Cafeneaua BdB | Actrița Katia Pascariu: „Bucureştiul îmi dă senzația că mă simt în siguranță, că mă descurc, că n-are ce să mi se întâmple”. De ce Teatrul Replika, „casa” ei, e mai mult decât un teatru

Actrița Katia Pascariu, bucureșteancă „foarte urbană”, a crescut între blocurile din centru, în parcurile, teatrele și cinematografele orașului și e convinsă că în București e loc de mai bine. A debutat pe scena Teatrului Luni de la Green Hours, într-o perioadă în care teatrul independent abia se năștea, și a continuat apoi cu Teatrul Foarte Mic, Odeon, Macaz și Replika, spații-reper pentru scena alternativă din Capitală.

După ce a fost premiată la Berlinale și inclusă de The New York Times între cei mai buni actori ai anului 2021, Katia a rămas tot aici, în orașul în care „se simte în siguranță” și pe care îl numește, simplu, „acasă”.

Facultatea de teatru i-a arătat o altă față a lumii artistice. Katia a urmat cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) într-o perioadă pe care o descrie drept „un abuz emoțional și psihologic, picătură cu picătură, constant, timp de patru ani”.

Buletin de București a discutat cu ea pentru a afla ce sfat are pentru viitorii actori, ce înseamnă să te vindeci prin artă și să transformi experiența personală într-un demers civic, dar și cum vede astăzi Bucureștiul.

CITEȘTE ȘI: Val de critici după propunerea USR de a construi un bazin de înot în locul complexului în care funcționează și Centrul Replika. Cătălin Drulă: „Aștept să ne întâlnim și să găsim soluții”

Buletin de București: Cum a arătat copilăria ta în București și debutul tău artistic?

Katia Pascariu: Mi se părea atunci că arată banal, acum mi se pare că am fost foarte norocoasă. Am crescut la bloc, în zonă centrală în București. Foarte mult jucat la bloc, și vara și iarna. Am mers la o școală de cartier. M-am jucat mult prin parcuri cu colegele de la școală, cu sora mea.

Sunt foarte bucureșteancă și foarte urbană.

N-am bunici la țară, mergeam cu ei și cu părinții uneori vara în excursii, în tabere. Am petrecut mult, mult timp, în copilăria mea, în oraș, în spatele blocului, în Herăstrău, în Grădina Botanică. Asta mi-a creat impresia că Bucureștiul e mult mai mare decât pot eu să percep, dar și senzația că mă simt în siguranță, că mă descurc, că n-are ce să mi se întâmple. E o senzație de familiaritate, de relaxare față de existența mea în oraș.

Cumva, sigur, se leagă, apropo de meserie, faptul că în București sunt teatre, cinematografe. Am avut noroc că părinții mei mergeau la teatru și ne duceau și pe noi, la concerte, la diferite tipuri de spectacole și am avut de mică contact cu spațiile acestea culturale.

A fost un lucru care mi-a dat încredere. Sunt mulți oameni care se fac actori, actrițe și fără să ne nască și să crească într-un loc unde sunt teatre și cinemauri, dar noi mergeam des când eram mică și m-am familiarizat cu aceste locuri, de mică îmi plăcea.

Mergeam în special la Bulandra, la sala de la Icoanei, sala Toma Caragiu. Și la Teatrul Evreiesc îmi plăcea foarte mult, pentru că se juca în idiș. Și acum se joacă în idiș, dar atunci nu era supratitrare și ca să auzi în română aveai un receptor care se conecta la scaun și avea doar partea de sus, ca să auzi. Mi se părea foarte distractiv.

Cum arăta scena artistică, culturală, în momentul în care tu ai debutat?

Nici nu îmi puneam neapărat în felul acesta problema. Adică, mă rog, e o combinație între așteptările cu care am intrat în facultate, felul în care am început să simt lucrurile în timpul facultății și felul în care am terminat-o, și am ieșit de acolo.

Ideea e că, sigur, crescând cu imaginea asta mai clasică, și felul în care era școala, nu știu exact dacă acum a rămas la fel de tradițională, dar atunci clar se pregătea pentru ideea asta de teatru clasic, instituțional. Era privit cumva din perspectiva profesiei: ce înseamnă pentru un actor să fie angajat într-un teatru, cum funcționează sistemul, care e parcursul, care e și ideea postului. Știi, dar și din afară exista imaginea asta, mai… clasică.

