Dirijorul Cristian Măcelaru m-a impresionat prin calmul cu care se raportează la teme care pe alții îi inflamează. Mă număr printre aceștia din urmă, de aceea l-am întrebat, în interviul pe care l-a acordat Buletin de București, cum de a acceptat, ca director director artistic al Festivalului și Concursului George Enescu, să participe în competiție muzicieni din Rusia.
Mai mult, doi dintre ei, Tatiana Dorokhova și Evgeny Konnov, au obținut locul al doilea, respectiv al treilea la finala de pian a ediției 2024 a Consursului Enescu.
Însă Cristian Măcelaru nu abordează cu acest calm toate subiectele. De exemplu, a remarcat că învățământul muzical românesc, altădată performant, nu mai produce suficienți muzicieni valoroși. Sau îi pierde pe drum.
De aceea, mi-a spus cel mai mare dirijor român contemporan, a venit la București pentru un masterclass de o săptămănă de interpretare dirijorală, instrumentală și aprofundare în studiul muzicii.
Pentru a repara, pe cont propriu, ceea ce statul român nu este capabil încă.
Buletin de București este partener media al Concursul Internațional George Enescu 2024.
Buletin de București: Cum arată muzica clasică modernă? Există la Concursul Internațional Enescu o secțiune de compoziție, care nu-i la fel de vizibilă și de spectaculoasă, pentru public cel puțin, dar care aduce compoziții noi. Ce înseamnă modern în muzica clasică?
Cristian Măcelaru: În primul rând, pentru mine există o distincție foarte clară între modernist și contemporan, adică muzică contemporană scrisă astăzi sau muzică modernă.
Contemporan înseamnă o perioadă în timp care este acum, iar modern întotdeauna a însemnat ceva care merge împotriva trendului actual.
Muzica modernă contemporană este o muzică aparte, pentru că există muzică contemporană care este romantică, care este neoclasică, care este impresionistă, expresionistă, toate genurile.
Ce mă interesează pe mine cel mai mult și ce mă pasionează cel mai mult este această idee că în secolul XXI este pentru prima dată în istoria muzicii când toate genurile care au existat încă există și continue să fie valorificate.
Ceea ce s-a compus în clasicism, de exemplu, când s-a ajuns la romantism, nu s-au mai întors compozitorii să scrie clasicism. Au revenit la neoclasicism după aceea, la începutul secolului 20. Dar a durat o perioadă lungă până când să revină la un fel de format cum exista.
În schimb, în secolul XXI, se pune o importanță atât de mare pe claritatea fiecărui stil individual, încât muzica contemporană, de fapt, este o umbrelă imensă care încorporează toate stilurile de muzică.
Pe de altă parte, muzica modernă este o muzică inedită și nouă timpului nostru. De aceea sunt deschis la orice, pentru că mă interesează atât de mult ca și noi să definim o perioadă în timp ca fiind muzica noastră și perioada noastră.
Adică peste 100 de ani, să spunem, ceea ce se compune acum să definească această epocă și să rămână în istorie așa cum a rămas muzica altor vremuri până în prezent?
Exact. Modernismul de acum 100 de ani noi îl numim neoclasicism. Modernismul actual nu știm cum se va numi peste în 100 de ani. De aceea, responsabilitatea mea, ca artist, este să prezint publicului și lumii vocea compozitorilor de astăzi.
Nu este responsabilitatea mea să decid care este vocea de astăzi. Reponsabilitatea mea este să creez ceea ce există, ceea ce se scrie. Să încurajez compozitorii se scrie.
Pentru că numai având cât mai multe voci în acest spațiu al modernismului contemporan putem să definim, de fapt, o identitate care în timp se va vedea mai clar. Acuma este foarte greu de văzut.
Când ești într-o pădure, este foarte greu să vezi tot. Vezi fiecare pom, unui mai frumos, altui mai urât. Dar când ai o dronă și vezi o pădure completă, atunci îți dai seama, de fapt, de frumusețea ei.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Cum a arătat anul acesta concursul de compoziție, despre care se vorbești mai puțin? Au fost compoziții relevante?
La concursul de compoziție, cel mai important lucru, de fapt ceea ce atrage pe cei mai mulți compozitor tineri este nivelul compozitorilor care fac parte din juriu. Și anul acesta am avut în juriu foarte mulți compozitori extraordinar de importanți, care au venit din toată lumea. Din Statele Unite, pentru prima dată, din Anglia, din Suedia, din Germania, din Franța, din România.
