Dirijorul român Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai importanți ai secolului XX, revine pe marele ecran într-un film biografic realizat de fiul său, Serge Ioan Celebidachi. Lungmetrajul, cu un buget de aproximativ 20 de milioane de euro și filmări în 57 de locuri, a fost turnat în foarte mare parte la București, de la Ateneul Român la un apartament din zona Amzei.
Capitala a servit drept „decor” pentru 11 țări și șapte decenii de istori.
Cravata Galbenă este co-scris de fiul dirijorului, Serge Ioan Celibidache, și de James Olivier.
John Malkovich îl portretizează în anii de maturitate, iar Ben Schnetzer îi interpretează tinerețea.
Distribuția îi mai include pe Sean Bean, în rolul tatălui dirijorului, Demostene, și pe Kate Phillips, în rolul soției sale, Ioana.
Pelicula, filmată preponderent în București, se folosește de clădiri emblematice, precum Ateneul Român, pentru a reconstrui atmosfera perioadei interbelice și a anilor ’50.
În timp ce povestea marelui dirijor stă să apară în cinematografele din România, Capitala îi poartă deja numele: în Sectorul 6 există Piața Sergiu Celibidache, chiar lângă Parcul Drumul Taberei, un loc discret care amintește de legătura dintre dirijor și orașul în care s-a născut.
Filmul va avea premiera pe 14 noiembrie în cinematografele din România.
Adela Vrînceanu Celebidachi, producătoarea filmului Cravata Galbenă și nora lui Sergiu Celibidache, a povestit pentru Buletin de București, cum Capitala a devenit Buenos Aires, Berlin și Paris: 57 de locații în doar 48 de zile, decoruri ridicate de la zero și câteva scene realizate cu efecte speciale.
Buletin de București: Cum aţi selectat locurile din Bucureşti care apar în film?
Adela Vrînceanu Celebidachi: Locurile s-au selectat în funcţie de ce era în scenariu, evident, şi atunci când ştii că îți trebuie sala de concerte din Buenos Aires, s-a căutat o locaţie cât mai apropiată. Și am ales în cazul acesta Opera Română.
Locaţiile care nu au putut să fie reproduse, de exemplu ruinele din Berlin unde a avut Celibidache concertul acela cu Egmont, care este şi pe Youtube, s-au făcut în studio, pe Green Screen, şi s-au făcut din VFX (Visual Effects – n. red.), pentru că nu aveam cum să reproducem.
Exista o variantă la un moment dat să filmăm scena într-un parc, dar era o chestie de siguranţă, pentru că orchestra din film este reală, este o orchestră mare.
Deci, practic, locaţioniştii noştri s-au adaptat pe scenariu. Evident, noi am avut propunerile noastre. Cel mai simplu a fost reproducerea concertului de la Ateneu, pentru că am intrat şi am filmat chiar în Ateneul Român.
În rest, am căutat ceva cât mai aproape de locaţia din scenariu. Am avut în total 57 de locaţii în 48 de zile de filmare. Deci a fost ceva.
Am avut și un apartament, apartamentul lui Celibidache din Paris, pentru care am găsit un apartament undeva în zona Amzei pe care l-am închiriat.
Casa din Iaşi, unde arătăm scene între Celibidache şi Demostene (tatăl lui Sergiu Celibidache – n. red.) am găsit-o pe Strada Plantelor şi am avut libertatea de a lucra, de a face decorul din anii aceia, pentru că nu avea omul decorată casa specific acelor ani.
Practic, a fost o muncă între cei de la locaţie şi, evident, scenografia, care a trebuit să fie extrem de atentă, să respecte fiecare perioadă, specificul fiecărei ţări, pentru că în total s-au reprodus 11 ţări timp de 70 de decenii.
Bucureştiul este foarte ofertant.
Cât de mult s-au folosit efectele speciale pentru a reproduce locațiile?
Doar cele pe care nu aveai cum să le reproduci, în rest nu s-a folosit. Ruinele din Berlin de exemplu, după război, nu aveai unde să le construieşti. Era mult, mult prea complicat şi la noi de cele mai multe ori se lucra în paralel.
Era o echipă de scenografie, pregătea setul pentru ziua următoare, şi o altă echipă de scenografie pe set, în ziua în care filmam.
De exemplu, casa de la Neuville-sur-Essonne, unde a şi murit Celibidache, de lângă Paris, efectiv cei de la scenografie au construit-o complet la Baloteşti. Pe un teren gol s-a construit acest set, care era tot din carton, dar pentru noi, cei care ştim casa din Franţa, a fost un şoc. Era identică 1 la 1.
Casa de lângă Paris era importantă, evident, pentru regizor (Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului – n. red.). În copilăria lui, în fiecare weekend mergea acolo, şi a ţinut foarte mult să fie totul reprodus 1 la 1.
Și ca o chestie amuzantă, când a intrat Serge în decor, totul semăna atât de bine, că a încercat să ducă la baie, efectiv a uitat că este pe set. Au venit fetiţele noastre pe set şi au zis „Wow, suntem la moară”. Așa i se mai spune locului, că acolo a fost o moară.
