Sunt un visător și un idealist. Mi-am dorit dintotdeauna o țară ca afară pentru mine și familia mea, am lucrat la asta cât m-au dus capul și puterile, dar am ajuns la capătul răbdării. Am ajuns la concluzia că în România nu e realizabil pe durata vieții mele și nici pentru copiii mei lucrurile nu arată mai roz. Așa că am plecat în iunie anul acesta într-o țară gata dezvoltată, căutând un loc frumos în care să trăim la fel de frumos, să avem educație sănătoasă pentru copii și să le deschidem orizonturile cât mai mult. Așa am ajuns în Valencia.
Autor: Ionuț Oprea
În Valencia, oamenii sunt așa cum mi-am dorit întotdeauna să-i văd în jurul meu: veseli, pozitivi, calmi, calzi și dornici să se ajute unii pe alții.
Păsări colibri care-și fac partea lor de treabă fiecare. Toți cei care vin aici se adaptează, majoritatea sunt deja așa (positive migration), alții devin, pentru că doar așa te poți integra.
Desigur, este aceeași birocrație peste tot, dar oamenii sunt dispuși să te ajute la fiecare pas. În așa fel încât, închipuiți-vă, merg cu cea mai mare plăcere la instituții, fie de stat, fie private, pentru că toată lumea este de treabă, toată lumea este amabilă, toată lumea încearcă să te ajute și lucrurile chiar se rezolvă, fără atenții și fără pile.
Nu glumesc și nici nu exagerez, doamnele funcționare de la primăria de aici sunt printre preferatele mele.
Doar un mic exemplu: când am adus un dosar cu o greșeală, mă așteptam, după experiența din România, să arunce cu el după mine și să mă trimită să-l aduc corectat. Însă nu, doamna de la ghișeu, arătându-mi pe monitorul îndreptat spre mine (au de obicei câte 2, unul spre ei/ele și unul spre tine) a găsit imediat o modalitate de a prelua datele corecte din sistem și de a mi le trece în cont.
Aici statul îți oferă în mod gratuit semnătura digitală, nu trebuie să îmbogățești vreo firmă de securiști mufați la sistem.
Sunt mai multe variante, una din ele oferită, în mod logic după mine, de Monetăria Statului (FNMT), alta de Agenția pentru Tehnologie și Certificare Electronică (ACCV) și pe deasupra mai este una Cl@ve, Identidad Electrónica para las Administraciones, oferită de Guvernul Spaniei.
Cu oricare din primele două, care sunt alternative, o poți crea pe a treia și ai acces de acasă la majoritatea serviciilor pentru care ar trebui să mergi în persoană pe la vreun birou. Și recunosc că acum probabil o să ajung mai rar pe la instituțiile de stat, cât timp pot face de-acasă ce mă interesează, cu semnătura digitală, dar nu mă deranjează să-mi fac din nou o programare (cita previa, totul în Spania e cu cita previa).
În București am încercat să implementez de unul singur programul „Ghiozdanul ușor”, pentru că mi-am dorit să pot duce mai des copiii la școală cu bicicleta. Nu am reușit, ar fi trebuit să-mi cumpăr vreo 3 seturi de manuale: unul să-l fi avut copiii la școală în dulap, pe altul acasă și altul la bunica cu care făceau lecții. Nu mi-a ieșit.
În Valencia, surpriză, „Ghiozdanul ușor” este principiu integrat explicit în programa școlară (“Mochila Ligera”): copiii au în ciclul primar 6 manuale în total, iar acestea sunt împărțite fizic pe trimestre în cărți separate, subțiri și ușoare, în așa fel încât copiii să nu trebuiască să se cocoșeze ducând ghiozdane grele sau să apeleze la trollere pentru a le căra de acasă la școală și înapoi.
Am vizitat cinci școli publice înainte de a o alege pe cea la care am înscris copiii. Toate pe o rază de maxim 15 minute de mers pe jos în jurul apartamentului pe care l-am închiriat.