Probabil că, inițial, la asta m-am raportat și eu, așa mi-am imaginat.

Dar deja când eram în facultate, și chiar dinainte, în liceu, apăruse Green Hours, și apoi s-a înființat și Teatrul Luni de la Green Hours.

Acolo a fost, practic, primul teatru independent, să zicem.

Și mi-am dat seama destul de repede, nu neapărat că mă atrăgea genul ăla de texte și spectacole, cât mai degrabă ideea de a face parte din contexte artistice, teatrale, de tipul celor care se întâmplau acolo. Mi se păreau mult mai vii, mai palpitante, mai interesante și mai adevărate, cumva, și pentru artiști, și pentru public.

Am jucat la Green Hours, apoi la Teatrul Foarte Mic și pe urmă la Odeon.

Ideea e că nu erau foarte multe spații. Nici nu-mi imaginam, la început, că putem avea noi parte de spații independente, sau, mă rog, dintr-un colectiv care să creeze proiecte. Nu-mi imaginam deloc lucrurile astea.

Dar până să ajung acolo, sigur, Teatrul Luni a fost primul loc pe care mi l-am dorit foarte tare, mai ales pe finalul facultății și când am terminat. Era altceva, era nota aia discordantă. Și pentru mine a însemnat foarte mult, m-a deschis foarte tare.

Pe urmă m-am dus aproape exclusiv în direcția asta și datorită contextelor, și datorită oamenilor pe care i-am întâlnit.

Și de asta zic: nu-mi imaginam atunci că putem avea atâtea spații. Nu-mi dădeam seama exact. Adică atunci când am terminat eu facultatea, nu știu dacă nu erau încă foarte multe… sau dacă eram eu mai timidă, mai preocupată de propria mea persoană, încât îmi era greu să-mi imaginez un tablou mai amplu dacă sunt destule teatre.

De când ai debutat, cum s-a schimbat scena culturală din Capitală?

Păi Teatrul Replika a apărut vreo zece ani mai târziu, dar noi între timp începusem deja să lucrăm prin tot felul de spații, a fost Macaz, au fost mai multe, jucam prin galerii, prin spații alternative, și apoi am început să facem parteneriate cu teatre de stat, am folosit sălile studio.

Cumva teatrele de stat reușeau să te găzduiască, să facă un parteneriat cu tine, dar erai foarte constrâns. Repetai puțin, trebuia să ai grijă de decor, nu aveai personal tehnic, nu aveai mașiniști, nu aveai lumini. Nu era foarte clar cum puteau fi făcute parteneriatele astea, dacă erau sustenabile, pentru că spectacolele, în final, nu intrau automat în repertoriul teatrului.

Așa că parteneriatele astea erau cu dublu tăiș: pe de o parte foarte bune, pentru că aveai unde scoate spectacole, dar pe de altă era complicat.

Nu aveam unde să scoatem spectacolele, să lucrăm efectiv într-un spațiu de teatru fie convențional, fie neconvențional. Ne doream foarte mult chestia asta, dar, în același timp, ajungeai să rămâi cu spectacolele și decorurile pe cap, spectacole nejucate… Și ne-am dat seama că lucrurile nu puteau crește așa.

Că ideal ar fi să apară spații noi, sau să ni le facem noi.

Și, într-adevăr, au apărut mai multe teatre particulare, foarte diferite între ele. La fel cum teatrele instituționale sunt diverse, și cele private au repertorii și tematici foarte diferite.

Primele care au apărut erau mai mult pe zona asta de „teatru-cafenea”. Bar, un spectacol, un concert, chestii mixte. Cred că așa a început totul. A apărut Teatrul Act, care, de fapt, cred că a fost primul teatru particular, privat. Nu era bar, era un teatru propriu-zis.

După aia au apărut tot felul de tipuri de teatre independente, ne-subvenționate, foarte multe tipuri cu feluri foarte diferite de a exista.

Acum chiar sunt mai multe, pentru publicuri diferite, în cartiere diferite.

