Cătălina Andrieș este un om legat puternic de trecutul Capitalei, deoarece a deschis primul muzeu interactiv dedicat comunismului din București. Aici, vizitatorii pot afla mai multe despre vremurile de tristă amintire ale țării, pot vedea și chiar atinge obiecte din această perioadă.
Mai mult, tot aici bucureștenii au ocazia să bea o cafea în sufrageria comunistă decorată cu ștaif, în vreme ce, pe fundal, se aud înregistrări cu muzică trasă pe vinil, cu artiștii de dinainte de 1989.
Buletin de București a stat de vorbă cu Cătălina Andrieș pentru a afla cum au fost începuturile proiectului, cum rezistă exponatele la uzura la care sunt supuse și de ce nu a fost mai bine în vremea regimului comunist.
***
Buletin de București: Cum a pornit inițiativa de a reconstitui un apartament din epoca comunistă prin intermediul unei cafenele?
Cătălina Andrieș: Noi nu ne-am gândit de la început să facem cafenea de niciun fel. Noi ne-am gândit direct la muzeu încă din 2018.
Eu și o parte din echipa care este încă alături de mine lucrăm încă de atunci în turism. Avem un proiect care încă se desfășoară pentru turiști străini, dar am avut și proiecte pentru bucureșteni, în care făceam tururi ghidate.
Aveam vânători de comori organizate în zona centrală și tot felul de locuri interesante și intrând așa în contact și cu turiști străini și cu foarte mulți localnici și implicit desfășurând tururi despre istoria comunistă a Bucureștiului, am observat că nu prea știu nimic oamenii despre această perioadă din România. Am ajuns la concluzia că nu este discutată, că nu este expusă de niciun fel.
Era o întrebare care răsărea tot timpul: „Unde putem să vedem și noi ceva despre comunism, în afară de Palatul Parlamentului, unde nu ni se spune decât despre clădire?”
Undeva prin 2019 ne-a răsărit ideea. „Ce ar fi dacă facem noi un muzeu?”. Ne-a ținut ideea în 2019. Problema este că în 2020, care se anunța un an fabulos turistic, odată cu pandemia, s-a închis tot. S-a închis și ideea noastră de a face vreodată ceva în această direcție.
Totuși, am reluat-o la sfârșitul lui 2022, iar în ianuarie 2023 ne-am gândit să trecem la fapte și am început să căutăm spații. Am ajuns la acest spațiu unde suntem în prezent, pentru că fiind un proiect doar cu investiție privată, banii noștri au fost destul de limitați.
De aceea este un spațiu destul de mic, în care noi ar trebui să înghesuim foarte multă informație, obiecte și mobilier.
Am făcut cât am putut să facem din acest spațiu. A durat un pic peste șase luni până am reușit să-l amenajăm așa cum este acum, cu tot ce înseamnă text, colectare de obiecte și cu grafică și printare. Cam atât ne-a luat. Am deschis pe 26 iulie 2023, deci mergem un pic pe trei ani.
CITEȘTE ȘI: Aproape 100 de vizitatori pe oră, la Grădina Zoologică București, în 2025
Muzeul este interactiv, ceea ce înseamnă că, zilnic, zeci sau poate sute de oameni au ocazia de a atinge exponatele. Nu v-a fost frică că vizitatorii ar putea distruge exponatele?
Aici există mai multe aspecte. Faptul că lucrăm cu istorie recentă ne permite ca unele obiecte să fie lăsate la liber, pentru că pot fi înlocuite. Depozitul nostru este foarte mare, extrem de mare. Avem de exemplu tot felul de publicații, cărți, haine, care pot fi înlocuite ușor.
Astfel, am hotărât că obiectele care ar putea fi deteriorate și pot fi înlocuite pentru a fi reparate să fie lăsate pentru o experiență, deoarece muzeele din țară nu au o imagine foarte bună. Publicul local, când se gândește la un muzeu, îl percepe ca fiind un spațiu foarte strict, cu foarte multe reguli.
Ideea este că, la ora actuală, nu mai putem vorbi de a atrage atenția doar printr-o prezentare statică, mai ales la generația tânără.
Eu, fiind profesor la bază și lucrând peste zece ani cu copii de liceu, am văzut cum lucrurile s-au schimbat foarte mult în percepția adolescenților și tinerilor. Mai mult, există trei tipuri de învățare pe care ne bazăm: vizual, auditiv și kinestezic.
Majoritatea oamenilor sunt vizuali, foarte puțini sunt cei care învață auditiv, iar cei mai mulți învață kinestezic. Mai tot timpul avem o combinație între două tipuri de învățare, însă pentru o învățare calitativă trebuie să le combini pe toate trei.
Nu ne putem baza doar pe vizual. Ne bazăm și pe auditiv, pentru că de aceea cântă muzica în fundal, pe casetofonul care rezistă din anii `80 cu succes, și pe simțul tactil pentru că poți să pui mâna, să vezi lucrurile exact cum erau înainte. Aici poți îmbrăca o haină și poți face o poză.
