85 de ani de la Pogromul de la București. În zilele de 21-23 ianuarie 1941, o revoltă legionară a izbucnit în Capitală. Criminalii erau conduși de Horia Sima, împotriva mareșalului Ion Antonescu, ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare. În același timp cu rebeliunea, legionarii au inițiat și condus cel mai mare și mai violent pogrom împotriva evreilor din regiune.
Numărul victimelor oscilează între 120 și 140, pentru că evreii bucureșteni i-au numărat numai pe cei recunoscuți de ei ca membri ai comunității, dar evreii din provincie, necunoscuți în comunitatea din București n-au fost menționați. Nici evreii care și-au schimbat religia n-au fost numărați ca evrei.
Buletin de București a stat de vorbă cu Marius Cazan, istoric și cercetător al Institutului Elie Wiesel, pentru a afla cum s-a desfășurat Pogromul de la București, care au fost responsabilitățile pentru crimele comise și de ce memoria acelor zile rămâne, la 85 de ani distanță, aproape absentă din spațiul public al orașului.
Buletin de București: Ce a însemnat Pogromul de la București din 21–23 ianuarie 1941 în istoria Holocaustului din România? Cum se diferențiază el de alte episoade de violență antisemită din acea perioadă?
Marius Cazan: Pogromul de la București este momentul de maximă explozie a violenței antisemite care s-a manifestat sistematic în timpul Statului Național Legionar. Perioada dintre septembrie 1940 și până în ianuarie 1941, în care guvernarea a fost împărțită între Ion Antonescu și Mișcarea Legionară, a reprezentat o adevărată avalanșă de măsuri legislative cu caracter antisemit, acțiuni concrete antisemite și, la fel de important, o violență de limbaj cu caracter instigator îndreptată împotriva evreilor.
Toate acestea descriu o atmosferă extrem de apăsătoare pentru comunitatea evreiască din România.
Pogromul de la București are loc în contextul conflictului și a competiției pentru putere dintre Antonescu și elita militară fidelă lui, pe de o parte, și adepții Mișcării Legionare, pe de alta. În momentul în care conflictul a devenit deschis și legionarii organizează primele manifestări de rebeliune față de Antonescu, componenta antisemită este prezentă în narațiunile mobilizatoare promovate de către aceștia.
Comunitatea evreiască din București ajunge să fie vânată de legionari, în ianuarie 1941, ca un rezultat al retoricii antisemite a lunilor din urmă, precum și al unui oarecare sentiment de impunitate întărit de lipsa de consecințe față de cei care acționaseră similar până atunci.
La 85 de ani distanță, care sunt lucrurile esențiale despre Pogromul de la București care încă sunt insuficient cunoscute sau înțelese de publicul larg?
Faptul că zilele pogromului coincid cu rebeliunea legionară și în aceeași măsură cu sfârșitul experimentului Statului Național Legionar face ca cunoașterea comună despre pogrom să fie adesea extrem de fragmentată.
Reperele de informație despre Pogromul de la București gravitează în jurul cifrei de aproximativ 120 de evrei care și-au pierdut viața în zilele pogromului, eventual se mai știe câte ceva despre zonele din oraș distruse în timpul pogromului, despre execuțiile din pădurea Jilava, de la abator și distrugerea unor sinagogi.
Ceea ce istoricii n-au reușit să transfere în cunoașterea comună despre pogrom este impactul sentimentului de frică pe care cei aproximativ o sută de mii de evrei bucureșteni l-au avut în zilele respective în care cartiere întregi locuite de evrei au fost devastate de membrii și simpatizanți legionari.
Cât de clar este stabilită astăzi responsabilitatea Mișcării Legionare și a statului român pentru crimele comise în București în acele zile?
Dacă vorbim strict de Pogromul de la București cred că trebuie să facem o distincție clară între statul român (autoritățile statului român) și Mișcarea Legionară.
Pogromiștii au fost legionarii și apropiați ai lor și în unele situații vecini sau indivizi care urmăreau să-i jefuiască pe evreii care deveniseră ținte ale furiei legionare.
Este drept că putem să vorbim despre lipsa de reacție a autorităților de ordine, în speță armata și poliția, care au ales să stea în așteptare și să nu ofere protecție locuitorilor evrei ai orașului.
Dar asta este o discuție secundară – făptașii rămân legionarii, și-n special acei legionari din mediile muncitorești, lucrători în marile uzine și întreprinderi bucureștene, cei înregimentați în Corpul Muncitoresc Legionar.
Cât de vizibilă este astăzi memoria acelor zile în spațiul public al orașului?
Vă sugerez să faceți un experiment și să întrebați, la întâmplare, bucureșteni, dacă cunosc vreun loc din oraș care are legătură cu pogromul din 1941!
De vreo zece ani există un loc public, un monument, dedicat victimelor pogromului. Este amplasat în piațeta de lângă Sinagoga Mare din strada Adamache (zona Sfânta Vineri-Mircea Vodă). Dea lungul timpului au mai fost diverse inițiative culturale, spectacole de teatru care-și propuneau să discute despre Pogromul de la București, dar evident că aceste proiecte au un caracter temporar.
Și să răspund direct la întrebare: Memoria Pogromului de la București aproape că lipsește din spațiul public al orașului!