Când eram mică, clar, nu exista asta. Teatrele și, în general, spațiile culturale care mai funcționau erau concentrate în centru, ceea ce nu era foarte ok.

Sigur, mai era Masca, dar Masca atunci era mai mult prin oraș, îi vedeai la metrou, prin parcuri, făceau multe spectacole în aer liber.

Și la cinema mergeam foarte mult, la cele de pe Magheru, la Studio, la Patria, la cele de pe Kogălniceanu. Din păcate, s-au închis toate înainte de Colectiv. Mersul la cinema s-a schimbat enorm.

În ce sens? A devenit mai comercial?

Da, în primul rând pentru că s-au închis cinematografele clasice. După Colectiv, au rămas doar Cinemateca Eforie și, mai târziu, s-a redeschis Union.

Când eram eu la liceu, mergeam la Eforie, era singura opțiune. Acum merg foarte mult la Eforie și la Elvire Popesco, cred că cel mai des acolo.

A fost o bucată din timp când au apărut cinematografele din malluri, o vreme mergeam destul de mult, dar acum mai rar, pentru că ai filmele pe platforme, acasă.

A fost o perioadă în care mersul la cinema s-a mutat din centru, s-a dus în malluri, ca la americani, ca la Hollywood, în filme.

Acum ce te atrage la spațiile independente cum sunt Replika sau Macaz?

Din perspectiva mea, de actriță și de om implicat în grupurile astea și demersurile astea, mă atrage faptul că fără ele n-am putea exista.

Ele sunt vitale, fără spațiile independente, nu ne-am putea face proiectele, nu ne-am putea face treaba.

Cele două, Macaz și Replika, la care am pus umărul, au fost experiențe foarte diferite.

Macaz era gestionat de un grup mixt, nu doar de oameni de teatru, erau din domenii diferite, din generații diferite, era și un bar, și ne ocupam și de el.

A fost foarte solicitant, dar în același timp extraordinar. Pentru că veneau oameni care, altfel, nu ar fi venit la teatru. S-au adunat acolo multe comunități diferite, tipuri de public multe pentru oferte și ocazii de socializare diferite.

Era un loc viu: petreceri, proiecții de film, ping-pong, dezbateri, spectacole, tot felul de lucruri.

Replika, în schimb, pentru mine e „acasă”. Oamenii de acolo, felul în care lucrează, mi se pare că ce se întâmplă acolo e mai mult decât spectacol de teatru. E ceva care face bine comunității, aproape un serviciu public, după părerea mea.

A existat recent situația aceea în care Replika era să devină bazin de înot. Cum ai simțit acel pericol?

Mi s-a părut ridicol și trist. E exact imaginea felului în care politicienii își bat joc de cultură și educație. Nu le pasă, nu știu, nu dau habar, nu dau doi bani pe nevoile reale ale oamenilor, nevoile sociale, ce înseamnă cultură, educație.

Totul e ignorat, distrus, e mult dezinteres, totul era de campanie electorală. Oricum, era clar că propunerea aia era doar de imagine, omul își făcea campanie, nimic mai mult.

Sigur, în București e nevoie și de bazine, e adevărat. Dar e nevoie și de teatre. Și de locuri accesibile.

Momentul ăla a fost foarte stresant pentru Replika, dar și foarte emoționant, pentru că oamenii s-au mobilizat și au reacționat instant.

Bucureștiul ar avea nevoie de mult mai multe spații culturale și spații de făcut sport, care să fie și accesibile. Un abonament pentru înot nu e accesibil pentru oricine.

Ce se întâmplă la Replika ține de un serviciu public.

Cum vezi lipsa asta a teatrelor de cartier?

E foarte frustrant. Eu stau aproape de centru, dar îmi dau seama că pentru mulți oameni e greu să ajungă. 

Când eram mică, nu-mi dădeam seama că erau cartiere întregi fără acces la cultură.

Infrastructură exista și încă există, dar nu exista interes încă de când eram mică. A fost distrusă, privatizată, dărâmate și transformate.

Erau multe dintre spații unde se puteau întâmpla evenimente culturale.

Mai erau și centrele culturale, cluburile de artă pentru copii, pentru pensionari. Unele încă mai funcționează, dar mult mai puține.

