Investigații, reportaje, interviuri, editoriale și știri de interes local.
Sunday , 21 July 2024
BdB e un proiect marca Funky Citizens
Interviu

Alexandru Stănescu, regizor: „Am fost crescuți să credem într-un ideal sfărâmat și prezentat, post-89, ca o minciună”

531

Alexandru Stănescu s-a născut în 1982, în București, România. Este editor de film și cineast independent, absolvent UNATC, specializarea „Multimediaˮ. În 2009, a absolvit programul masteral „Teoria și practica imaginii” din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), cu o disertație despre fotografiile bunicului său, imigrant din actuala Macedonia de Nord. Actualmente, este doctorand-bursier în anul al III-lea la Școala Doctorală „Spațiu, Imagine, Text, Teritoriu din cadrul CESI.

Dintre creațiile sale cinematografice, amintim scurtmetrajului de ficțiune ,,Clipa asta minunată (2002), documentarul de scurtmetraj ,,Generația Desenelor Animate” (2008), scurtmetrajul experimental ,,Zâmbetul arhaic” (2009), documentarul aflat în coproducție cu Republica Macedonia ,,Întoarcerea acasă (2010), scurtmetrajul poetic ,,Gran Vía – European Dreaming (2014), documentarul de lungmetraj ,,89: Oglinzi și fum” (2020).

Filmul documentar 89: Oglinzi și fum al regizorului Alexandru Stănescu prezintă o metaistorie a întâmplărilor Revoluției din 1989. Realizat într-o perioadă de doisprezece ani, documentarul comemorează 30 de ani de la evenimentele Revoluției decembriste, astfel că primele cadre surprind numele și vârsta celor care și-au pierdut viața în acele zile. Firul cronologic al evenimentelor Revoluției este (re)construit printr-o serie de interviuri cu diferite personalități implicate direct în procesul revoluționar, precum Ion Caramitru, Petre Roman sau Gelu Voican Voiculescu, corelate cu imagini de arhivă. Construcția interviurilor cu personalități politice, culturale, istorice, dar și cu persoane obișnuite, care au trăit sau nu în acea perioadă, subliniază caracterul explorator al documentarului, care încearcă să prezinte o perspectivă cât mai obiectivă asupra controversatelor povești despre Revoluția Română.

Te invit, înainte de toate, să ne spui câteva cuvinte despre proiectul de cercetare pe care îl desfășori în cadrul CESI.

Realizez o cercetare despre imaginile dictaturii din România anilor ʼ80. Explorez aspecte ale propagandei vizuale din epoca ceaușismului târziu în opoziție cu documentele vizuale ale epocii, create de fotografi clandestini și artiști neoficiali. De asemenea, examinez viziunea postcomunistă asupra cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu așa cum apare în diverse creații ale unor artiști care erau copii în anii ʼ80. 

Îți amintești cum percepeai lozincile, jurămintele organizațiilor, poeziile comuniste ori anumite afirmații despre Ceaușescu?

Eu am intrat în rândurile pionierilor abia în primăvara anului 1989, deci cu doar câteva luni înainte de sfârșitul regimului. Copil de nouă ani fiind, nu făceam diferența dintre lozinci și realitate, nu înțelegeam că propaganda era o mascaradă și că, de fapt, românii nu mai credeau în eroismul lui Ceaușescu și nici în virtuțile sistemului. Dar îl construiau și îl cântau. Noi, pionierii, am jurat credință unei lumi care se prăbușea, iar aceasta e, cred, drama generației mele: am fost crescuți să credem într-un ideal sfărâmat și prezentat, post-89, ca o minciună. Nu doar idealul comunist al echității sociale și al lumii fără asupriți și asupritori a fost prezentat, după ʼ89, ca o mare minciună, ci și credința în potențialul României, deci patriotismul însuși a început să fie privit cu ironie după 1989 sau a rămas doar la nivelul discursului demagogic pe care toată lumea îl disprețuiește, pe bună dreptate, fiind atât de uzat de politicienii români. Această flexibilitate extremă a conștiinței părinților noștri a bulversat formarea noastră ca adulți, credințele și orizontul nostru actual.

Practicai fenomenul duplicității în vremea copilăriei? (Acest fenomen reprezintă schimbarea de atitudine, mai exact, în spațiul public, elevii se conformau cerințelor impuse de ideologie pentru a nu avea de suferit, însă, în spațiul privat copiii prezintă nevoia de a-și păstra propriile valori și credințe.)

