Exploratorul urban Alex Iacob, cunoscut ca „Reptilianul”, e un om legat puternic de București, atent la (sub)straturile orașului, la fațade crăpate, la simboluri mici, ascunse în tencuială și în timp. Pseudonimul l-a ales acum 16 ani, ca un nume ușor de ținut minte pentru munca lui de „urbex”.
Buletin de București a stat de vorbă cu el, pentru a afla cum vede explorările din București, cum și-a construit proiectul Omul Verde și de ce crede că detaliile orașului pot spune mai multe despre noi decât pare la prima vedere.
Buletin de București: Cum ai ajuns să foloseşti pseudonimul „Reptilianul” şi ce însemnă pentru tine acest alias?
Alex Iacob: „Reptilianul” a apărut acum 16 ani, într-o perioadă în care căutam un nume recognoscibil pentru activitatea de explorare urbană și, în mod particular, a spațiilor vechi și abandonate.
A prins rădăcini repede, pentru că a ajuns să descrie modul în care mă strecuram printre ele, observând lumea dintr-o zonă mai puțin vizibilă.
Apoi, treptat, a devenit o identitate vizuală și narativă care m-a însoțit în toate explorările și mi-a oferit libertatea de a construi un univers în jurul lui.
În site-ul tău menţionezi explorarea urbană şi rurală. Ce te atrage mai mult: spaţiul urban din Bucureşti sau spaţiul rural / periferic?
Mă atrag spațiile urbane și cele rurale în egală măsură, dacă simt că există o poveste care merită descoperită și documentată.
Bucureștiul mi-a oferit multe astfel de locuri, unele dintre ele fiind adevărate provocări, pentru că este un oraș plin de contraste arhitecturale și de frumuseți ascunse.
În timp, agitația lui și dorința de a explora altfel m-au împins spre zonele rurale, în special spre satele depopulate din România. În 2014 am realizat un film documentar despre un sat părăsit din județul Sibiu, iar acel proiect m-a dus apoi către o serie de descoperiri în mai multe sate săsești aflate în situații similare.
Ceea ce mă interesează în final este potențialul narativ al locului, fie că îl găsesc într-un colț uitat al Bucureștiului sau într-o comunitate rurală aproape dispărută.
Ți-ai început explorările încă din liceu. Ce te făcea atunci să intri în clădiri părăsite din București?
Curiozitatea m-a împins mereu. Simțeam că există locuri în București care arată o față mai puțin vizibilă a orașului.
Când intram într-o clădire abandonată aveam senzația că descopăr ceva autentic, neatins de transformările de la suprafață.
Era și libertate, și dorință de a înțelege ce a fost acolo, și fascinația pentru spațiile care încă păstrau urme ale celor care au locuit sau au trecut prin ele.
Ai zis la un moment dat că o poză nu spune mare lucru fără poveste. Ce ai învățat despre București ascultând poveștile din spatele locurilor pe care le documentezi?
Mi-am dat seama că lucrurile se schimbă complet atunci când afli contextul. O clădire abandonată are în spate decizii, oameni, momente care au lăsat urme în oraș.
Când adun poveștile din jurul acestor locuri, încep să înțeleg mai bine cum s-a transformat Bucureștiul și ce a dus la starea lui de azi.
Fotografia îți arată atmosfera, iar povestea te ajută să o așezi în timp și să înțelegi ce vezi. Împreună conturează o imagine mult mai clară a orașului, cu toate straturile și contradicțiile lui.
Când intri într-un loc abandonat în oraș, ce cauți prima dată?
Prima dată mă uit dacă locul e sigur și dacă mai e cineva prin apropiere. Prezența altor persoane schimbă dinamica și felul în care pot documenta.
După ce văd că pot merge mai departe, arunc o privire de ansamblu și caut obiectele rămase acolo, lucrurile care îmi pot contura istoria celor care au trăit, au trecut sau au lucrat în spațiul respectiv.
Abia apoi observ lumina și felul în care dă viață interiorului pe care eu urmează să-l fotografiez.
Când și de unde ți-a venit ideea pentru „Omul Verde”?
Motivul „Omului Verde” l-am descoperit în 2015, prin Johann Schaas, fostul curator al bisericii fortificate din Richiș, ultimul sas din sat, care m-a învățat să privesc sculpturile medievale cu mai multă atenție. De acolo a pornit totul.
Am început să recunosc acest motiv vegetal-antropomorf în toată țara, iar fiecare nouă descoperire ridica alte întrebări despre origini, influențe și simbolistică.
Vara aceasta am participat la Festivalul „Omul Verde” de la Richiș, unde am ținut o prezentare despre influențele mitologiei antice și felul în care acestea se reflectă în motivul arhitectural. Atunci mi-am dat seama cât de puțin este documentat subiectul în România și cât de mult spațiu de cercetare există.