Fiecare compozitor tânăr își dorește ca lucrarea pe care a scris-o să fie cunoscută. Dacă câștigă, dacă nu câștigă, important este să fie citită de acești compozitori extraordinari.
Și felul în care se jurizează concursul de compoziție este important: fiecare compozitor din juriu primește toate compozițiile, le citește pe toate, le studiază, le învață, iar apoi se adună cu toții la București, discută despre aceste compoziții, votează, iar apoi cele care ies la suprafață ca fiind cel preferate câștigă.
Este chiar un lucru extraordinar pentru un compozitor tânăr să trimită compoziția lui, iar 11 compozitori consacrați să studieze partitura pe care el sau ea a scris-o.
Și sunt valori diferite, pentru că fiecare compozitor apreciază ceva diferit la colegii lui. Și atunci fiecare aduce o perspectivă diferită.
Un compozitor apreciază virtuozitatea scriiturii, altul culorile care sunt create, altul apreciază forma compoziției și de aceea este important să fie cât mai multe voci în juriu, căci fiecare reprezintă o latură diferită a modernității actuale.
Anul acesta a fost mărită vârsta de participare până la 35 de ani. Nu este un dezavantaj pentru cei mai tineri? Am văzut, de exemplu, că cei care au ajuns în finala de la pian sunt deja muzicieni în toată regula.
Cum este competiția între cineva care are 20 de ani și care este abia la început și cineva care este deja format?
Da, acesta a fost și lucru cel mai dificil pentru juriu. Dar motivul pentru care am ridicat limita de vârstă a fost și ca rezultat al faptului că am trecut printr-o pandemie care cel puțin trei ani de zile a stopat cam absolut totul.
Este o generație de vreo trei ani de tineri care n-au putut să beneficieze de această oportunitate a unui concurs important.
În viitor vom restrânge iarăși limita de participare. A fost extinsă doar pentru ediția de anul acesta, pentru că m-am simțit responsabil față de cei care au 31 de ani acum, să zicem, și n-au putut în timpul pandemiei, când aveau 28 de ani, să participe la concurs.
Nu puteam să-i eliminăm. S-a și văzut, în finale cel puțin unul – la pian toți trei, au fost peste 30 de ani. Ceea ce validează ideea că era necesar să le dăm și lor o șansă. Au fost concurenți care nu au mai participat în trecut și de aceea am deschis această ușă.
A fost, într-adevăr, poate cel mai greu de judecat acest lucru din partea jurului.
Dar eu zic că un talent care a ajuns în finală, într-o competiție între 14 ani și 30 de ani, cum a fost, de exemplu, la vioară, se evidențiază și mai mult prin valoarea sa în sine.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Faptul că acea domnișoară de 14 ani s-a calificat și a luat apoi premiul doi la vioară dovedește faptul că este un talent extraordinar, care în următorii ani va obține recunoaștere pentru ceea ce face.
Reușita este și mai importantă așa.
Într-un fel, este și mai importantă, pentru că în momentul în care ești pus în competiție cu o persoană care are 30 de ani și 16 ani de experiență mai multă ca tine, cu atât se dovedește talentul pe care-l ai tu.
La gala de premiere de după finală de la pian, domnul Constantin Erbinceanu, care dă Premiul „Constanța Erbiceanu” pentru cel mai bine clasat concurent român din concursul Enescu, spunea că observă că în această competiție ajung din ce în ce mai puțini tineri români. Iar cei care se califică obțin locuri din ce în ce mai jos. Ați simțit și dumneavoastră acest lucru.
Este un lucru care îngrijorează, faptul că nu văd destul interes, ca număr, pentru concurenți din din România. Mi-aș dori mult mai mult să fie.
Cu toții vedem o o intensitate scăzută a felului în care se pune accent pe educație în România în general.
Și este și motivul pentru am inclus în programului Concursului Enescu o săptămână în care să pun un accent enorm pe educație și să-mi folosesc influența pe care o am asupra unei generații mai tinere, să o inspir să își dorească mai mult. (Este vorba despre Masterclass de interpretare dirijorală, instrumentală și aprofundare în studiul muzicii, care s-a desfășurat între 23-27 septembrie. – n.r.)