E interesant că eu nu am apucat să sufăr din cauza cerințelor impuse. După cum scriam într-un articol, pentru copii, libertatea este un concept inform, iar dependența de părinți este parte din bucuria vieții. Prin părinți, ei fac legătura cu lumea, iar calitatea acestei interfețe le definește întregul parcurs al maturizării. Lumea de acasă era despărțită de lumea oficială, exterioară. Tata m-a învățat Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), iar, prin clasa I, eu am întrebat-o pe doamna învățătoare, la școală, după o oră de curs, despre Dumnezeu. Ea mi-a răspuns ceva de genul: Da, există, dar mai bine să nu vorbim despre el. Deci cam așa se petrecea duplicitatea, oamenii știau că sunt lucruri despre care e mai bine să taci, deși această tăcere nu însemna negarea sau dezicerea de ele. Astăzi, de asemenea, e recomandabil să taci dacă vrei să accezi într-o anumită ierarhie politică, economică, corporatistă etc. Nu înseamnă că avem aceleași restricții ca în comunism, dar anumite constante se regăsesc indiferent de loc, epocă sau regim politic.

Îți amintești atitudinea părinților sau a bunicilor legată de realitățile perioadei? Practicau duplicitatea prin bancuri și glume? Ascultau Radio Europa Liberă? Erau discuții despre realitățile din afara casei?

În amintirile mele, nu există Radio Europa Liberă. Iarăși subliniez – eram copil de școală primară în ʼ89, nu asistam la discuțiile dintre adulți, sau dacă asistam, nu se vorbeau lucruri despre Ceaușescu. Dar îmi amintesc foarte bine joaca cu ceilalți copii. Universul copilăriei era sigilat ermetic față de realitatea gri și apăsătoare a vieții cotidiene, ceea ce nu cred că se mai poate spune despre copiii de azi. Lumea ireală construită de propaganda comunistă, care cenzura violența și orice fel de exploatare a sexualității, dar și interminabila sporovăială care astăzi domină conversația publică venea ca o umbrelă peste mintea copiilor. De aceea, păstrez o nostalgie pentru acea perioadă, părea mai inocentă și mai pură, nu doar pentru că eu eram copil, ci și pentru că oamenii din jur păreau mai inocenți, având mai puțin acces la poluarea informațională și, astfel, preocupări mai omenești (azi vezi din ce în ce mai mulți renunță la a citi știrile sau a privi televizorul).

Raportându-te la postura de copil, care consideri că a fost cea mai mare trauma provocată

de regimul comunist?

E o întrebare grea. Violența evenimentelor din 1989 a reprezentat o mare traumă pentru lumea mea de copil. A fost ucis un unchi de-al meu, deci schimbarea a venit și cu o traumă familială. De aceea, felul violent și haotic în care s-a terminat epoca respectivă a pus sub semnul întrebării schimbarea. Cred că o mare traumă moștenită de la vechiul sistem e legată de schizofrenia colectivă, derivată din duplicitatea despre care am tot vorbit. Nu știu cât de sinceri putem fi cu noi înșine și cu ceilalți. Dublu-gânditul și dublu-vorbitul încă se practică la scară foarte mare. Dar poate că aceste probleme încep deja să se vindece odată cu noile generații.

De unde a început pasiunea pentru studierea perioadei comuniste?

Am început să filmez interviuri despre anii ʼ80 după încheierea scurtmetrajului documentar Generația Desenelor Animate (2008), care atingea și el epoca copilăriei mele. După ce am realizat acel film, am constatat că aș vrea să lămuresc perioada pe care am trăit-o în bula mea de copil și despre care auzisem, deja, foarte multe declarații contradictorii, după 1990. Nu cred că e neapărat o pasiune, mai degrabă e o formă de autocunoaștere.

La lansarea, pe pagina de Facebook, a filmului Oglinzi și fum ai spus că începutul Revoluției l-ai asociat cu un război ce se desfășura pe strada bunicii tale, iar evenimentele prezentate de Televiziunea Română, cu un spectacol de improvizație al unor actori. Care a fost cea mai mare frică al unui copil de nouă ani în timpul Revoluției?