Împreună cu Isabela Văduva am format o echipă de cercetare care studiază și cartografiază „Omul Verde” în arhitectura din România.
Avem și un site dedicat, omulverde.ro, precum și pagini active pe Facebook și Instagram. Proiectul este complet independent, fără nicio finanțare, și îl construim pas cu pas, cu scopul de a crea o arhivă vizuală și contextuală care să urmărească originea, răspândirea și transformările motivului.
Este un demers amplu, cu miză culturală reală, pentru că aduce în atenție un detaliu aproape ignorat, dar important în înțelegerea patrimoniului nostru simbolic.
Ce crezi că spune despre oraș faptul că omul și natura sunt sculptate laolaltă pe atâtea clădiri vechi?
Cred că prezența omului vegetal pe clădirile vechi spune multe despre felul în care orașul se raporta la simboluri și la propria identitate. În arhitectura brâncovenească, aceste chipuri apar integrate în decorul vegetal specific stilului și au un aer naiv, dar foarte expresiv, aproape ca și cum ar face parte din țesătura ornamentului.
Mai târziu, în perioada Belle Époque, motivul revine pe fațade, de data aceasta mult mai stilizat și reinterpretat. Devine un ornament urban folosit liber, produs în serie și aplicat pe clădiri publice sau rezidențiale.
Unele dintre aceste figuri aveau și un rol apotropaic, erau gândite să protejeze casa, mici gardieni sculptați care vegheau asupra spațiului.
Toate aceste apariții arată că orașul a folosit mult timp simboluri vizuale pentru a transmite mesaje, stări și aspirații, iar relația dintre om și natură era văzută ca parte firească din identitatea lui arhitecturală.
Când documentezi astfel de detalii de pe fațade, de exemplu, procesul e diferit față de atunci când explorezi clădiri abandonate?
Documentarea detaliilor este o vânătoare vizuală. Mă plimb, observ, aștept lumina potrivită, fotografiez și continui. Ritmul este calm, aproape meditativ.
Explorarea clădirilor abandonate, pe de altă parte, are un puls cu totul diferit. Intru într-o poveste fragmentată, adun indicii și încerc să recompun ceva ce s-a risipit deja. Atmosfera este mai intensă și necesită atenție totală.
Însă în ambele situații ajung să adun indicii ca un detectiv care caută sensul din spatele detaliilor.
Ce îți place cel mai mult la „Bucureștiul ascuns” din clădirile abandonate?
Liniștea lor densă. Faptul că oferă timp de observare reală, fără graba și zgomotul orașului.
Spațiile abandonate funcționează ca niște camere de reflectie, în care orașul își arată fisurile, memoria și fragilitatea fără nicio mască.
Ce te întristează cel mai des când te lovești de clădiri lăsate să pice sau de detalii frumoase acoperite de termopan?
Cel mai greu de acceptat este lipsa de responsabilitate față de patrimoniu și față de oraș.
Multe clădiri ajung în ruină nu din cauza timpului sau a infiltrațiilor, ci din cauza indiferenței, a nepăsării administrative și a deciziilor grăbite.
Identitatea vizuală și culturală a orașului se pierde treptat, înlocuită de soluții rapide și ieftine care acoperă sau distrug pentru totdeauna detalii lucrate cu răbdare și pricepere.
Fiecare astfel de intervenție rupe câte o bucată din povestea locului și reduce orașul la o imagine uniformă, fără profunzime și fără memorie.
Dacă ar fi să alegi un singur loc sau detaliu din oraș care te reprezintă cel mai bine, care ar fi?
Mi-e greu să aleg un singur loc, pentru că mă regăsesc mai degrabă în zonele retrase din oraș, mici enclave care păstrează încă un ritm aparte.
Mă întorc des prin Cotroceni, prin Armenească sau pe străzile liniștite din zona Icoanei, locuri unde găsesc fragmente din Bucureștiul care mă inspiră cel mai mult.
Am și câteva repere afective, cum e Farmacia Gh. Hotăranu, care urmează să devină muzeu al farmaciei, sau spații care au dispărut, dar care au contat pentru mine, precum Palatul Adevărul de pe strada Constantin Mille.
Toate acestea, puse laolaltă, formează felul meu de a privi orașul.
Unde vrei să ajungi cu aceste proiecte în următorii ani?
În următorii ani vreau să continui să construiesc o arhivă solidă și ușor de accesat, ceva care să rămână și să fie util celor interesați de patrimoniu.
Ce documentez acum se va transforma în timp într-o resursă culturală, fie că vorbim despre explorările din clădiri abandonate, fie despre detaliile sculpturale care încă dau identitate orașelor.
Lucrez intens și la proiectul Omul Verde și îmi doresc să extind harta la nivel național, astfel încât să acopăr cât mai multe regiuni din România
Dacă toată munca asta ajunge să facă oamenii să privească orașul cu mai multă curiozitate și empatie, simt că proiectele își ating rostul.
