Merg zilnic la birou cu metroul. Nu mult, doar trei stații, dar e suficient să ies din subteran bombănind. De fiecare dată în gând. Că m-am aliniat și eu gândirii colective: și dacă spun se schimbă ceva? Nu. Așa că mă revolt în gând de educația unora, de indiferența sau lipsa bunului simț.
Grăbiți sau prinși în propriile gânduri, mulți uităm că biletul de metrou nu ne oferă doar dreptul de a călători, ci vine la pachet și cu niște obligații. Regulile de călătorie sunt lipite pe tren, deasupra scaunelor. Dar cine își ridică nasul din telefon să le citească?
Puteți face acest exercițiu astăzi, când mergeți cu metroul. Lăsați telefonul și uitați-vă la comportamentul oamenilor din jur. Câți așteaptă ca trenul să se oprească în stație înainte de a se lipi de marginea peronului? Pare mereu o competiție: cine reușește să intre primul ajunge mai repede la destinație.
Uitați-vă la câți oameni așteaptă ca ceilalți călători să coboare înainte de a urca ei în tren.
Uitați-vă câți își dau jos ghiozdanele și nu lovesc în stânga și-n dreapta cu el până își găsesc un loc.
Uitați-vă câți nu se „priponesc” în ușa de la intrare, deși nu coboară la prima stație. Și, bineînțeles, mimează că fac loc celorlalți să coboare și se mută doi centimetri mai încolo.
Uitați-vă câți nu au răbdare să aștepte la rând la scările rulante, sar coada și se bagă în față. Și stau pe partea stângă, evident. Doar nu-s fraieri să se înghesuie cu toată cireada pe partea dreaptă.
Uitați-vă câți oameni respectă locurile speciale pentru anumite categorii de oameni (bătrâni, femei însărcinate, părinți cu copii). Culmea, de cele mai multe ori, acestea sunt primele care se ocupă! Că, deh, sunt mai aproape de ușă. Doar nu vrei să pierzi locul căutând un alt scaun!
Frustrarea în cazul ăsta la mine e de șase luni. Sunt însărcinată și, de cele mai multe ori, stau în picioare. Mi s-a oferit scaunul doar de două ori și atunci de persoane care nu stăteau pe locurile speciale. După cum ziceam, din fericire, nu merg mult, însă se întâmplă ca de la căldura din tren și aglomerație să mi se facă rău dimineața. Și prefer să cobor la prima stație și să-mi revin decât să mă rog de cineva să mă lase să stau jos.
Fraieră, îmi spun în gând, dar când abia te ții pe picioare nu-ți vine să deschizi gura ca să auzi replica: da’ ce? Eu ți-am făcut copilul ăla? Și asta e varianta ușor digerabilă. Știți foarte bine ce poate să iasă din gura unor grobieni când sunt rugați să respecte niște reguli de bun simț.
De curând și Metrorex a postat pe Facebook rugămintea ca oamenii să respecte locurile alocate special pentru anumite categorii. Aproape niciun comentariu nu are legătură cu subiectul. Fiecare își spune păsul: ba că sunt garniturile vechi, ba că butonul de deschidere a ușilor nu mai e activ, ba că e aglomerat, ba că miroase urât. Probleme valide, însă arată mentalitatea de victimă în care ne complacem cu toții din ce în ce mai puternic.
Și uităm deseori că și noi avem un rol în societate. Dacă noi nu respectăm regulile sau oamenii din jur, de ce avem pretenția ca toți ceilalți să ne respecte pe noi? E deja un clișeu, dar da: schimbarea începe cu noi. Hai să fim noi mai atenți la ce contribuție aducem în jur, să fim mai atenți la oamenii de lângă noi și să ne aducem aminte că, da suntem liberi, dar libertatea noastră se încheie în momentul în care ajungem să încălcăm libertatea celui de lângă noi. Libertatea de a circula cu metroul fără să ieși bombănind. În gând.