Da, frica o resimțeam foarte acut, dar venea de la părinți, de la reacțiile celor din jur. În seara de 22 decembrie 1989, bunicul ne-a condus spre bulevardul Magheru, pentru a traversa cu părinții mei către cartierul unde locuia bunica din partea tatălui. Acolo ne-am dus să ne refugiem, pentru că blocul bunicilor din partea mamei, unde eu locuiam în mod curent, era mai apropiat de Piața Palatului, unde începuse să se tragă. Auzeam bubuielile din piață, era ca un război. La un moment dat, am ieșit cu ai mei pe balcon, pentru a vedea ce se întâmplă, și ne-am întors imediat în casă. Crâmpeiele acestea îmi sunt foarte vii în memorie, efectiv era o stare disperată, fără precedent, era ireal. Niciodată nu i-am mai văzut pe ai mei atât de speriați ca atunci. La traversarea bulevardului Magheru, am văzut tancuri trecând pe lângă Hotel Lido, către Piață. Atunci am întors capul către mama, care nu mai putea să respire de spaimă. Era paralizată, cu mine de mână, iar tata a smucit-o pe zebră, pentru a ajunge mai repede pe partea cealaltă, pe trotuar. Am ajuns la cealaltă bunică, unde ne-am simțit salvați.

Din postura de martor pasiv (copil), după cum ți-ai declarat contribuția ca personaj în filmul Oglinzi și fum, cât de mult ai înțeles motivul tranziției de la cultul personalității lui Ceaușescu la democrația anilor ʼ90?

Când am făcut filmul, am vrut să mă reașez în postura acelui copil, care vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat cu  el, de fapt. Personajele din film sunt actori din filmul copilăriei mele, iar eu însumi apar ca un mic personaj în această  dezlănțuire de forțe, pe care nimeni nu o putea dirija, deși nouă ne place să credem că a fost condusă de un dirijor genial. Cred că toți cei care investigăm comunismul azi suntem, de fapt, în căutarea unor răspunsuri despre propriile destine. Ce ar fi putut face părinții noștri? Ce am fi putut face noi mai mult? Și întrebarea metafizică, cine suntem noi, de fapt? Cred că este important să ne împăcăm cu trecutul, dar asta nu se poate întâmpla atâta timp cât nu privim cu ochi limpezi acest trecut, fără părtinire și fără texte luate de-a gata.

Consideri nostalgia pentru comunism, o trăire adesea prezentă în rândul generațiilor născute înainte de ʼ89, o atitudine periculoasă pentru societatea contemporană? Această trăire este prezentată și de tine în filmul Oglinzi și fum prin părerile diverșilor cetățeni. (1:34:25)

Nostalgia e un fenomen care m-a preocupat încă de la sfârșitul facultății, iar trecerea timpului este iarăși o supratemă a căutărilor mele. Sentimentele puternice pot fi periculoase, deși ele sunt cele care ne fac să ne simțim vii. Iar nostalgia este unul dintre ele. Viața e ceva periculos și plin de imprevizibil. Privirea către trecut  nu are niciun sens dacă nu ne îmbunătățește prezentul și viitorul, așa cum niciun gest al existenței noastre nu are sens dacă nu face din noi oameni mai buni. Frumusețea lumii de azi rezidă mai ales în libertatea de expresie. Aceasta te face să crezi că părerea ta contează, că ai o voce, chiar dacă nimeni nu te ascultă, sau nimănui nu-i pasă ce spui. Foarte mulți oameni au rămas cu nostalgia unei societăți mai bune în comunism. Odată cu sistemul opresiv, care trebuia curmat, a fost curmat și visul unei lumi mai drepte, mai bune pentru toți, nu doar pentru câțiva răsfățați ai sorții, sau câțiva băieți deștepți. Deși în anii ʼ80, acest vis era schimonosit de problemele vieții cotidiene și de alterarea gravă a societății, în care persista străvechiul antagonism asupritori-asupriți (prin elita conducătoare, Securitate, oamenii de rând etc.), totuși, la nivel discursiv, visul se păstrase. Întrebarea pe care și-o pun mulți, astăzi, în secret, este dacă preferăm inerția societății care merge mai departe doar de dragul consumului și al perpetuării nonsensului, sau ne-ar plăcea să revină la conducere idealul unei lumi mai bune, chiar dacă aceasta nu va exista în timpul vieții noastre?

Interviu realizat de Isabela Adoch, masterandă CESI, cu Alexandru Stănescu, regizor și doctorand CESI

scris de
Redacția Buletin de București

Buletin de București există din vara anului 2019

%s cometariu

Comments are closed.