Este și o perioadă istorică foarte dificilă, zic eu, pentru o generație tânără, care se simte deja bătută de soartă. Văd acest sentiment la foarte mulți tineri.
Îi văd deja descurajați de faptul că, uite ce se întâmplă, luptăm împotriva schimbărilor de climă, război la est, război și mai la est, probleme în Europa, la vest, unde situația politică este atât de precară, se întâmplă multe lucruri.
Pentru generația tânără este foarte greu să se gândească la frumusețea pe care o pot găsi în artă, în muzică, chit că poate cei mai valoroși artiști pe care România i-a creat au apărut în momente foarte dificile în România.
A fost o intensitate în acele momente pusă din partea guvernului, din partea oamenilor care puteau avea o influență. S-a pus un accent enorm pe a crea artiști.
Deci talent există în România foarte mult.
Dirijorul Cristian Măcelaru
De aceea, când am deschis oportunitatea ca tinerii să vină la masterclass – s-au înscris 9 sub 20 de ani care au venit și au cântat, talentele pe care le-am descoperit ascultând înregistrările video trimise la înscriere sunt extraordinare. Deci talent există.
Dar, și văd acest lucru destul de des, tinerii pornesc pe un drum foarte, foarte promițător, apoi ajung la 17-18 ani și se descurajează și pentru că nu văd o realitate benefică.
De puțin timp salariul unui artist în România a ajuns să fie comparativ cu celelalte meserii. Respectul pentru artist în societate abia începe să revină. Dar suferim de ultimii 30 de ani în care totul a fost lăsat să decadă, din păcate.
CITEȘTE ȘI: Violoncelistul Valentin Răduțiu: Este esențial ca muzica să fie într-o dezvoltare continuă
Pe de altă parte, și dumneavoastră, și alți muzicieni români au lăudat sistemul școlilor de muzică din România și chiar din Europa de Est.
În trecut. În prezent, există o formă a sistemului care a fost, dar nu mai există intensitatea conținutului. De asta mă lupt, pentru că văd că acea formă încă mai există, dar are un conținut foarte, foarte șubred.
De ce credeți că atât de mulți tineri din România, în momentul în care au posibilitatea să plece din țară, o fac imediat? Pentru că găsesc un sistem mai prost în afară? Sau pentru că găsesc o oportunitate și un sistem mai bun?
În primul rând, trebuie să reparăm acest concept că forma învățământului este secundară față de calitatea sa. În același timp, să lucrăm și pentru a crea oportunități pentru tineri să cânte.
Erau multe, multe orchestre înainte, erau oportunități pentru tineri să cânte, să activeze într-o orchestră, erau ajutați de la Conservator să intre într-o poziție.
Exista o cale mai clară pentru un tânăr care se întreba: „Oare cum voi reuși să sprijin familia, dacă eu cânt la vioară?”
Și cu cât clarificăm acest lucru, cu reconsiderăm arta ca fiind o componentă importantă în societate, cu atât vom rezultate mai bune.
Nu credeți că are o legătură cu faptul că România nu a mai clădit o sală de concerte din anii ’60? Sau că nu a mai reclădit sau refăcut o sală de concerte? Avem generații tinere care au nevoie de o sală de concerte.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Sunt atât de multe exemple de clădiri office extraordinare, care sunt în secolul 21.
Când primești astfel de oportunități, pentru că activezi în IT sau altceva, ești mai atras spre acea direcție. Dar dacă alegi muzica, trebuie să vii într-o clădire în care iarna e frig, vara e cald, n-ai condiții adecvate de a crea.
O infrastructură culturală lipsește în România și este atât de necesară. Iar toate aceste lucruri crează un cerc vicios, care se leagă și se influențează unul pe celălalt.
Sistemul de învățământ nu are accentul necesar și nu atrage copiii care văd claritatea unui vis îndeplinit. De aceea am venit în România cu acest masterclass, să aduc o claritate a unui vis posibil, să le dau voie tinerilor să viseze că se poate.
Iar apoi să încercăm pas cu pas să ridicăm nivelul general.
Cum i-ați simțit pe cei care au participat la masterclass? Ați spus că sunt foarte multe talente tinere.
