Cafeneaua BdB | Trompetistul Sebastian Burneci: Să faci lucruri de calitate pentru țara ta este șansa de a duce lucrurile mai departe

Sebastian Burneci este unul dintre cei mai activi muzicieni de jazz din România. A fost așa de la începutul carierei sale: a urcat pe scenă încă de când urma Conservatorul din București, fiind implicat încă de atunci în mai multe formații de muzicieni.

Astăzi este membru în Big Band-ul Radio România, ca trompetist principal și solist, dar este și fondator al Bucharest Jazz Orchestra, singurul big band privat care rezistă pe piață din 2012.

Sebastian Burneci este considerat unul dintre cei mai importanți trompetiști de jazz din România. Dar nu s-a limitat la atât. A avut colaborări și în zona așa-numitei muzici comerciale, cu Ștefan Bănică sau Loredana.

În acest weekend, Sebastian Burneci urcă pe scena Frequenza Festival, un festival de muzică de cameră aflat la prima ediție, alături de artiști de nivel mondial.

CITEȘTE ȘI: Frequenza Festival 2025 începe de azi. Programul festivalului de muzică de cameră și inovație

Buletin de București: Concertul programat pentru duminică, 25 mai, anunță o ultimă seară spectaculoasă a Frequenza Festival: o fuziune electrizantă între repertoriul clasic și elemente de improvizație. „Brass Fusion”, cum a fost denumit spectacolul. Veți cânta alături de Sergio Carolino, David Taylor, Elias Faingersch și Sergei Nakariakov. La ce trebuie să se aștepte, de fapt, publicul?

Sebastian Burneci: Sunt doi invitați internaționali, Sergio Carolino la tubă și Elias Faingersh la trombon, care folosesc efecte introduse din pedale ce procesează sunetul, loop station și tot felul de mijloace, cu care duc muzica într-o zonă electronică.

Când spun muzică electronică, ei de fapt se referă la procedeele electronice care aduc mai multe valențe instrumentelor la care cântă.

Iar în repertoriul serii, mai sunt lucrări care conțin elemente de jazz, vocabular de jazz sau abordare armonică jazzistică. Lucrarea pe care o cânt eu cu ei are la bază teme din creația lui George Enescu, din Simfonia de Cameră sau din Suita pentru pian, opus 10, dar aranjamentul este cu elemente jazisstice, ritmice și melodice armonice.

Este efectiv o fuziune, numele este ales foarte bine pentru concertul de duminică, Brass Fussion, pentru că la bază sunt instrumente de alamă, cărora li se adaugă tot felul de mijloace componistice, sau de aranjament muzical sau aceste device-uri electronice, care dau extravalențe.

Cum se combină, până la urmă, aceste instrumente de alamă cu partea electronică? Pentru că noi suntem obișnuiți cu alte instrumente care folosesc partea electronică pentru amplificarea sunetelor sau pentru modificarea lor. Cum se aplică la instrumentele de alamă?

Eu zic că funcționează foarte bine, pentru că instrumentul acustic dă informația de bază, după care aparatul o preia și o procesează. Și aceste loop stations, cele care preiau fragmente mici înregistrate, peste care se adaugă încă un strat, și încă un strat, fac să fie în loc de un om câți alege artistul în momentul respectiv să suprapună.

După care sunt celelalte care filtrează sunetul și dau tot felul de alte valențe: reverberate, distorsionate, repetate. Practic, cum sunt procedeele foarte uzitate de chitariști.

Sunteți fondatorul Bucharest Jazz Orchestra, singurul big band privat activ din România. De ce există doar un singur big band privat activ? Este complicat să faci o astfel de formație?

Cel mai complicat nu este să o faci, ci să menții această activitate permanentă. Ca proiect, sigur că poate fi organizat orice fel de ansamblu, pus la punct un repertoriu și urcat pe scenă.

Dar pentru ca o asemenea orchestră fără susținere, deci sută la sută privată, să funcționeze permanent este foarte greu, pentru că presupune un număr mare de oameni.

Toți acești oameni au programe personale, au alte joburi, au angajamente. Și atunci, să poată să funcționeze un un asemenea ansamblu cu o oarecare ciclicitate, să se bucure de o recurență în reprezentațiile artistice, este suficient de complicat.

Câți oameni sunt într-un astfel de big band?

Într-un big band clasic sunt 17 instrumentiști plus dirijorul. Avem cinci saxofoane, patru trompete, patru tromboane și secția ritmică, care este alcătuită din chitară, pian, bas și setul de tobe.