Toate școlile din Valencia au avut zile de „porți deschise”, în care s-au prezentat la un nivel pe care în România l-aș fi considerat de școli private. Peste tot am văzut învățători și profesori pasionați, dornici să își facă meseria, să arate ce au reușit cu copiii din școală, ceea ce în România mi se pare că este din ce în ce mai rar, și nu din auzite, ci din păcate din văzute și pățite.
Încă din școală poți vedea un interes deosebit pentru arte, sporturi și pentru dezvoltarea inteligenței emoționale.
Toate școlile, repet, DE STAT, au laborator de muzică, dotat cu instrumente pe note și de percuție, într-unul ne-au și făcut o demonstrație pe voce și la instrumente din cântecelele pe care le pregătesc pentru serbare. În toate școlile holurile sunt decorate cu desene și cu proiecte artistice multidisciplinare create de copii, în contrast cu imaginile pe care le aveam în memorie de la școala din România pe care au frecventat-o copiii mei, unde pereții sunt blestemați prin hotărâre explicită să fie de farmacie. Iar pantalonii scurți sunt interziși la băieți prin altă hotărâre.
A! și toate au laborator de imaginație/inovație/experiențe senzoriale, în care în fiecare an aduc chestii noi, menite să îți stimuleze imaginația. Dar despre asta altădată, că ne lungim prea mult.
Valencia este un oraș de litoral, dar nu are nimic în comun cu orașele de litoral din România
Aici plajele sunt uriașe, întinse pe lungime, curățate zilnic, iar mixul de localnici și turiști le ocupă ordonat, pe două sau trei rânduri de la malul mării. Nu se înghesuie nimeni, nu este aglomerație decât pe plaja turistică, dar nici acolo nu ca la Mamaia.
Există șezlonguri plătite, dar atât de puține încât trebuie să le cauți mult, sunt doar câteva petice mici cu câteva șezlonguri fiecare, mai departe de apă, pe lângă baruri mai mult (chiringitos). Marea majoritate venim cu prosoape, scaune, umbrele și stăm la malul mării, la câțiva metri de valuri.
Este o plăcere maximă să mergem la plajă aici, în orașul nostru, avem deja două plaje preferate (Patacona și El Saler), situate la două capete ale orașului, plaja din mijloc fiind de obicei (puțin mai) aglomerată, căci acolo ajung de obicei turiștii (Malvarrosa).
Și nu pot să nu povestesc despre pistele de biciclete. Când aud pe cineva referindu-se la glumele din București ca piste de biciclete, cu un ochi râd și cu unul plâng.
Aici pistele de biciclete sunt separate de trafic, de borduri sau chiar prin parcări și alte componente, sunt pe majoritatea străzilor mari, exploatează la maxim parcul lung de 14 kilometri care străbate orașul de la est la vest. Și sunt complete, poți merge de oriunde până oriunde doar pe piste sau majoritar pe piste și rar pe străzi unde este permis explicit și mersul bicicletelor (calle bici) și unde bicicletele alături de pietoni AU PRIORITATE.
Toate podurile de traversat parcuri, râuri și chiar autostrăzi au și rampe pentru biciclete și cărucioare, intersecțiile mari au și semafoare și trasee pentru biciclete, nu m-am simțit nicăieri în București în trafic așa sigur cum m-am simțit aici traversând cu bicicleta o ditamai intersecția.
Este ca și cum în București ar fi banda de biciclete de pe Victoriei în tot orașul, semnalizată peste tot, semaforizată peste tot, cu rampe pe toate podurile și cu traversări peste toate drumurile cu mai multe benzi.
Și mai este ceva: noi, în Europa de est, le cerem șoferilor să țină șoferii distanța de 2 metri atunci când depășesc un biciclist?
În Spania, pe drumurile naționale este literă de lege, la propriu. Sunt semne de circulație care te avertizează. Și da, aș putea vorbi zile în șir despre cât de sigur și frumos este să mergi în Valencia pe bicicletă, dar mai las și pentru episoadele următoare. (va urma)
Text publicat inițial pe pagina de Facebook a lui Ionuț Oprea.
