În Capitală, în anul școlar anterior au fost raportate 1.027 cazuri de bullying, după cum Buletin de București a prezentat într-un material anterior. Raportat la numărul total al elevilor care învață în București, ce depășește numărul de 345.000, rata de apariție a cazurilor este de 0,29%.
Jeni Chiriac este un psiholog specializat în diverse domenii ale acestei ramuri, precum consilierea psihologică, psihoterapia dar și dezvoltarea personală. Buletin de București a stat de vorbă cu experta pentru a înțelege cum funcționează acest fenomen, cum îl putem depăși, dar și cum își alege un agresor victima.
***
Buletin de București: Cifrele oficiale arată că în București doar 0,29% dintre elevi sunt victimele fenomenului de bullying. Cât de reală credeți că este această estimare? Este posibil ca procentul real să fie mai mare?
Jeni Chiriac: Tendința este de a se minimiza prezența acestui fenomen. În mediul școlar, se opresc lucrurile la nivel de clasă ori la nivel de diriginte, cam asta este tendința. De cele mai multe ori se merge pe principiul că acești copii, care denunță bullying-ul, sunt niște copii hipersensibili care exagerează. Li se spune că sunt doar lucruri care țin de copilărie și de comportamentul normal al copiilor, care se pot rezolva prin „a nu mai exagera, că doar porecle au fost dintotdeauna, la fel și astfel de comportamente”.
Cu toate acestea, mi-e greu să spun care este cifra reală. Raportat la cazurile pe care le am la cabinet însă, cel puțin unul până la trei copii sunt ținta bullying-ului. Există și excepții, cu profesori dedicați și părinți implicați care caută să intervină și să corecteze comportamente ale copiilor.
Cum gestionăm corect bullying-ul?
Ca părinți este important să nu minimizăm impactul acestui fenomen și al acestor comportamente. Trebuie să înțelegem că, atunci când avem un copil, să zicem, cu astfel de comportamente de agresor poate deveni destul de repede victimă a acestor forme de agresivitate psihologică și inclusiv fizică uneori, pentru că există lovituri, împingeri și tot felul de forme de izolare socială. Avem nevoie să înțelegem ca părinți că trebuie să fim flexibili și deschiși în a lua legătura cu școala pentru că există riscul ca proprii noștrii copii să ne mintă.
Bullying-ul ca incidență a acestor comportamente se manifestă încă din ciclul primar, undeva de la clasa a doua, a treia, dar există și la liceu, până la clasele a 11-a și a 12-a. Mulți copii și după aceea și părinți cred că aceste lucruri sunt inofensive, din care toată lumea râde și ne distrăm, dar victima nu se va simți întotdeauna bine. Astfel, cei afectați pot dezvolta probleme legate de încrederea în sine, pot refuza să mai meargă la ore, iar motivația școlară dispare. Sunt persoane care pur și simplu rămân prinse în problemele acestea, inclusiv la vârsta adultă și este important să înțelegem că avem datoria de a cultiva comportamente prosociale.
În viața adultă, cel care a fost agresor rămâne un boli și agresează la rândul lui, face mișto legată inclusiv de proprii copii.
Este destul de dificil să spui că poți să intervii la nivel de școală în condițiile în care prezența consilierul școlar este una minimă, aproape absență. Sunt școli în care nu există consilier școlar iar competențele consilierul școlar sunt de altfel limitate. Ar trebui să fie proceduri care să-i permită consilierului școlar ve intervină la clasă și să poată să facă intervenție specifică, să monitorizeze comportamentele atât în timpul orei cât și în timpul pauzelor. Copiii devin abili pentru că ei știu să facă diferența între teorie și practică, știu ce comportamente nu sunt dezirabile sau nu sunt permise. Totuși, din nevoia de senzații, distracție, atenție, recurg la tot felul de comportamente și reușesc, așa cum se întâmplă și în sânul familiei, să păcălească adulții și monitorizarea implicită a acestora.
E important să înțelegem că atitudinea noastră de „nu e nicio problemă, se joacă și ei că sunt copii” nu face decât să normalizeze lovituri, porecle, împingeri repetate și excluderea socială. Avem tendința să considerăm că astfel de comportamente validează într-o formă sau alta succesul nostru pe viitor. Mulți părinți admiră astfel de comportamente, crezând că cei mici au curaj, tărie și că vor fi viitoarele persoane dominante, ceea ce este un pic fals.