Pentru o orchestră de jazz se mai poate modifica, nu trebuie să fie neapărat pe formatul acesta de big band, se poate lucra cu, să zicem, trei trompete în loc de patru și se poate adăuga un corn sau orice alt instrument de suflat.

Dumneavoastră cum reușiți să mențineți activ bandul pe care l-ați fondat, Bucharest Jazz Orchestra? De unde obțineți finanțarea sau care este rețeta prin care reușiți să fiți activ pe piață?

Prin foarte multă implicare personală, pentru că trebuie să țin aproape și implicate ambele tabere: muzicienii care reprezintă acest ansamblu și posibilii consumatori ai produsului pe care îl avem noi de oferit. Trebuie foarte multă implicare personală.

Și asta nu consumă energie, nu rămâne mai puțin timp pentru muzică? Dumneavoastră prezentați și compoziții proprii cu Bucharest Jazz Orchestra, mai lucrați și la big-bandul Radio România. Când aveți timp de toate?

Este o întrebare foarte bună. Se găsește timp, căci dacă nu fac, nu se întâmplă. Și pentru că îmi doresc să fie făcut, îmi găsesc timp, ce pot să spun.

Faptul că sunt la Big Bandul Radio România, la fel ca mulți dintre colegii din Bucharest Jazz Orchestra, ne ajută să fim împreună și în alt context, ne bucurăm și de o oarecare stabilitate. Și atunci putem să jonglăm cu programul și cu elementele necesare pentru ca proiectul privat să reziste.

Cum e mai bine pentru un artist: să fie angajat permanent sau să fie cu contract? Riscul, când ești angajat permanent, este să te plafonezi sau să ai o siguranță care te poate pune într-o zonă de confort.

Eu cred că ține de fiecare. Să ai un angajator care te plătește lunar, indiferent de domeniul de activitate, nu este rău deloc.

Să rămâi activ, profesional și creativ, și să nu alegi partea de extraconfort dată de faptul că ai un job care îți aduce bani recurent, ține de fiecare, depinde cât de mult își dorești să te ocupi cu muzica și să nu lași să se transforme locul tău de muncă într-un job din acesta de execuție, unde practic elementul artistic nu mai este atât de important.

Dumneavoastră ați încercat, de-a lungul carierei, mai multe variante de formație. Ați declarat într-un interviu că uneori vreți să cântați și în formule mai mici, nu doar într-un big band. Care este diferența, de ce simțiți uneori nevoia să cântați într-o formulă mai mică?

Este o altă abordare a muzicii. Cum în muzica clasică este diferența dintre un ansamblu cameral și orchestra simfonică, și aici big bandul poate ajunge la un aparat foarte generos, 50 de oameni sau ceva de genul ăsta.

Dar treaba în formule mici este cumva mai intimă, intervine elementul acela de interplay, joacă pe care muzica improvizată o permite artistului. Sigur că are o altă valoare, are alte particularități când se întâmplă într-un cerc mai mic.

Când, de pildă, suntem într-o formulă de patru și împreună cu mine este un pian, un contrabas și un set de tobe, este o altă chimie. Cumva, altfel se generează energia dintre noi față de big band, care presupune poate mai multă rigoare, pentru că trebuie să cântăm aceeași piesă în același timp toți 18.

Ceva similar îmi spunea și Serghei Nakariakov, cu care am făcut un interviu, că el cântă și cu orchestre mari, desigur, dar în muzica de cameră apare acea intimitate, ceva foarte special, pentru că îți permite să te simți mai liber cumva, față de o orchestră în care, cum spuneați și dumneavoastră acum, trebuie să te supui mai multor rigori, să fii în consonanță cu ceilalți.

CITEȘTE ȘI: INTERVIU | Serghei Nakariakov, unul dintre cei mai mari trompetiști ai lumii: „Aducem la București fuziunea între instrumentele de suflat și muzica de cameră”

Da, da, ceva de genul acesta. Este mai mult vorba de energie, de atmosferă, pentru că rigoarea există în continuare. Da, cred că acel element intim, prețios cumva, face diferența între un ansamblu mai mare și unul mic, de 3-5 oameni.

Sunteți fiul unuia dintre membrii primei formule a legendarei trupe rock Roșu și Negru. Aș vrea să spuneți, pentru tinerii de ziua de azi, care poate nu mai știu, de ce a fost legendară această formație, de ce a rămas atât de puternic în istoria muzicii românești?