Ce rol a jucat zona Abatorului din București în pogrom și de ce a devenit acest loc un simbol al cruzimii acelor zile?
Abatorul Comunal care se afla, cu aproximație, pe Splaiul Unirii în zona Timpuri Noi a fost locul unde un grup de aproximativ 15 bărbați evrei și-au găsit sfârșitul în 23 ianuarie 1941.
Majoritatea dintre ei fuseseră ridicați din proprile locuințe în zilele precedente de grupuri de legionari și duși inițial la Prefectura Poliției Capitalei.
Ceea ce este șocant la acest episod este sadismul făptașilor care i-au agățat pe cei torturați în cârligele din abator și unele mărturii rețin că trupurile victimelor aveau urmele unei cruzimi greu de imaginat.
Mai sunt victime găsite în canalul colector al abatorului care n-au putut fi identificate. Acest moment este ilustrativ pentru intensitatea violenței și cruzimea extremă a făptașilor.
Vedem în ultimii ani o reapariție a discursului extremist și antisemit în spațiul public. Există paralele periculoase între climatul din 1941 și anumite tendințe de astăzi?
Pe fondul unor nemulțumiri sociale profunde și a unor situații de criză cu care ne tot confruntăm în ultimii ani a crescut un discurs extremist care are nevoie să identifice dușmani împotriva cărora să îndrepte frustrările și eventual responsabilitatea pentru secvențele de eșec cu care societatea noastră se confruntă. Acolo își face loc și manifestările antisemite alături de alte versiuni și formule ale imaginarului extremist.
Ceea ce este de remarcat la narațiunile antisemite contemporane din spațiul românesc este că ignoră o realitate demografică greu de contestat: comunitatea evreiască din România aproape că nu mai există!
Mai sunt câteva mii de evrei, bună parte dintre aceștia fiind în vârstă și retrași din viața activă. Or acest fapt este în directă contradicție cu majoritatea mesajelor antisemite care descriu conspirații în care evreii sunt în spatele tuturor relelor, conduc și complotează din umbră totul, mereu și fără încetare.
Dacă vreți totuși și o paralelă cu trecutul, ceea ce identific ca fiind extrem de grav este prezența impunității în rândul celor care își exprimă public frustrările antisemite sau alte tipuri de ură.
Aceeași lipsă de consecințe legale și sociale a contribuit și-n perioada interbelică și-n anii 1940 la exacerbarea antisemitismului. Faptul că societatea noastră nu are astăzi capacitatea să-i izoleze și eventual să-i facă să răspundă în fața legii pe cei care propagă idei și narațiuni antisemite e o vulnerabilitate majoră care ne indică că suntem foarte departe de ceea ce ne place să credem că suntem.
Cum vedeți faptul că în București încă apar simboluri, graffiti-uri și adunări publice care glorifică Mișcarea Legionară?
Aceste simboluri și manifestări apar în spațiul public pentru că există indivizi sau grupuri de indivizi care cred în ideologia și-n soluțiile promovate de legionari.
Cum au ajuns aceștia să se ideologizeze este o altă discuție, dar realitatea ne arată că ei există și că în ciuda unei legislații care interzice aceste manifestări continuă să fie prezente în spațiul public.
Totodată, cred că este o capcană să corelăm simpatia pentru Mișcarea Legionară de prezența mai mică sau mai mare a unor astfel de simboluri într-o comunitate sau alta. Mai curând are legătură cu radicalizarea adepților de extremă dreapta din respectiva comunitate, dar și cu voința autorităților de a aplica legea.
Câte dintre sinagogile devastate în 1941 mai există astăzi și câte au dispărut complet?
Este mai simplu să vă spun că astăzi în București mai sunt doar trei sinagogi în care se oficiază.
În timpul pogromului au fost devastate aproximativ 25 de lăcașuri de cult evreiești. O parte dintre ele au fost distruse definitiv, altele au fost refăcute, altele au fost distruse sau trasnformate în decadele următoare.
Este revelatoare incendierea Templului Spaniol (Kahal Grande), distrus complet în zilele pogromului. Autoritățiile au intervenit pentru stingerea incendiului abia în momentul în care focul amenința să se extindă la imobilele vecine.
Care este locul din București cel mai reprezentativ pentru Pogromul din 1941 și de ce credeți că nu este cunoscut publicului larg?
Evident că răspunsul este subiectiv. Nu știu dacă este cel mai reprezentativ loc, dar de fiecare dată când trec pe lângă sediul PNL sector 3, clădirea de pe Hristo Botev la intersecția cu bulevardul Coposu, ajung să mă tot întreb cum de locul acesta nu este încă marcat cum se cuvine.
În această clădire, în 1941, se găsea sediul Corpului Muncitoresc Legionar „Gheorghe Clime”, la vremea respectivă adresa era Calea Călărașilor, 37. Aici, în zilele pogromului au fost sechestrați și torturați sute de evrei ridicați din proprile locuințe, din sinagogi sau alte locuri publice.
În noaptea de 22 ianuarie 1941 aproximativ 90 dintre ei au fost urcați în camioane, duși în pădurea Jilava și executați. Locul acesta este la fel de necunoscut publicului pe cât este istoria Pogromului de la București.
