Cel mai important dirijor român al momentului, Cristian Măcelaru, va deveni cetățean de onoare al Capitalei. Decizia de acordare a acestui titlu a fost adoptată în unanimitate în ultima ședință a Consiliului General al Municipiului București.
Cristian Măcelaru s-a născut în Timișoara, iar la 17 ani s-a mutat în Statele Unite ale Americii. Dar legătura sa cu Bucureștiul este de altă natură. Dirijorul a contribuit considerabil la ridicarea nivelului artistic al capitalei României de când a devenit director artistic al Festivalului și al Concursului Internațional „George Enescu”.
Cristian Măcelaru mai este director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și, din 2025, director muzical desemnat al Orchestrei Simfonice din Cincinnati (SUA).
Marele dirijor a discutat în exclusivitate cu Buletin de București despre titlul onorific pe care l-a primit, despre legăturile pe care și le-a creat în ultimii ani cu Capitala României, dar și despre rezultatele ediției 2025 a Festivalului Enescu, care s-a încheiat în septembrie.
Cele mai importante declarații:
- Această onoare pe care am primit-o vreau să fie o inspirație pentru toți ceilalți artiști extraordinar de valoroși care se află în afara României, și sunt foarte mulți, de a se implica în viața culturală românească.
- Toate deciziile, chiar și cele mai mici, pe care noi le luăm și puterea pe care o dăm celor care conduc o țară au un efect real și un impact real asupra vieții noastre.
- Toți artiștii și toți agenții cu care am colaborat, toți impresarii cu care vorbesc au numai cuvinte extraordinar de frumoase despre Festivalul Enescu.
- Și artiștii, și jurnaliștii din străinătate mi-au vorbit de frumusețea publicului din București.
- Ce încerc eu, și sper ca în următorii trei, cinci, șapte ani ani să ajungem acolo, este să câștig încrederea publicului că orice eveniment care este prezentat în festival este un eveniment fie de o calitate extraordinară, fie un moment care le va rămâne prin ceva extraordinar în memorie. Dar acest lucru se clădește în timp.
- Dacă plecăm doar de la ideea că toți banii pe care îi cheltuim pe festival, tot bugetul, trebuie recuperat din vânzarea biletelor, niciun festival din lume nu cred că și-ar găsi justificarea.
- Gândiți-vă oare unde am fi noi astăzi, dacă Festivalul Enescu nu ar fi existat niciodată?
Interviul face parte din seria de interviuri dedicată de Buletin de București Festivalului Enescu 2025. Buletin de București este partener media al evenimentului.
Buletin de București: Consiliul General al Municipiului București a votat în unanimitate să vi se acorde titlul de cetățean de onoare al municipiului București. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această desemnare?
Cristian Măcelaru: Este, desigur, un lucru foarte frumos. Mă simt onorat și simt că această onoare o primesc în urma aprecierilor care există pentru efortul pe care l-am depus nu numai în cadrul Festivalului Enescu, ci și, sper, pentru munca din ultimii 15 ani, venind în România, concertând foarte des la București, mai ales cu orchestrele românești, și din dorința de a fi o inspirație pentru alți artiști, ca și ei să revină acasă, pentru a contribui la viața culturală de aici.
Această onoare pe care am primit-o vreau să fie încă o inspirație pentru toți ceilalți artiști extraordinar de valoroși care se află în afara României, și sunt foarte mulți, de a se implica nu numai în Festivalul Enescu, ci în viața culturală de zi cu zi a țării.
Mai este și Concursul Enescu, a cărei valoare a crescut în ultimii ani, la fel și importanța sa la nivel internațional.
Care este relația dumneavoastră cu Bucureștiul, dincolo de prezența artistică aici ? Cât cunoașteți din acest oraș, în condițiile în care dumneavoastră v-ați născut la Timișoara și ați plecat de la 17 ani în SUA?
De fiecare dată când vin în București, încerc să găsesc măcar câteva minute să mă plimb pe undeva pe unde nu am mai fost. Am foarte mulți prieteni la București și fiecare mă duce într-un alt loc, îmi arată lucrurile interesante ale orașului.
Pentru mine, Bucureștiul reprezintă acea istorie vie care este atât de important să fie păstrată.
În București, de exemplu, putem să vedem și frumusețea unei țări într-o dezvoltare rapidă după Primul Război Mondial sau chiar înainte de Primul Război Mondial, dar și amprenta foarte dură pe care comunismul a lăsat-o asupra sa.
Toate aceste stiluri eclectice în arhitectură, felul în care lucrurile au fost create în ultimul secol, reprezintă o istorie vie a deciziilor pe care noi, cetățenii, le luăm vizavi de conducerea țării, pentru că toate deciziile, chiar și cele mai mici, pe care noi le luăm și puterea pe care o dăm celor care conduc o țară au un efect real și un impact real asupra vieții noastre.
Cei care sunt implicați în politică poate își doresc ca noi să nu ne uităm din punctul ăsta de vedere la istorie, dar realitatea este alta. De foarte multe ori le spun prietenilor mei care vin să viziteze Bucureștiul să vadă și ce s-a întâmplat prin trecerea timpului, începând de la o clădire din 1890 până la o clădire din 1980. Să vadă diferența imensă pe care acești 100 de ani au lăsat-o asupra obiectelor de lângă noi.