Eu pot să vă spun părerea mea, de ce cred eu că au fost importanți: pentru că muzica lor avea esență și avea mesaj. Este o muzică de calitate și, în general, lucrurile de calitate, peste timp, rămân mai bine decât cele care nu au atât de multă esență.

Ei cântau cu tot felul de elemente de jazz, de rock, piesele erau foarte elaborate, cu tot felul de schimbări melodice, cu suflători, cu instrumente de coarde. La un moment dat, cineva cânta cu violoncelul, aveau flaut…

Deci, erau mai mult decât o formație de muzică comercială, așa cum percepem termenul azi.

Eu nici nu cred că avea același sens la momentul respectiv treaba asta cu muzica comercială. Și nu numai Roșu și Negru, mai erau trupe în perioada respectivă care făceau lucruri foarte interesante.

A contat atât de mult faptul că ce se întâmpla era de calitate. Tot ce am ascultat de la ei, în formula aceea, mi se pare foarte bine făcut.

Și chiar vorbeam cu colegii mei că poate reușim să facem un material tribut pentru formația Roșu și Negru, să aranjăm muzical pentru Big Band piesele din perioada aceea când era și tatăl meu parte din formație.

Da, n-ar fi o idee rea. Apropo de muzica comercială, aveți colaborări cu Ştefan Bănică, Loredana, Direcția 5 și alții. Cum faceți trecerea de la muzică clasică și de jazz la muzică comercială. Cred că sunteți unul dintre puținii muzicieni cu o plajă atât de largă de interpretare.

Este adevărat că și instrumentul la care cântați este foarte versatil, poate aborda toate genurile de muzică.

Exact, și instrumentul îmi permite. Plus că fiecare muzică are niște particularități, are o serie de elemente care o caracterizează și datorită cărora sună așa cum sună. Odată asimilate conștient, trebuie respectate și implementate.

Există o muzică superioară și o muzică inferioară, să spunem așa? Muzica aceasta comercială este privită mai cu reținere, de exemplu.

Eu nu mi-aș putea permite vreodată să spun faptul că o muzică este inferioară altei muzici. Toate au lucrări foarte reușite și altele poate mai puțin reușite, dar asta deja este o chestiune de gust.

Desigur, diferența dintre ele este nivelul de informație. Cea cultă, scrisă pentru orchestră simfonică, conține mult mai multă informație decât o muzică declarată ca fiind muzică ușoară, scrisă pentru o voce, unde mesajul este foarte simplu, foarte clar, rostit de cântăreața/cântărețul formației respective, iar acompaniamentul este alcătuit din structuri ritmico-melodice simple.

La bază, scopul muzicii ușoare este să livreze mesajul direct și să nu pretindă foarte mult de la ascultător, față de o muzică plină de filosofie și de informații. Dar asta nu înseamnă că una este bună și cealaltă este rea.

Fiecare țintește alți consumatori.

Da. Este loc pentru toată lumea.

V-ați născut și ați trăit în Constanța, ați studiat la Conservatorul în București, apoi ați mers în Olanda, pentru studii aprofundate, dar v-ați întors tot în București. De ce ați ales capitala României și nu ați rămas în Olanda sau în altă țară?

Pentru că sunt român și…

Dar muzica este un limbaj universal, adică puteați să faceți carieră oriunde…

Da, absolut, absolut! Dar poate una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat în anii petrecuți în străinătate a fost faptul că să-ți iubești țara nu este un lucru rău. Dimpotrivă.

Să faci lucruri de calitate, ca cetățean al unei țări, în țara respectivă este șansa de a duce lucrurile mai departe.

Colegii mei olandezi erau foarte mândri că sunt olandezi și că se perfecționează ca să facă performanță în Olanda. Așa că mi-am propus același lucru și eu.

Sigur, am ales școala de acolo pentru că la momentul respectiv avea o structură de care eu aveam nevoie și am considerat că este ce îmi trebuie mie la nivel de educație.

Dar am hotărât că este mai bine să activez în România și, sincer să fiu, sunt foarte mulțumit de rezultate, fac ce îmi place, fac ce am învățat la școală. Nu simt că trăiesc într-un soi de compromis profesional.

Și nu sunt convins că la fel ar fi stat lucrurile într-o altă țară. Pentru că ei, pe bună dreptate, sunt mândri de ei și sunt uniți, și vor să facă lucrurile între ei. Or, n-am fost dispus să aflu dacă aș fi devenit la un moment dat unul dintre ei, în adevăratul sens al cuvântului.