De ce ați ales să filmați în București?
În primul rând, pentru costuri şi deplasări. Deja filmul a costat foarte mult şi deplasările însemnau şi condiţii speciale pentru unii actori. Ar fi costat și mai mult, s-ar fi mărit și numărul de zile de lucru, iar noi aveam un program de la care nu puteam să ne abatem.
În special când lucrezi cu actori care sunt membri de sindicat, cum este cel din SUA care a şi intrat în grevă când noi eram în timpul filmărilor, ar trebui să ne luptăm pentru un waiver (derogare – n.r.), să putem continua filmările.
Sunt nişte condiţii foarte stricte, pe ore pe care n-ai voie să le schimbi.
Noi trebuia să filmăm mai devreme, dar a venit războiul în Ucraina şi a fost atunci o spaimă şi sunau telefoanele și la 3 noaptea. Oamenii se uită pe o hartă la CNN şi au impresia că Odesa este lângă Bucureşti.
Și la asigurări au apărut mici modificări, după aceea mari modificări şi a trebuit să împingem filmul.
Practic, noi am început să lucrăm la proiectul acesta acum 7 ani şi am prins și pandemia de COVID-19. Iarăși pauză. A venit războiul din Ucraina, iarăşi am pus pauză. Am pornit, a venit greva.
Era cât pe ce să punem pauză în mijlocul filmărilor, dar n-am dormit nopţi şi am stat pe telefoane în Los Angeles şi am făcut petiţii şi cereri și am reuşit să primim waiver.
Care au fost principalele provocări pe partea financiară?
La au un buget de 20.000.000 de euro, în România evident că au fost provocări, şi am avut noroc de foarte multe companii care ne-au susţinut, fie cu taxa de cinema, pentru că suntem proiect câștigător CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n. red.), fie cu bugete de marketing, cu ce au putut ele, cu produse inclusiv.
Am filmat în mijlocul lui iunie, în mijlocul lui august, în 2023, şi am avut vreo 300 şi ceva de oameni zilnic în echipă. Cu tot cu figuraţie, nu ştiu, cred că vorbim de vreo 13.000 la Sala Palatului, 4.000 şi ceva de oameni în figuraţie, să stea 12 ore acolo, ne gândim doar câtă apă au băut, o luăm aşa.
Și am avut noroc. Companii care ne-au susţinut cum au putut, ne-au dat produse, ne-au dat apă, ne-au dat mobilă, ne-au dat rochii, ne-au dat costume. Am încercat să maximizăm tot ce s-a putut.
Cum a mers colaborarea cu instituțiile statului?
Noi fiind câştigători CNC am avut nişte beneficii, că aşa este legea. Pe vremea aia era Raluca Turcan ministrul Culturii şi a fost de mare ajutor. Adică orice cerere înaintam, pentru a filma în Ateneu, de exemplu, trebuia să cerem acolo. A mers extraordinar, sincer, eu dau cezarului ce-i al cezarului, a fost de mare ajutor.
Mai ales că noi am mers în instituţii şi locaţii care promovează acte culturale şi atunci managerii şi oamenii de acolo chiar au fost foarte deschişi.
Am avut acces gratuit în foarte multe locaţii şi oamenii ne-au susţinut, angajaţii de acolo erau întru totul lângă noi.
Echipa noastră s-a mişcat foarte bine pe partea asta. Evident că am luat oameni care au mai făcut asta.
Au existat momente emoţionante în timpul filmărilor?
Au existat foarte multe, foarte multe. Pot să spun că la Sala Palatului, când am filmat concertul, toată lumea spunea: „Nu vor fi 4.000 de oameni figurație”.
Am aflat după aceea că au venit oameni care deși aveau mulți bani în cont s-au înscris pentru o sumă mică de bani, doar ca să fie figurant, să stea 12 ore pe un scaun, să bea o apă și să mai vină și a doua zi.
Când s-a dat drumul, au venit acolo nu pentru bani, ci pur și simplu ca să fie martori.
Când a urcat John pe scenă, îmbrăcat în personaj, cu perucă și tot, lumea a rămas fără reacție. Noi nici n-am avut timp să le spunem „acum aplaudați”, cum faci la filmare când se termină scena.
A urcat John pe scenă și, pe cuvântul meu, eram toți cu lacrimi în ochi. L-am văzut și pe John că nu-i venea să creadă. Efectiv, nu-i venea să creadă.
Și la restaurant, în oraș, Sean stătea săracul câte trei ore, mânca, se ridica să mai facă o poză cu câte un adolescent. Toți copiii veneau la el. Nu putea să refuze pe nimeni.
Prima zi de filmare cu John a fost chiar de ziua de naștere a regizorului. I-am zis: „Cadou gata, la revedere!”. Pe 19 iunie a fost prima zi de filmare cu John și și aceea a fost emoționantă. Aveam multe lucruri la care să ne concentrăm, emoțiile treceau destul de repede.
Dar da, au fost momente emoționante. Și evident, când s-a încheiat filmarea, am zis: „Am făcut-o și pe asta”.
