Când cei care ar trebui să protejeze victimele, clasifică abuzul drept „tradiție”, nu mai este vorba doar despre ignoranță, ci și despre rea voință, a explicat pentru Buletin de București Roxana Oprea, expertă în egalitate de șanse în cadrul Asociației E-Romnja.
Etnicizarea unor fenomene sociale, precum sărăcia, violența domestică, sarcinile în rândul minorelor sau căsătoriile forțate, pasează vina de la autorități la victime, astfel încât politicienii să nu își asume responsabilitatea, pentru eșecul unui sistem, indiferent despre care vorbim: sănătate, justiție sau educație.
Buletin de București a stat de vorbă cu Roxana Oprea, activistă romă, despre cum stereotipurile și prejudecățile limitează accesul fetelor și femeilor rome la sistemul medical, dar și despre cum comunitatea romă este deseori transformată în „țap ispășitor”, în lupta pentru capital politic.
Asociaţia E-Romnja este o organizație feministă romă, apolitică și non-profit care luptă pentru drepturile fetelor și femeilor rome. Asociația își concentrează resursele pe proiecte de dezvoltare comunitară în trei comunităţi vulnerabile din ţară: Valea Seacă (Bacău), două cartiere din Giurgiu și un cartier din Mizil. În paralel, derulează activități de advocacy la nivel național și internațional.
Buletin de București: Cum influențează prejudecățile la adresa comunității rome accesul la sistemul medical?
Roxana Oprea, E-Romnja: Există multe stereotipuri și prejudecăți la adresa fetelor și femeilor rome, iar folosirea lor produce multă stigmă, multă marginalizare și mai multă vulnerabilitate pentru aceste categorii.
Și toate aceste generalizări, fie că vin din partea personalului medical, fie că vin din partea altor categorii de profesioniști, afectează în mod direct accesul fetelor și femeilor rome la diverse sisteme: la educație, la sănătate, la protecție socială, la locuire, la piața muncii, la justiție și așa mai departe.
Dacă mă întrebi specific de sistemul medical, putem lua ca exemplu maternitatea femeii rome – este văzută mai degrabă ca o tactică economică și e privită cu multă suspiciune, pentru că deseori auzim în spațiul public afirmații de genul „femeile rome fac mulți copii ca să trăiască de pe urma alocațiilor”.
Iar în interacțiunile cu sistemul de protecție socială sau cu cel de sănătate, dar și la nivel de societate în general, femeile rome sunt suspectate că nasc intenționat mulți copii, pentru a beneficia de măsuri sociale.
Toate aceste narațiuni sunt profund rasiste și nu fac altceva decât să dezumanizeze femeia și să delegitimeze maternitatea romă.
Practic, maternitatea romă este plasată în afara normelor acceptabile de familie, de maternitate și în puternic contrast cu idealul maternității femei majoritare, care este văzută ca legitimă, morală, dezirabilă și așa mai departe.
Aș mai vorbi despre etnicizarea unor fenomene sociale precum sarcinile în rândul adolescentelor sau chiar căsătorile forțate, pentru că există falsa impresie că aceste fenomene sunt etnice, că sunt specifice minorității rome, când, de fapt, ele sunt probleme sistemice cauzate de lipsa de educație sexuală în școli, de lipsa accesului la metode contraceptive, de discriminare intersecțională, de multe inegalități, de violență sexuală.
Și îmi pare rău să spun, dar o bună parte dintre jurnaliști, din mass media, a jucat un rol în perpetuarea și întărirea acestor stereotipuri și prejudecăți despre persoanele de etnie romă, despre femeile și fetele de etnie romă. Deci, aş zice că etnicizarea acestor probleme sociale și structurale nu este o nouătate, este o practică curentă, din păcate.
Ne poţi da câteva exemple concrete de cum astfel de prejudecăţi afectează experienţa femeilor cu medicii?