CITEȘTE ȘI: Frequenza Festival, muzică de cameră la București, cu muzicieni de top mondial

Ați declarat la un moment dat că prima perioadă când ați locuit în București, între 2001-2006, a fost una foarte dificilă, nu doar din cauza banilor. De ce au fost cei cinci ani din prima dumneavoastră prezență în Capitală atât de complicați?

Probabil pentru că s-a schimbat tot. Am trecut de la statutul de locuit acasă cu părinții și toate beneficiile pe care le are cineva la vârsta respectivă la adevărata viață, care înseamnă tot ce înseamnă.

Ca să pot să mă întrețin în București și să pot să mă bucur de o decență la nivel de locuință și ce presupune viața, a fost nevoie să muncesc suficient de mult în paralel cu facultatea, care mai ales în primii ani presupune multe cursuri și prezență.

De pildă, numai la orchestră aveam patru ore pe zi, patru zile pe săptămână, seara, de la 5:00 la 9:00. Și chestia asta de multe ori intra în competiție cu alte posibile joburi pe care le-aș fi putut avea și n-a fost foarte ușor.

Ați neglijat Conservatorul și era cât pe ce să fiți exmatriculat, chiar. Cum este, până la urmă, mai bine: să fii mai atent la școală atunci când faci școală și să faci cariera după aia sau să te axezi de la început pe carieră și să neglijezi școala un pic?

Eu nu am avut de ales. Bine, nu aș fi fost chiar exmatriculat. Eram doar pe o listă neagră, „Dacă nu te ocupi de ce ai venit aici să faci, să nu mai vii”, ăsta era mesajul. Aveau dreptatea lor.

Ideal este, ca în orice, să te bucuri de o balanță: să ai ce îți trebuie ca să-ți poți vedea liniștit de cursuri și de școală. Dar atunci când nu este cazul apar și probleme.

Așadar a fost o chestiune de necesitate, nu de opțiune, respectivă că v-ați dorit să aveți și experiență când ieșiți din școală.

Sincer să fiu, cred că a pornit de la necesitate, dar a deschis apoi niște noi orizonturi, pentru că în momentul în care, de pildă, cântam cu o formație, eu nu puteam să mă duc doar la concertele de care aveam eu nevoie, ca să câștig suficient cât să trăiesc. Ei mă angajau să fiu parte din formație sau să nu fiu deloc.

Şi dacă formația era de succes și avea multe concerte, eu alegeam varianta să fiu parte din ea, pentru că știam ce înseamnă să nu fiu și nu era bine.

Sigur că intra în contradicție cu școala. Plus că la vârsta aia lucrurile se văd altfel. Mirajul călătoriilor și concertelor pe scene mari, și tot ce vine la pachet cu genul ăsta de viață, este atrăgător pentru un copil de 20 de ani.

Dar eu, sincer, mă bucur că mi-am găsit puterea să revin totuși la principalul motiv pentru care am venit în București și să îmi reiau cursurile la Conservator. Îmi amintesc că s-a terminat totul cel puțin decent și pe partea de lucrare scrisă și la recital.

Cum vedeți Bucureștiul acum, după 20 de ani, cum percepeți orașul?

Eu consider că s-a schimbat foarte mult în bine. Îmi amintesc că, în 2006, când m-am dus în Olanda, vedeam lucruri și ziceam: „Ce frumos ar fi dacă ar fi și în București așa”. De multe ori, am realizat că s-a ajuns acolo.

Ca atmosferă, ca relație dintre oameni, statul acela relaxat pe iarbă, pe malul lacului.

Nu demult, mă plimbam cu familia și admiram treaba asta. Chiar aveam această discuție, că este frumos că se întâmplă și la noi să simți că poți face plimbări de plăcere prin parc.

Aveți vreun loc preferat în București?

Un loc preferat cred că este Parcul Cișmigiu. Conservatorul este chiar lângă parc și atunci a fost printre primele locuri din București pe care le-am descoperit. Și am rămas așa, cu o relație specială.

Când am revenit din Olanda și avea fetița mea câteva săptămâni, locuiam într-unul din blocurile de lângă Parcul Cișmigiu și am petrecut foarte mult timp cu ea, micuță, acolo.

Și sigur că se amestecă și amintirile din primii ani de viață ai copilului cu același parc. Deci, este un loc special, de care sunt legat.