În ceea ce privește relațiile interpersonale, noi ar trebui să cultivăm valori de genul respect reciproc, empatie, acceptarea diversității, pentru că ce este atipic uneori poate fi admirat dar alteori poate fi demonizat și crucificat și lucrul acesta, cum spuneam mai devreme, poate crea probleme. Dacă revenim la efecte, cum spuneam mai devreme, pot inclusiv să apară comportamente de renunțare la școală. Am avut un caz în care un copil, într-o școală, a ajuns marginalizat după ce în școala de proveniență agresa alți copii, iar noii colegi s-au unit și l-au exclus. Bineînțeles că atunci când a venit în ședința de consiliere era cu depresie, anxietate și somatizări.
Lucrurile acestea, cum spuneam mai devreme, pot fi foarte ușor prevenite, pentru că altfel vorbim despre anxietate, depresie, vorbim de deteriorarea imaginii de sine și, când ne gândim la copii care sunt în procesul de formare, ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă dezvoltarea morală la preadolescent, în condițiile în care tu nu intervii în astfel de comportamente, care sunt antisociale. Îmi aduc aminte de un caz în care un copil mi-a spus: „Doamnă! Decât să dea ei, mai bine dau eu primul! Mai bine mă apuc eu să râd de altul, decât să râdă altul de mine!”. Deci, de multe ori, poate să fie și un eveniment nefericit, la care copilul a asistat anterior, ce poate declanșa preferința de a deveni agresor în loc de victimă, dar trebuie să avem în vedere că au fost situații în care copii s-au unit împotriva celor „cool” care nu își fac temele și stau agățați pe gardul școlii.
Și aceștia au putut deveni, în anumite situații, victime ale fenomenului de bullying sau ale fenomenelor antisociale, dar aceste cazuri sunt fascinante. Aceste situații sunt în continuă transformare și într-o perpetuă modificare în funcție de mediul în care apare.
Cum facem diferența între bullying și o tachinare între copii?
Ar trebui să râdem amândoi. Dacă unul dintre noi nu o mai face și plânge, suferă, atunci nu mai este vorba despre o tachinare.
Noi discutăm despre formele continuate și repetitive care au efect marcant și afectează și oameni în toată regula. Cunosc cazuri în care bărbați în toată firea, ce au avut parte de bullying în clasa a VI-a, au resimțit impactul agresiunilor pe tot parcursul vieții, în momentele mai tensionate. Lucrul acesta, prin autoanaliză, reflectă o ancorare, bineînțeles în experiența anterioară din copilărie.
Din punctul meu de vedere nu ar trebui să condamnăm și să pedepsim imediat astfel de comportamente, dar să fim prezenți și să ne asigurăm că astfel de comportamente sunt doar un joc. Când suntem copii ,ne putem juca de-a bătaia, dar la un moment dat există un punct în care nu mai este joacă, este frustrare, emoție negativă, agresivitate. Acela este momentul în care noi trebuie să intervenim și să fim fini observatori și de asta și spuneam că e bine să fim prezenți și implicați, pentru că a fi prezenți înseamnă să intervenim optim în contextele, mai sus enunțate. Când noi stăm pasivi în fața unor astfel de conduite, rămânem să zicem surprinși când de la un simplu bullying ajungem la fumat, droguri și așa mai departe, pentru că sunt specifice,
Cum depășim aceste comportamente?
Părinții adesea sunt implicați subiectiv în astfel de situații și ajung să sufere mai mult decât copilul lor. Din cauza acestui lucru, fie pentru că suferim. fie pentru că minimizăm impactul sau astfel de comportamente copilul ajunge să nu ne mai spună nimic. Din acest motiv, este important să ne îndreptăm către un specialist care să-l facă să înțeleagă comportamentul agresorului cât și elementele lui de sensibilitate, pe care le poate schimba astfel încât să se imunizeze. Nu este un proces ușor și exact cum am spus mai devreme, câteodată aceste povești continuă un an, doi, trei, tot liceul sau toată perioada școlii generale și atunci pentru copil se suprapune acest stres, cu stresul cerințelor academice.
Îmi aduc aminte de o fetiță care intrase clasa a noua și care se temea că va primi bullying și în liceu. A trebuit să stau de vorbă cu ea, să îi explic că este ca o carte nescrisă și că își poate face propria ei carte de vizită nouă, în condițiile în care, în noul mediu, nu o cunoaște nimeni.