Mă încurajează, în primul rând, faptul că atât de mulți s-au înscris la masterclass. În al doilea rând, mă încurajează atât de mult intensitatea cu care tinerii din Orchestra Română de Tineret ascultă ceea ce le spun dirijorii, intensitate cu care cei din orchestră ascultă instrucțiunile.
Mă încurajează enorm de mult, pentru că și dirijorii au ceva de învățat. Deci nu este numai un exercițiu tehnic, este un exercițiu de aprofundare în muzică, de înțelegere în muzică. Iar din perspectiva tinerilor dirijori, îi văd pe toți că parcă se plimbă cu 1.000 de întrebări în cap, ceea ce este lucru cel mai important.
Rolul meu ca profesor este să le deschid mintea, să-și pună întrebări și, în momentul potrivit, când nu se vor aștepta, să obțină răspunsul pe care-l știau deja. Acest răspuns li se va arăta mai clar și vor înțelege.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Pentru că în dirijat, mai mult ca în alte instrumente, să zicem, este atât de mult psihologie, înțelegere, cunoștiință care îți da încredere în ceea ce faci.
Iar ca să ajungi acolo, nu este atât de mult tehnic. Tehnica de dirijat se învață foarte repede.
Ați declarat, la un moment dat, că este foarte ușor să înveți să dirijezi.
Foarte ușor, foarte ușor. Pe oricine aș putea să-l învăț dirijatul într-o săptămână. Dar psihologia din spatele gestului, intensitatea cunoștinței din spatele gestului, pentru că fiecare notă…
Chiar le spuneam la repetițiile pentru Rapsodia lui Enescu: nu există gest muzical pe care Enescu l-a scris care să nu aibă… să nu se fi născut acum sute de ani și care să nu reprezinte o cultură și un folclor atât de bogat și de frumos.
Ei, rolul meu ca dirijor este să cunosc absolut totul. Iar când cunosc absolut totul, cumva, nu pot să explic cum, acea notă pe care o dirijez în fața orchestrei capătă o esență și o viață mult mai importante.
Și publicul recunoaște această energie. Este o intensitate de nedescris, care nu se poate învăța. De aceea și am și spus: eu pot să vă învăț până la un anumit punct, pot preda, dar de fapt dirijatul nu se învață, se fură.
Dirijorul poate interveni asupra unei lucrări, este ca un regizor de teatru, de exemplu, are această libertate de a modifica piesa după propria lui concepție? Poate să aducă propria lui viziune asupra unei lucrări de 200 de ani, să spunem?
În primul rând, felul în care noi facem acest lucru este prin faptul că instrumentele pentru care a scris Beethoven nu mai există astăzi. Vioara pentru care a scris Beethoven nu mai este aceeași vioară pe care se cântă astăzi. Corzile sunt din maț, ca atunci, dar cu metal sau chiar numai din metal. Pe vremea lui Beethoven erau numai din maț.
Azi, tensiunea instrumentul este mult mai mare, deoarece cântăm în săli de concerte imense și trebuie volumul să fie mai mare. Arcușul nu mai are aceeași tensiune.
Și este valabil pentru toate instrumentele, pentru că în secolul al XVIII-lea, instrumentele cu corzi s-au dezvoltat cel mai mult, în secolul al XIX-lea a fost pianul care s-a dezvoltat mai mult, iar în secolul 20 au fost toate celelalte instrumente de suflat.
Dezvoltarea acestor instrumente în secolul 20 și secolul 21 a făcut, vă asigur eu, ca sunetul pe care Beethoven l-a auzit la începutul Simfoniei a 5-a să nu se compare cu ceea ce auzim noi astăzi.
Deci, dacă ar veni acum nu și-ar recunoaște simfonia?
Nu și-are recunoaște piesele. Nu.
Dar, în același timp, există o revenire sau un stil, un trend care dictează să revenim în continuu la purificarea stilului individual.
De aceea pentru mine, rolul meu ca dirijor este să pun în evidență ceea ce și-a dorit compozitorul să spună, iar deasupra lui, deasupra acestei idei, dacă pot adăuga ceva care să facă argumentul compozitorului mai relevant publicul lui îl fac. Dacă nu e necesar, nu îl fac.
Sunt unii compozitori, cum este Stravinski, de exemplu.