Când eram mică, aveam impresia că ele există peste tot, dar nu-mi dădeam seama câtă lume nu are acces. Mulți oameni nu-și permiteau, sau nu exista obiceiul.

Eu am crescut cu ideea asta de ritual de a merge la teatru, la film, la evenimente culturale, de a consuma cultură. Am deprins-o din familie, și cred că a fost un avantaj, s-a și potrivit cu interesele și nevoile mele. Dar acum mi se pare că lucrurile s-au complicat. Oferta e, poate, mai mare și mai diversă, dar e și mai puțin accesibilă, lucrurile sunt destul de scumpe.

Deci lucrurile s-au schimbat destul de mult.

Cum ai făcut să nu te descurajeze experiența prin care ai trecut la UNATC?

Nu mi-am dat seama atunci că mă descurajează… nu se vorbea în termenii în care se vorbește acum. Nu doar termeni la propriu, deși acum avem un vocabular mai accesibil și mai cunoscut, ci și felul în care ne raportam la experiențe. Eu nu-mi asociam ce trăiam cu niște concepte clare. Mi se părea că e doar o experiență banală de studentă la actorie.

Și, tot întorcându-mă la „avantajul” de a fi într-o familie aproape, simțeam cumva că am o plasă de siguranță.

Pe de o parte aveam aceste experiențe destul de dure, intense, negativ, dar în același timp mă întorceam într-un loc unde mă simțeam în siguranță. Asta a fost un avantaj pentru mine: n-am plecat de acasă foarte devreme, într-un loc în care să mă simt agresată, de toți factorii din jur, de lipsă de familie, prieteni, sprijin emoțional.

Asta ar fi contribuit mult la partea foarte descurajantă.

În schimb, faptul că puteam să „încarc” de fiecare dată bateriile, să-mi iau timp să mă gândesc: „Băi, există și alte posibilități? Totuși, eu asta îmi doresc să fac…”, m-a ținut pe linie.

A fost un fel de echilibru între lucrurile foarte dure și un ceva familiar care mă reconecta și îmi dădea încredere că e ok să încerc, e ok să mă caut, dacă asta îmi doresc, e ok să văd dacă reușesc.

Probabil că asta m-a ajutat să ajung până în momentul în care am întâlnit câteva persoane și grupuri în care m-am regăsit, care au dorit să lucreze cu mine, unde m-am simțit în siguranță, utilă, dorită. De acolo, lucrurile s-au legat mult mai ușor.

Ce sfat le-ai da tinerilor care intră azi la UNATC?

Păi odată ce au intrat, să nu renunțe ușor, să nu se sperie de piedici, dacă apar pe parcurs, de orice fel. Să încerce să fie vocali cu toate lucrurile pe care le simt și să fie solidari. Ceea ce e greu, și în meseria noastră, și în facultate îmi aduc aminte. E bine să învățăm cât mai devreme solidaritatea. Eu am învățat-o foarte târziu.

În facultate, din păcate, experiența mea a fost invers: parcă tot sistemul, tot ce se întâmpla, era în sens opus oricărei acțiuni de solidarizare. 

Felul în care se preda, relația profesorilor între ei și cu studenții, felul în care era prezentat mediul în care urma să intrăm și specificul meseriei… totul părea o pregătire pentru ce urmează să fie mai departe, fără nicio clipă în care acțiunea de grup, de colectiv, să apară ca ceva care te-ar ajuta.

Și meseria noastră e fix despre lucrul în echipă. N-ai cum să o faci altfel.

Deci ce ni se transmitea era total contraproductiv, și la nivel uman și profesional. I-aș încuraja să gândească mult mai mult în termeni de echipă, spre binele fiecăruia.

Poate sună contraintuitiv în logica în care trăim, în capitalism, dar cred că în natura noastră funcționăm mai bine împreună. Nici meseria asta nu o poți face singur, nici în facultate nu poate să-ți fie bine dacă simți că ești vânat și că trebuie să vânezi.

Am văzut că New York Times te-a inclus în 2021 pe lista celor mai buni actori ai anului. După un asemenea succes, cum ai ales să rămâi în orașul ăsta? De ce n-ai căutat ceva mai internațional?

