copiilor li se lansează astfel de provocări. Unele s-au terminat dramatic, cu decesul tinerilor care le-au pus în practică.
Buletin de București a vrut să afle de la Silvia Ciubotaru, psiholoagă și coordonatoare a proiectului In a Relationship, un proiect de psihoeducație pentru prevenția abuzurilor relaționale, ce pot face părinții și profesorii pentru a-i putea proteja pe copii în fața acestor „challenge-uri” care apar în mediul online.
Buletin de București: Ați identificat mecanismul prin care funcționează astfel de provocări la tineri? Cum reușesc aceste mesaje video de pe Tik Tok, în acest caz, să influențeze pe copii încât să se supună unor riscuri atât de mari?
Silvia Ciubotaru: Eu conectez fenomenele de genul acesta mai degrabă cu ceva carențe în zona de educație psiho-emoțională. Vă explic de ce zic asta.
În Superman Challenge apare un element specific, care este diferit de alte challenge-uri sau alte probleme generate de tot felul de curente preluate de pe Tiktok sau din alte rețele de socializare online.
Este mai degrabă asemănător cu ce am văzut în provocările cu dans, cu sincronuri. Sunt mai mulți participanți la ceea ce se filmează.
Mai mult, în Superman Challenge, putem să vedem foarte clar cine conduce și cine se supune. Adică, este clar că cei care știu despre ce este vorba și cei care au mai multe informații despre riscurile implicate anterior momentului care este filmat sunt cei care practic trebuie să-l prindă pe copilul care se aruncă.
Și aici, de fapt, vorbim despre statut. Copiii întotdeauna vor reproduce jocurile de putere pe care le vedem și în dinamicile dintre adulți.
Majoritatea clipurilor pe care le-am văzut pe internet sunt filmate în clase, în context școlar, pe terenul de sport sau pe hol.
Adică, un spațiu în care sunt foarte mulți copii la un loc. În astfel de spații, unii sunt copiii populari și care dețin cumva puterea, care sunt admirați, care au mai multă atenție, care au mai multă influență asupra celorlalți și alții sunt cei care ar vrea și ei să fie populari sau care, și mai rău de atât, sunt marginalizați.
Sunt poate victimele bullying-ului, de cele mai multe ori.
Din punctul ăsta de vedere, totuși, nu s-a schimbat nimic de-a lungul timpului, doar că acuma sunt două chestiuni noi: intră în aceste jocuri prin intermediul rețelelor socializare și se filmează. Celelalte lucruri erau valabile și acum 10 ani, și acum 20 de ani. Doar că nu ne filmam.
Da, și nici nu ajungeau atât de clar la adulți sau la publicul larg rezultatele acestor jocuri. Că și când eram eu copil, i-am văzut pe mulți cu mâinele rupte de la lapte gros. Dar nu ajungeau în ziar.
Acuma a fost mai special pentru că dintr-o dată au mers 20 de copii din București la spital într-o singură zi. Asta a atras atenția.
Este un gest de responsabilitate din partea medicilor și chiar mi se pare minunat faptul că au tras semnalul ăsta de alarmă.
Dar ca să putem să prevenim și să îi ajutăm pe părinți și, în special, pe profesori, pentru că profesorii sunt prezenți în spațiu școlii fizic, să prevină astfel de comportamente, trebuie să vorbim despre dinamicile de putere din grupurile de copii și de adolescenți.
Despre nevoia de statut pe care fiecare dintre copii o resimte într-un fel sau altul. Toți vor atenție, toți vor să fie admirați sau validați de cei de vârsta lor. Și vor să câștige lucrurile astea uneori asumându-și niște riscuri pe care nici măcar nu au timp să le proceseze.
Vorbim de creiere de copii, preadolescenți sau adolescenți, încă nedezvoltate din punct de vedere neurologic, astfel încât să poată să includă analiza de risc într-o fracțiune de secundă.
Și atunci, controlul impulsului este foarte scăzut și nevoia asta de a câștiga atenție, admirație, ce simt ei că pot să câștige la statut, primează și generează comportamentul înainte ca respectivul copil să poată să ia în calcul vreun risc.