În momentul în care îmi impun eu punctul de vedere, îl elimin pe Stravinski și devine o lucrare mult secundară, mult inferioară față de ceea a scris acesta.
Dar sunt alți compozitori la care ceea ce aduc eu este necesar. Dar, în general, sunt de principiul că fiecare compozitor trebuie să fie unicat și înțeles individual.
De aceea, complimentul cel mai frumos pe care pot să-l primesc este că felul în care orchestra cântă Beethoven sub bagheta mea este complet diferit de felul în care cântă Mozart sau felul în care cântă Stravinski.
Pentru că ați înțeles pe fiecare compozitor și…
Și i-am dat voie să aibă identitatea lui sau a ei.
Sunt orchestre mari și orchestre importante. O curiozitate a mea, mai degrabă a unui om din afara domeniului, este următoarea: muzicienii din cadrul unei orchestre sunt la fel de buni ca cei care se evidențiază ca soliști?
Și dacă nu sunt la fel de buni, cum devine o orchestră extraordinară cu muzicieni de nivel mediu, să spunem?
Sunt calități diferite care sunt necesare pentru ca cineva să devină solist sau membru al unei orchestre.
Ca să fii solist, nu ține numai de tehnică, ci și de o încredere în puterea psihologică proprie. Pentru că, totuși, este un lucru foarte greu să stai în fața unui orchestre și a unui public de 1.000-2.000 de persoane care te ascultă și să fii constant în competiție cu orchestra.
Dar muzica care este scrisă pentru orchestră, deci partiturile de orchestră, este la fel de dificilă ca partitura pe care o cântă solistul.
Diferența este că un muzician într-o orchestră are în fiecare săptămână o altă partitură. Un solist poate că are patru, maximum cinci concerte pe care le cântă într-un an. Și le tot repetă peste tot prin lume.
Psihologic, este mult mai dificil ca solist. Dar ca intensitate și număr de note, să spun așa, un muzician într-orchestra muncește mai mult.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Nemaivorbind de faptul că ceea ce trebuie să cunoști ca muzician într-o orchestră, atenția pe care o dai fiecărui detaliu – în fiecare săptămână este alt dirijor, trebuie să discuți cu alți colegi, trebuie să fii maleabil la fiecare coleg, la fiecare interpretare.
Deci, necesită un set de de abilități complet diferite.
Așadar, un muzician dintr-o orchestă nu este neapărat inferior, să zicem așa, unui solist.
După părerea mea, nu. Sunt mulți care vă vor vor valida ceea ce ați afirmat, dar în opinia mea, dacă mă uit pragmatic la fiecare ce face, vă spun că nu este.
Revenind la Concursul Enescu și la finala de pian. A fost o chestiune care mi-a atras atenția, respectiv faptul că au fost doi finaliști din Rusia. Cum de nu s-a pus în discuție, așa cum se întâmplă la competițiile sportive, de exemplu, să li se interzică muzicienilor din Rusia să participe la competiție?
Nu v-ați temut că participarea lor – iată, au ajuns până în finală și au luat și premii – ar putea da naștere la tot felul de discuții, având în vedere că concursul este finanțat de statul român și s-ar fi putut spune: statul român premiază doi artiști din Rusia tocmai în contextul ăsta politic actual.
Ce nu îmi doresc niciodată este să fiu eu judecat pentru deciziile pe care guvernul țării în care m-am născut le ia. Nu doresc acest lucru. Și din această perspectivă, nu vreau să judec nici pe alții pentru deciziile pe care guvernul lor le ia.
Iar acești tineri care au venit la competiție, majoritatea nici nu locuiesc în Rusia și nu au nicio vină. Din contră, sunt pedepsiți pentru a pedepsi prin ei un regim care nu are o sensibilitate de a înțelege acest lucru.
Guvernul folosește pedeapsa pe care noi o dăm tinerilor artiști ca o modalitate de a propaga și mai mult această idee că sunt persecutați de Occident.
Deci este o ironie chiar foarte profundă, prin faptul că noi găsim modalități în care să pedepsim regimul rusesc sau guvernul Rusiei, pe când ei de abia așteaptă să găsească posibilitatea să ofere cetățenilor țării, pentru a sprijini conducerea în nebuniile pe care le face, o dovadă a faptului că trebuie să lupte în acest război dacă nu vor să fie eliminați complet.