Sigur că da. Care este problema de fapt cu aceste prejudecăți, stereotipuri și mituri? Fie că e vorba de sistem, fie că e vorba de alte sisteme, ele limitează accesul la îngrijire adecvată, provocând întârziere în diagnosticare sau tratamente inadecvate.
Mă întorc la experiența pe care o avem cu femeile rome, am documentat acest lucru în cercetări, în diverse rapoarte, din care reiese foarte clar că rasismul cu care se confruntă fetele și femeile rome este atât de mare, încât și în situații de urgență medicală, acestea refuză efectiv să meargă la spital să ia contact cu medicii. Pentru că, de cele mai multe ori, experiența a fost groaznică.
Din cauza acestor percepții și prejudecăți, femeile rome se confruntă cu descurajare din partea medicilor, cu refuz din partea acestora de a le consulta, de a le interna, de a le trata, se confruntă cu segregare, cu lipsă de respect, cu violență verbală și cu rasism.
Ce pot face femeile rome când se confruntă cu astfel de medici? Există vreo consecință pentru personalul medical?
Hai să ne gândim la un exemplu concret care a fost mediatizat, dar a fost mediatizat dintr-o întâmplare. Dacă ți-amintești cazul tinerei rome de la Urziceni, cu multiple vulnerabilități, care a născut în fața spitalului.
Deci a născut pe trotuar în fața spitalului. Doar norocul a făcut ca ea și bebelușul ei să supraviețuiască, în condițiile unei nașteri nesupravegheate, în condiții nesigure.
Dacă acest caz nu ajungea în atenția publicului, ce s-ar fi întâmplat? Mare lucru nu s-ar fi întâmplat. Dacă a ajuns în atenția publicului, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a autosesizat față de declarațiile rasiste care au apărut în presă din partea primarului din Urziceni și s-a pornit o închetă la nivel de spital despre care eu, ca activista, n-am mai auzit.
Cred că sistemul este construit în așa fel încât ori să mușamalizeze, ori să sancționeze simbolic, ori să încurajeze mai departe aceste practici.
Pentru că mă gândesc și la alte sisteme, la sistemul de justiție, spre exemplu.
O femeie romă, care reclamă o situație de violență prin care a trecut, este de multe ori ignorată, necrezută sau, pur și simplu, descurajată să facă o plângere la nivel de secție de poliție.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că poliția sau autoritățile consideră că violența este culturală și, prin urmare, nu trebuie să intervină să ofere protecție și fetelor și femeilor rome.
Mă gândesc că în aceste situații, viața victimei este și mai mult pusă în pericol. Victima este abandonată de autorități și lăsată să se confrunte singură cu furia abuzatorului.
Sigur că da. Nu este ceva diferit de cum se întămplă în alte comunități. Din aceste cauze, femeile rome nu vor avea acces echitabil, nici la asistență și îngrijire medicală, nici la justiție.
Și uite, dacă e să mă întorc înapoi în ceea ce privește sistemul medical, toate aceste realități despre care am vorbit sunt susținute de statistici care arată foarte clar că rata mortalității infantile și a mortalității materne în România este în creștere, mai ales în mediul rural, mai ales în rândul populației de etnie romă.
Referitor la violența domestică, ai auzit despre astfel de situații în centrele din Capitală, în care victima s-a confruntat cu refuzul de a primi ajutor sau cu atitudini discriminatorii din partea autorităților bucureștene?
Noi facem parte din coaliții și rețele pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, este o temă prioritară în organizație, dar noi nu livrăm direct servicii sociale.
Dacă avem cazuri de violență din partea femeilor cu care lucrăm, le direcționăm către alte organizații care livrează servicii. Deci nu știu ce să-ți spun despre centrele din București.
Pot doar să fac speculații, să amintesc despre anumite cazuri. Spre exemplu, când a început agresiunea Rusiei față de Ucraina și a venit valul de refugiate în România, noi am lucrat, la un moment dat, cu femei rome din Ucraina.