Chiar și așa, comunismul în România nu vine cu povești vesele, indiferent de ce ar spune anumiți români. Dacă citim toate textele din muzeu, vor face întotdeauna balanța să se încline în favoarea lucrurilor negative, dar ca să îl faci pe om receptiv trebuie să îl aduci puțin spre interior.
Poate să-i trezești amintiri din copilărie, pentru că așa va fi mai deschis să primească și alte informații. Da, că am stat la cozi, era frig, dar dacă îi bagi informația asta brusc, va fi respinsă imediat.
Oricum suntem deja acuzați de propagandă anticomunistă, inclusiv de străini.
Sunteți de părere că se trăia mai bine în această epocă apusă a comunismului în România sau nu? Care credeți că este realitatea de fapt?
Realitatea este una singură: cea istorică. Nu există o altă realitate. Eu sunt născută în 1982 și am prins destul de puțin din comunism. În plus, fiecare familie are o poveste diferită, iar dacă întrebi mai multe persoane, răspunsurile diferă de la o familie la alta, în funcție de cum au reușit să se descurce.
Adevărul ne spune totuși un lucru foarte clar: comunismul a fost impus prin violență. Vorbim despre detenție politică, confiscare de proprietăți, iar cei care nu au vrut să renunțe la terenul agricol, de exemplu, au fost trimiși la închisoare.
Să nu uităm că în anii `60 am avut decretul împotriva avortului. În 1966, avem peste 10.000 de femei ce au ajuns victime ale acestui decret și mii, probabil, de copii abandonați în căminele-spital, care erau ca lagărele de concentrare.
Să nu uităm nici de Tezele din Iulie, publicate în 1971, inspirate din revoluția culturală a lui Mao. Se bazau foarte mult pe a dezvolta cultura la nivel național, fără a importa cultură de vreun fel. Mai pe scurt, foarte multă cenzură.
După Tezele din Iulie, au început să se interzică filme, cărți, existau comisii pentru fiecare artă. Norocul nostru a fost literatura. Am avut scriitori extrem de talentați, care au știut să folosească atât de multe metafore încât au trecut de comisia respectivă.
Marin Preda este unul dintre aceștia. El a publicat „Cel mai iubit dintre pământeni”, care a fost abia mai târziu interzis pentru că și-au dat seama de mesajul ascuns. Am mai aflat și de „Iona”, despre care o fostă colegă de Limba Română mi-a explicat că ar fi o portretizare a comunismului.
Cine este Cătălina Andrieș
Cu o experiență vastă în educația nonformală a adulților și predarea în sistem internațional, Cătălina Andrieș a lucrat constant la intersecția dintre formare, comunicare și domeniul cultural.
Începând din 2018, a dezvoltat o inițiativă privată dedicată turismului cultural și educației istorice, lucrând direct cu publicul internațional interesat să înțeleagă România actuală prin prisma trecutului comunist.
Din această experiență s-a născut ideea creării unui spațiu accesibil și interactiv care să prezinte istoria recentă într-un mod interactiv și educativ.
Prin viziunea sa de management cultural, Cătălina Andrieș a format o echipă interdisciplinară — istorici, creativi și specialiști în producție — construind un spațiu de „edutainment” – un concept aflat în plină ascensiune pe piața românească – ce vine în completarea educației formale și a efortului depus de instituțiile de cercetare academică în domeniul istoriei recente, contribuind la informarea și conștientizarea, „dincolo de nostalgie”.
Cătălina Andrieș a urmat cursurile Colegiului Național „Mihai Eminescu” la clasa de științe sociale, ca mai apoi să parcurgă și cursurile Facultății de Geografie până în anul 2007. De asemenea, începând cu 2012 aceasta a obținut și titlul de doctor în Știința Mediului.
La fel s-a întâmplat și cu formațiile de muzică, pentru că în momentul în care tu voiai să ai concert trebuia să trimiți mai întâi lista cu cântece și versuri. Te puteai trezi oricând cu control de la Securitate, iar dacă nu cântai ce era consemnat, nu era neapărat bine pentru tine. Au fost artiști care au avut permisele de muncă confiscate din această cauză și nu mai puteau lucra.
De asemenea, încă de la începutul anilor `70 s-a observat că exista o problemă cu alimentația publică, cu ce găseai disponibil în magazine. Au existat ceva dificultăți pentru că România se afla într-o criză financiară, iar băncile au venit să-și ceară banii înapoi, bani pe care nu aveam de unde să-i dăm.
Acest fapt s-a datorat industriilor cărora au fost alocați banii respectivi, pentru că investițiile nu s-au făcut ca o afacere profitabilă.
Putem spune că este vizibilă o evoluție de când România a pășit în democrație?