Că Occidentul îi izolează….
Iar ideea de a elimina compozitorii din trecut este complet absurdă. Totuși trebuie să găsim o modalitate în care să continuăm să discutăm despre aceste lucruri.
Iar faptul că avem această discuție despre faptul că au fost doi de naționalitate rusă în finală este un lucru important. Dacă ei nu ar fi fost acceptați la concurs, nici nu discutam despre acest lucru.
În același timp, noi trebuie să nu uităm faptul că suntem vecini cu o țară care a fost inundată, a fost cotropită, a fost distrusă, în care mii de oameni au murit.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Și să nu devină o normalitate.
CITEȘTE ȘI: Pianistul Roman Lopatynskyi din Ucraina a câștigat finala secțiunii de pian a Concursului „George Enescu”
Apropo de asta, finala de la pian a fost câștigată de un muzician ucrainean. A meritat să câștige sau a câștigat pentru că vine din Ucraina?
Votul a fost independent. Deci nu s-a spus: „Haideți să votăm o naționalitate”. Fiecare persoană din juriu, fiecare membru din juriu a dat votul lui sau a ei independent de o discuție la comun. Ăsta a fost rezultatul, el a ieșit.
A fost pur și simplu o calitate artistică pe care el a demonstrat-o. Am fost și eu la finală. A demonstrat o calitate artistică extraordinară.
Cei care cunosc pe dinăuntru muzica lui Brahms și a lui Ceaikovski cunosc și greutatea concertului nr. 2 de Brahms. Dificultatea acestuia este net superioară față de dificultatea concertului lui Ceaikovski.
Concertul lui Ceaikovski este mai îndrăgit pentru că este atât de superb, cu melodii extraordinare, pe când Brahms este mai intelectual, mai lung, mai profund.
Știu pianiști foarte valoroși care nu au cântat niciodată concertul nr. 2 de Brahms, pentru că este prea dificil.
Ultima întrebare este legată de ceea ce am văzut în repetiția la care am asistat în cadrul master-class-ului dumneavoastră. Mă gândeam la sentimentul de putere, aș putea spune, care vine din faptul că ceea ce tu ai gândit se aude după aceea în orchestră. Cum vă păstrați picioarele pe pământ, ca să spun așa, cum rămâneți modest?
Eu cred că o persoană care este coruptă de putere are în el sau în ea această latură de a fi coruptă de orice. O persoană care este într-o poziție de lider și care nu are caracter deja sau nu și-a format un caracter întotdeauna va fi coruptă de putere, la orice nivel.
Iar corupția puterii ține de caracterul pe care noi ni-l alegem, să-l avem și să definim.
Totuși, această percepție de putere care se vede din afara orchestrei este doar o percepție.
Gândiți-vă, eu sunt singurul muzician de pe scenă care nu produce niciun sunet.
Dirijorul Cristian Măcelaru
Deci eu depind atât de mult de a-i convinge pe ei să producă sunete, iar ideea că eu am puterea să îi forțez sau…
Nu la asta mă refer, ci la faptul că în momentul în care auzi întregul, în momentul în care ce ai gândit tu devine concret, ceva abstract devine concret, îți dă o anumită satisfacție care poate acționa ca un drog.
În momentul în care eu decid că, de fapt, interpretarea mea este un argument cât mai important pentru a pune în valoare ceea ce a făcut compozitorul, Cristian Măcelar nu mai există. Pentru că tot ceea ce fac eu este în slujba compozitorului și în slujba muzicii. Și atunci nu este interpretare mea, este gândirea și claritatea compozitorului.
Iar acest lucru mă ajută ca ceea ce gândesc să nu fie de genul „uite ce genial sunt. De aceea eu repet: ce geniu a fost Enescu sau ce geniu a fost Debussy. Chiar cred în inima mea acest lucru.
Am compus și eu, am încercat. Și așa mi-am dat seama ce diferență este între Enescu și un muzician de rând. Și atunci eu zic: „Comparativ cu ceea ce a făcut Enescu, eu nu am făcut nimic. Absolut nimic”.
Când ceea ce fac eu este în slujba compozitorului, eul meu nu mai există.
CITEȘTE ȘI: Violonista Maria Marica, câștigătoare a Concursului Enescu: „Nu am timp să spun altceva decât adevărul”