Și situații de discriminare, chiar de segregare, am întâlnit în centrele de refugiați din București. Femeile rome erau tratate diferit, erau segregate în alte camere. Erau la un moment dat centre unde erau acomodate doar femei românce. Știi, deci eu spun așa, nu exclud practica asta, pentru că e o practică generală.
Pe lângă descurajarea femeilor rome de a-și reclama abuzatorii și lipsa de intervenții, consideri că acțiunile poliției sunt mai agresive față de comunitatea romă?
Comunitatea romă a fost adesea țintă a unor practici discriminatorii, abuzive, punitive din partea autorităților, din partea poliției.
Spre exemplu, sunt multe orașe în Baia Mare, în Eforie Sud, în Cluj-Napoca, inclusiv în București, unde autoritățile au evacuat forțat familii întregi, fără să ofere niște alternative decente de locuire, uneori chiar fără să existe o hotărâre judecătorească definitivă.
De asemenea, sunt foarte multe rapoarte din partea organizațiilor non-guvernamentale, interne și internaționale, care documentează fix acest lucru: cazuri de intervenție disproporționată a jandarmeriei sau a poliției, controle excesive, profilare rasială.
Un exemplu care îmi vine în cap acum este perioada pandemiei de Covid, când poliția și jandarmeria au intervenit foarte, foarte violent și disproporționat, au intrat cu forța în cartiere sau comunități locuite preponderent de romi, au bătut, au umilit oameni.
Tot în acea perioadă, dacă-mi amintesc bine, au fost localități cu populație majoritară romă, care au fost plasate efectiv în carantină, fără o comunicare adecvată, fără respectarea drepturilor omului.
Eu reamintesc această perioada dintr-un motiv și anume, în vremuri de criză, populațiile rasializate, populațiile vulnerabile sunt cele care suferă cel mai mult și într-un mod disproporționat. Crizele sociale, precum pandemia de Covid-19 nu au făcut decât să amplifice toate aceste inegalități deja existente.
E important să spunem că persoanele de etnie romă, persoanele sărace, persoanele fără adăpost, cele care au cele mai multe vulnerabilități au simțit din plin, nu doar impactul economic și sanitar al pandemiei, ci și efectele unui sistem care a zice că i-a marginalizat și i-a lăsat pe din afară dintotdeauna.
De ce crezi că autoritățile aleg să ignore problemele și nevoile comunității rome? Putem vorbi și de o alegere conștientă, pe lângă toate prejudecățile și bias-urile cu care se confruntă comunitatea?
Sigur, spun asta cu toată convingerea. Nu e o chestie subiectivă, ci bazată pe experiență ,și de lucru, și personală, și pe experiența altor organizații, rapoarte și așa mai departe.
Da, cred că putem vorbi de alegeri conștiente în sensul în care autoritățile, politicienii aleg, efectiv, să nu provoace această stare, acest status quo, să nu riște capital politic, să nu-și asume responsabilitatea.
Atunci când ești preocupat să găsești mai degrabă țapii ispășitori pentru crize sociale decât să adresezi niște cauze sistemice, nu vorbim doar de o ignoranță crasă, ci vorbim de o rea voință, dezinteres total despre rasism.
Spre exemplu, când când elaborezi politici publice pentru romi, dar fără să le bugetezi, când nu incluzi și comunități rome în planurile de investiții, când nu există mecanisme eficiente de a trage la răspundere pentru discriminare sistemică, cum spuneai și tu mai devreme.
Cred că sunt alegeri conștiente, luate cu rea credință.
Să nu uităm că minoritatea romă, dacă ne uităm în istorie, nu a fost niciodată considerată o putere politică, ba din contră, aș zice.
Toată stigmatizarea, discriminarea romilor, toate prejudecățile au fost puternic instrumentalizate politic de foarte mulți politicieni în goana lor după capital electoral, inclusiv găsirea de țapii spășitori – eu cred că a fost adesea folosită ca o strategie electorală.