S-a îmbunătățit cu mult. Când eram mică, din 1990 până prin 1993, a fost un fel de Vest Sălbatic. Din inerție, am mers în aceeași direcție. A fost în continuare o perioadă în care se găseau greu unele lucruri, precum televizoarele color, hainele aduse din Germania ca ajutoare, dar care se vindeau în SH-uri, și tot felul de nebunii. Dar dacă este să comparăm cele două perioade, traiul acum este net superior.
Acum putem publica toate aberațiile, pot să cânt ce vreau și cenzura lipsește. Îmi pot exprima opinia și nu mai este cenzura. Mulți au impresia că dacă ai nu știu ce opinie, vei fi arestat chiar și acum, dar este greșit.
România a pornit în democrație cu stângul. Am fost ca un copil care a exersat să meargă, apoi să se ridice, sau ca un adolescent rebel.
Să ne întoarcem la patrimoniul muzeului. Cum ați reușit să strângeți toate aceste exponate? Oamenii au contribuit cu donații? Le-ați cumpărat?
Din ceea ce avem în prezent la muzeu, în jur de 70% dintre exponate sunt cumpărate de la colecționari. Am încercat să obținem donații la început, dar oamenii au fost sceptici de modul în care ar putea fi utilizate obiectele când auzeau de un muzeu al comunismului. Nu eram cunoscuți și atunci nu ne dădea aproape nimeni donații.
Prețul lor a fost foarte, foarte variabil. Spre exemplu, un set cu scaune, masă și canapea, precum cel pe care stăm acum, a costat în jur de 800 de lei, dar există și exponate mai scumpe. Magnetofonul a costat în jur de 1.000 de lei, însă reparațiile ne-au costat 2.000 de lei, pentru că piesele nu se mai găsesc.
Avem însă și obiecte donate. Pe măsură ce am reușit să fim mai cunoscuți, am fost vizibili pe social media sau în diverse articole, iar oamenii au început să ne sune.
Câți oameni trec lunar pragul apartamentului comunist muzeu?
Depinde de la lună la lună, pentru că mulți dintre vizitatorii noștri sunt turiști străini. Avem și variații în funcție de sezonul turistic. Ne-am dublat numărul de vizitatori în 2025, față de 2024.
Există zile în care intră peste 100 de oameni, dar și zile în care intră 40, pentru că bucureștenii, de exemplu, nu ne pot vizita în timpul săptămânii datorită programului de la serviciu. De aceea, zilele de weekend sunt mai aglomerate. Este dificil să aproximăm, dar în medie aș spune că sunt 1.500 de vizitatori.
Ce părere au profesorii care vin cu elevii în vizită despre acest loc?
Profesorii sunt foarte încântați. Ei își amestecă acest scop educativ cu un pic de nostalgie, dar atenție, nu avem numai profesori de istorie. Noi oricum oferim ghidaj gratuit pentru copii, dar ei vin cu poveștile lor și ne susțin activitatea oferită.
E un plus extraordinar acest lucru, pentru că au multă încredere în informațiile primite de la un om pe care îl văd aproape zilnic, la școală. În situația asta se întărește foarte mult ceea ce am spus noi anterior.
CITEȘTE ȘI: Piedone Jr. cheltuie aproape 100.000 de euro pentru opt sirene „de război”
Care este obiectul din muzeu de care sunteți cel mai atașată?
Aici în muzeu avem și multe articole personale. Sunt fotografii cu mine, cu părinții mei. Avem permisul de conducere al mamei mele, care are cea mai mare încărcătură emoțională. Eu nu am niciun fel de grad de nostalgie vis a vis de perioada aceea, deși copilăria mea chiar a fost lipsită de griji.
Dacă ar fi să aveți la dispoziție un buget considerabil pentru dezvoltarea muzeului, care ar fi primul lucru în care ați investi?
Ca să putem face muzeul așa cum ne-am dori să arate, ar trebui să avem minimum trei sau patru mii de metri pătrați. Aici deja vorbim de hale industriale, dar dacă este să ne raportăm la o locație centrală, poate am avea nevoie de 1.500 de metri pătrați.
Ne-am dori să reproducem și zone industriale, ateliere, străzi. Închipuiți-vă să mergeți pe o stradă, apoi să intrați într-o alimentară. Ar fi mult mai imersiv. De ce nu, poate într-o croitorie. Am putea face ateliere cu mașini de cusut din anii `80, iar profesorii să vină cu elevii să facă diverse lucruri de croitorie, poate tâmplărie, traforaje, așa cum se făceau pe vremuri. Apoi am dezvolta și o zonă de cafenea și de bistro, dar și de suveniruri.
Aveți un loc preferat în Capitală?
Palatul CEC. Îmi place foarte mult din punct de vedere arhitectural această perioadă eclectică a Micului Paris. Când eram eu mică, se făceau chiar și operațiuni în acest palat. Am fost odată cu mama mea, fix sub cupolă, când a vrut să verifice carnetele noastre de CEC și am rămas îndrăgostită de frumusețea acestei clădiri.