Am avut părinți care s-au simțit vinovați, care erau de părere că au greșit ca părinți, sau că nu au relații apropiate cu copilul lor. E o situație în care eu, ca părinte, devin vulnerabil pentru că sunt sensibilizat de propriile mele frustrări sau propria mea suferință, generată de faptul că, practic, copilul meu are o neputință sau are o suferință. Atunci, toate aceste situații, fie că vorbim de o frustrare, fie că vorbim de propria suferință ca părinte, ne cam afectează obiectivitatea și abilitățile parentale în relație cu copilul nostru și în acest moment vine o persoană de sprijin care ne poate ajuta inclusiv pe noi să ne dăm seama ce interferează și ce am putea face diferit.
Ce măsuri ar trebui impuse în viziunea dumneavoastră în școli pentru a scădea oarecum numărul cazurilor? Este bine ca victimele să se întoarcă în clasă, cu agresorul?
Fiecare situație trebuie monitorizată și se impun soluții personalizate. Deci, și da, și nu ca răspuns la ceea ce m-ați întrebat.Uneori atât clasa, să zicem, în funcție de numărul de de copii care sunt implicați în acest aceste comportamente de tip bullying are nevoie de timp să se schimbe, cât și victima are nevoie de timp să-și revină în situația aceasta. Punând în balanță toate lucrurile respective, putem hotărî dacă este este este bine ca cel agresat să continue în clasa respectivă sau să se mute în altă clasă. De multe ori însă, victima are impresia că nu este protejată când are loc mutarea, pentru că trebuie să o ia de la capăt.
De asta, din punctul meu de vedere, dacă vrem să prevenim situații de genul ăsta, trebuie să ne gândim la mediul școlar și mediu familial. Ca părinți, trebuie să fim mai implicați și mai prezenți în viața copiilor noștri și atunci când îi vedem că au anumite comportamente să intervenim. Un stil permisiv, inconstant, inconsistent, fără reguli, fără limite, fără cultivarea unui comportament social și empatic poate crea probleme. În același timp avem nevoie însă și de implicarea cadrelor didactice și a consilierilor școlari.
Când discutăm despre un consilier școlar, la 1000 de copii, nu știu câți copii poți să vezi în condițiile în care ,hai să zicem, că poți avea o sesiune de 40 de minute și ar trebui să mai ai și tu 10 minute ca să poți să pleci de la o programare la alta. Orice om competent ,când este suprasolicitat sau depășit de situație, devine incompetent pentru că el nu mai are posibilitatea de a-și face treaba în condiții optime.
Cum își alege un agresor victimele? Există un tipar pe care îl au în vizor?
Tiparul este reprezentat de vulnerabilitate. Orice agresor testează mult gradul de vulnerabilitate al victimei, iar în momentul în care observă o reactivitate putem vorbi despre raportul acela de putere, în relație cu cel agresat. Cât timp persoana respectivă simte că este un teren vulnerabil, va pulsa. Cu toate acestea, nu vreau să spun că victima este de vină.
Ce v-a atras spre o carieră în psihologie? Ce sfaturi aveți pentru cei care ar dori să vă urmeze?
Pe mine m-a atras dragostea și fascinația față de oameni și ce înseamnă comportamentele și diversitatea felului nostru de a fi. M-au fascinat aceste aspecte și nevoia de a fi de ajutor. Cam astea au fost aspectele care m-au motivat. Sunt un copil de revoluție. Cred că dacă n-aș fi fost psiholog aș fi fost medic veterinar.
Legat de sfat, e importantă motivația atunci când știm că lucrăm cu sufletele oamenilor, cu diverse vulnerabilități. Motivația nu înseamnă „vreau să știu ce gândesc oamenii” sau „vreau să controlez persoanele”. Am mai auzit și motivații cum că „vreau să le spun oamenilor, ce au de făcut”. Nu despre este vorba. Trebuie să facem asta pentru a stimula, a încuraja și a reuși să ajutăm o persoană să își atingă adevăratul potențial pe care îl are.
Locuiți în București. Ce ați schimba la cartierul în care stați, dacă ați avea o astfel de putere?
Nu mi-am pus problema așa, pentru că nu prea am un sentiment de apartenență la cât stau pe acasă, dar aș face mai multe evenimente intracomunitare. S-a depreciat mult sentimentul civic, iar când spun asta nu mă refer că ar trebui să facem grătare și petreceri. Ar trebui să facem evenimente în care să îi implicăm pe toți, cu artă, muzică astfel încât să fim mai închegați, să cunoaștem mediul în care stăm. Din păcate s-a pierdut această componentă, ne simțim mai izolați.