A fost foarte amuzant momentul . Mi-au scris, apoi am vorbit la telefon: m-au întrebat dacă am drum prin New York ca să facem pozele. Le-am zis că e mai greu cu drumul. Au venit ei în Europa pentru mai mulți din topul respectiv, au făcut fotografiile.

N-am mers în direcția aia. Nu mi s-a părut mai mult decât o experiență în sine.

Da, o asemenea expunere poate oferi o platformă, dar nu a fost o opțiune. Dacă ar fi fost ideea de plecat, nu asta m-ar fi făcut să plec.

Acum, în anumite contexte, putem circula și ne putem întoarce acasă.

Pentru mine „acasă” e Bucureștiul.

Nu e doar faptul că stau de atâția ani, e legat de părinți, de familie, de prieteni. Nu cred că aș mai pleca.

În facultate m-am gândit, aveam multe prietene care au plecat, unii s-au mai întors, unii nu. 

Mi se pare că poți foarte ușor să lucrezi altundeva pentru un proiect și apoi să te întorci aici.

Ne poți recomanda câte un teatru, muzeu și un cinema?

Teatru e simplu: Replika.

Apoi ceva care, pe vremea când eram eu mică, nu era foarte dezvoltat aș recomanda galeriile. Sunt foarte multe, tot mai mișto, tot mai diverse, în zone tot mai multe. Chiar sunt răspândite în mult mai multe cartiere decât muzeele.

În București sunt foarte diverse și conectate la ce se întâmplă acum în arta contemporană.

Cinematograful meu preferat și pe care îl recomand des e Elvire Popesco.

Îmi dau seama că am tot vorbit despre scena culturală, dar nu și despre muzee.

La școală ne duceau la muzee, în excursii.

Țin minte și obiceiul din familie când veneau prieteni sau rude din străinătate, mergeam cu ei la muzee, era o combinație de promenadă cu „consumat” artă.

Ce s-a schimbat în bine, deși încă incipient, e ideea că muzeul poate fi și un loc în care stai: te uiți la expoziții, dar poți să citești o carte, să bei o cafea, să te întâlnești cu cineva acolo, nu doar „în trecere”.

Asta mi s-ar părea mișto de dezvoltat. Unul dintre lucrurile care mă frustrează cel mai tare la București, care mă doare cel mai tare e lipsa spațiilor publice, nu doar ca loc efectiv, ci ca spațiu de întâlnire și de activitate. E loc de mai bine și e nevoie.

Doar că sunt multe interese specifice capitalismului. Orice spațiu gol e o oportunitate de a face bani.

De ce locuiești în București și de ce ai ales zona?

S-a potrivit o combinație între viață și muncă. Mi-am dat seama că, indiferent de meserie, cred că mi-ar fi fost greu să plec din oraș.

Sunt destul de dependentă de a locui într-un spațiu urban mare. De câte ori ajung într-un oraș mic, îmi place, vreau să descopăr, mă interesează istoria, demografia, îmi place ideea de a mă imagina într-o viață de oraș mic sau chiar în mediu rural, dar nu rezist pe termen lung.

Ce mijloc de transport folosești cel mai des?

Merg pe jos, metrou, taxi, car-sharing, mașinile prietenilor/prietenelor. Și, din când în când, trotinete. Merg și cu bicicleta, dar în București doar de plăcere, nu ca mijloc zilnic.

Am avut perioade când am mers mai mult, la liceu și la facultate am folosit mult tramvaiul, ani de zile. Acum sunt mult mai bine conectată cu Replika prin metrou.

Care e parcul tău preferat din oraș?

Când eram mică, îmi plăcea foarte mult zona dintre Muzeul de Geologie și Arcul de Triumf, Parcul Kiseleff o bucată de parc unde acum se fac tot felul de târguri. Îmi plăcea pentru că erai în oraș, dar simțeai un spațiu mai aerisit.

Îmi plac locurile mai puțin amenajate.

Unde îți place să-ți bei cafeaua?

Cam oriunde. Beau foarte multă cafea. Cred că pe stradă îmi place s-o beau cel mai des.

CITEȘTE ȘI: Cafeneaua BdB | Cristian Măcelaru, cel mai nou cetățean de onoare al Bucureștiului: „Festivalul Enescu are impact economic, dar și un impact nevăzut, care este crearea unei societăți mai frumoase”