Și aș mai aminti și despre politicienii extremiști, de dreapta, care au propus sterilizarea forțată a femeilor rome sau au făcut declarații jignitoare la adresa femeilor rome. Deci, să nu ne imaginăm că extremismul s-a născut odată cu apariția mai pregnantă, în spațiul public, a lui Călin Georgescu. În niciun caz.
Aceste tendințe, de a vorbi urât despre comunitatea romă, de a o incrimina pentru diverse situații care se întâmplă, au fost întotdeauna.
Eu cred foarte mult că rasismul sistemic nu este ceva accidental, deci nu e un accident al istoriei. A fost creat cu intenția oamenilor aflați la putere de a menține aceste sisteme opresive, de a menține ierarhiile, de a menține toate aceste privilegii.
Deci este un amalgam de rasism instituțional, calcul politic, lipsă de responsabilizare, prioritizarea întotdeauna a intereselor și a nevoilor populației majoritare și dezinteres față de problemele și nevoile comunității rome.
Cum se reflectă asta la nivel local, administrativ?
Același lucru se întâmplă, putem observa lipsa investițiilor în comunitatea romă. Mai e și faptul că, în mentalul colectiv, sărăcia romilor este, de cele mai multe ori, percepută ca firească, ca normală, ca naturală. Sau ca o consecință a lipsei romilor de integrare.
Deci nu este privită ca rezultatul excluderii sistemice, excluderii istorice.
Și cred că această viziune justifică cumva pasivitatea autorităților, dar mai face un lucru: plasează răspunderea.
Dacă problema este văzută ca una culturală a comunității rome sau este văzută ca o vină personală a oamenilor, a anumitor oameni de care oricum nu ne interesează, nu ne pasă, deci nu mai apare ca o urgență publică. Dar chestia asta este, de fapt, rasism sistemic instituțional.
La nivelul Bucureștiului, a fost implementat vreun proiect pentru comunitatea romă pe care ai putea să-l dai exemplu de bună practică?
Nu, n-aș zice. Adică politicienii și liderii la nivel local alocă fonduri pentru comunități marginalizate, dar nu știu cât de eficiente sunt, atâta vreme cât persoanele de etnie romă nu sunt implicate de la momentul identificării unei nevoi, identificării unei probleme sau scrierii unui proiect, sau dezvoltării unor măsuri.
Proiectele eficiente sunt cele pe termen lung, în care comunitatea este implicată și consultată. Sunt proiectele care gândesc la modul sustenabil, care dezvoltă niște abilități, care creează niște rețele în comunitate, care valorizează și care investesc în resursa umană din comunități.
Poți să ne dai câteva exemple de astfel de proiecte, pe care ți-ar plăcea să le vezi implementate în Capitală?
Eu mă gândesc la modul general, iarăși revin la experiența noastră cu grupurile vulnerabile, cu fete, cu femei rome, cu tineri romi.
Din experiența noastră de lucru, am constatat că în fetele rome, și mă refer, mai ales la cele cu multe vulnerabilități, care trăiesc în comunitățile marginalizate, din păcate, se investește cel mai puțin. Și astfel, se pierde un potențial enorm.
Și părerea mea este că noi, ca societate, nu ne mai permitem să pierdem și alte generații de copii romi, de fete rome, de tineri romi.
Pentru că rare ori femeile rome, fetele rome, sunt văzute ca lidere, iar cele care au, să zicem, cariere sau rezultate bune la învățătură sau în alte domenii, în domeniile lor de activitate, sunt văzute ca excepții sau persoane care și-au depășit condiția.
Eu cred că este timpul să schimbăm această optică. Este timpul ca societatea să le privească dincolo de stereotipuri și prejudecăți, pentru că fetele au nevoie să se investească în ele, au nevoie să fie sprijinite, încurajate, inclusiv de comunitate, de părinții lor, de societate.
Au nevoie să fie încurajate să meargă la școală, să își facă planuri de viitor, să viseze la o viață mai bună, deci au nevoie de împuternicire, de oportunități egale, de spații sigure, incluzive, de încredere, în care fetele să nu mai fie marginalizate și așa mai departe.
Comments are closed.