Dar asta vin cumva natural. Este în firea tuturor. Atunci, ce pot face profesorii sau părinți în acest caz, cum pot „lupta” cu natura umană?
Ce știu că se întâmplă foarte frecvent și cred că este foarte rău este ca atitudine adulților este una de critică umilitoare.
O ceartă preventivă. Dar copilul percepe agresivitatea din mesajul respectiv. Uneori se simte nedreptățit, zice „Eu n-aș face niciodată așa ceva”, alteori pur și simplu închide în sine.
Pentru că se simte certat și nu are aptitudinile de a face față, de a combate agresivitatea respectivă care este îndreptată spre el sau ea.
Și atunci mesajul nu-și mai face efectul scontat. Mesajul respectiv, dacă este livrat sub forma agresivă, de ceartă sau de umilire a copiilor în general, „Ia uite și pe proștii ăia ce-au mai făcut”, nu mai are aceeași eficacitate în prevenția comportamentelor de risc.
Ce poate fi însă eficient în prevenția comportamentelor de risc este ca subiectul să fie deschis într-o manieră calmă, copiii să fie implicați într-o discuție, o dezbatere: Dar voi ce credeți că-i motivează pe cei care acceptă aceste provocări? Cine și ce rol are în genul ăsta de situație? Uite ce au pățit, uite ce zic medicii.
Adică adultul să-i învețe pe copii și să ghideze procesul ăsta de gândire critică și să-i ajute să intre în contact cu acele riscuri pe care creierul lor n-are cum să le introducă în ecuație fără ajutor.
Cel puțin la început, dacă nu au trecut ei singuri, pe pielea lor, printr-un accident, unde să fi experimentat durerea de mână ruptă sau măcar o buză spartă, să zicem, este extrem de puțin probabil ca respectivii copiii să poată să-și imagineze că asta esste o urmare posibilă.
Și atunci aici trebuie să fie ajutorul adultului, dar livrat într-o manieră care să respecte copilul, care să-i încurajeze gândirea liberă și gândirea critică și care să îl facă cumva să se scoată din discuție și mai degrabă să dezvolte atitudini pro-sociale, din sfera asta de precauție, de empatie, de grijă pentru celălalt.
Adică să îi ajute să-și formeze discernământul într-un mod, pas cu pas.
Liimitarea accesului la rețelele de socializare și la telefon ar ajuta în ceea ce privește provocările de pe Tik Tok, de exemplu, sau mai degrabă ar înrăutăți lucrurile?
Mi-e greu de dai un răspuns cu da sau nu. Tinerii și oamenii în general pot să beneficieze de foarte multe resurse și de foarte multe informații de pe rețelele de socializare care să-i ajute, dar în același timp sunt și predispuși la genul ăsta de riscuri, să fie manipulați, să fie dezinformați, să fie atrași într-un set de credințe, de convingeri cu care se identifică mai degrabă pentru că au nevoie de un spațiu unde să se exprime sau de un grup cu care să se se simtă aproape, să se simtă conținuți.
Dacă zona asta de nevoi emoționale lipsește foarte mult sau lipsește complet din realitatea imediată a copilului, din relațiile din viața de zi cu zi, majoritatea se vor orienta către online ca să găsească genul de grupuri, decomunități și de idei cu care să poată să rezoneze.
Nu cred că limitarea pur și simplu sau interzicerea pur și simplu a accesului la rețelele de socializare este soluția cea mai bună.
Poate interzicerea doar ca o soluție temporară, în situații de urgență. Dar asta creează un conflict ulterior și-l împinge cumva, cronologic, într-un mai târziu care nu știm când va fi.
Pentru că de fapt nu ai eliminat cauza, ci doar un efect sau un element. Cauza rămâne acolo, că este pe telefon, că este în viața reală, situația e aceeași.
Da. Și privarea de libertate este ceva ce poate să perceapă oricine. Copilul cu atât mai mult o percepe, pentru că este caracteristic în aproape toate relațiile pe care le are, în special relațiile cu adulții.
Nimănui nu-i convine să nu aibă dreptul să experimenteze sau să încerce să să facă ce-și dorește.