Este de fapt o istorie care vorbește, o istorie vie. Și acest lucru cred că este important de păstrat, pentru că este important să nu uităm deciziile care au fost luate în această perioadă de timp.
Este o idee bună de tur pentru turiști. Și mă gândesc că inclusiv ceea ce s-a întâmplat din 1990 încoace ar fi relevant pentru vizitatori. Căci orașul a fost mutilat de comunism, dar, din păcate, a fost mutilat și de ceea ce s-a întâmplat în ultimii 35 de ani.
Revenind la Festivalul Enescu, ediția de anul acesta a avut tema „Aniversări”. Cum evaluați dumneavoastră ce s-a întâmplat timp de o lună la București, acum că ați luat un pic de distanță, atât temporală, cât și fizică, pentru că vă aflați în prezent în SUA.
În primul rând, mă uit care a fost reacția publicului și care a fost reacția artiștilor în această perioadă de două săptămâni de când s-a terminat festivalul.
Ce pot să vă spun este că toți artiștii și toți agenții cu care am colaborat, toți impresarii cu care vorbesc au numai cuvinte extraordinar de frumoase despre festival, despre intensitatea festivalului, despre perfecțiunea logistică a festivalului.
Și vă puteți imagina, este un lucru greu de realizat, pentru că sunt totuși 4.000 de artiști care vin și pleacă. Necesită o echipă extraordinară și festivalul beneficiază de o echipă extraordinară la Artexim.
Sunt și dintre spectatori mulți oameni care mi-au scris în privat sau mi-au scris pe rețelele sociale că s-au bucurat într-adevăr de ceea ce am prezentat în festival.
Foarte mulți s-au bucurat de anumite aspecte pe care le-am introdus în festival, cum a fost faptul că s-a desfășurat în 20 de orașe în toată România, unde a contribuit cu evenimente culturale.
Evenimentele din afara sălilor de concerte consacrate, cum au fost cele din Clubul Control și de la Muzeul MINA sau concertele pentru copii au fost văzute ca o deschidere a festivalului către un public mai larg, mai divers.
Iar asta a fost de fapt și ceea ce ne-am dorit.
Într-adevăr, Festivalul Enescu nu mai aparține doar Bucureștiului, s-a extins și în celelalte orașe. Aceasta este o dimensiune încă puțin percepută. A devenit un festival al României, până la urmă, nu doar al Capitalei.
Exact
Cum apreciați gradul de umplere a Sălii Palatului? La conferința de presă pentru lansarea ediției 2025 ați fost întrebați câte concerte au fost vândute complet încă dinainte de începerea festivalului. Ați răspuns că doar două.
Am făcut zilele acestea un interviu cu Cristina Uruc, directorul interimar al Artexim, care mi-a spus că în timpul festivalului au fost mult mai multe spectacole cu casa închisă. Biletele s-au vândut cu puțin timp înainte de concerte, nu în avans.
Care este evaluarea dumneavoastră cu privire la prezența publicului? Este o evoluție sau o involuție?
În discuțiile cu diverși oameni, inclusiv cu foarte mulți jurnaliști din afara României, am primit întotdeauna aceeași întrebare, și vă spun sincer: cum reușim noi să aducem un public atât de tânăr și un public atât de divers la concertele din cadrul festivalului.
Pentru că sunt, într-adevăr, oameni de toate felurile. Vă dau un exemplu: când am dirijat Salomeea de Strauss, a venit un jurnalist din Germania la mine și a remarcat că pe un rând întreg erau niște tineri, băieți cu tatuaje, cu tot felul de cercei.
Inițial a crezut că vor fi un public dificil, din cauză că ei nu cunosc ritualul concertului. Apoi s-a mirat extraordinar de mult când ei au ascultat cu o intensitate incredibilă tot concertul, care a durat o oră și 45 de minute, fără pauză.
Și artiștii, și jurnaliștii din străinătate mi-au vorbit de frumusețea publicului din București.
Pe de altă parte, este foarte greu de anticipat care vor fi evenimentele care o să fie sold-out. Dacă o aduci pe Martha Argerich, este foarte clar că spectacolul va fi cu casa închisă. Dar nu cred că asta este singura menirea a festivalului.
Menirea sa este să aducă pe scena Bucureștiului și artiști ultracunoscuți, precum Martha Argerich, dar și de a introduce artiști noi, care nu sunt atât de cunoscuți în România.
Mulți artiști care au fost descoperiți pentru prima dată în România, pentru prima dată în festival, sunt extraordinar de valoroși.
Apoi, festivalul are menirea de a crea în România compoziții și lucrări inedite, care nu pot fi puse în scenă în afara sa. Mă refer, de exemplu, la opera lui Șostakovici, Lady Macbeth din Mțensk, vorbesc de Salomeea lui Straus, vorbesc de Fin de Partie de Kurtág.
Sunt ansamblurile consacrate unui repertoriu aparte, ori contemporan, ori modern, ori baroc, care nu se întâmplă în România în afara festivalului.
Şi atunci noutatea acestor evenimente, desigur, ridică foarte multor oameni acest semn de întrebare dacă merită să meargă la concert, dacă nu cunosc artistul sau muzica în sine.
Ei, ce încerc eu, și sper ca în următorii trei, cinci, șapte ani să ajungem acolo, este să câștig încrederea publicului că orice eveniment care este prezentat în festival este un eveniment fie de o calitate extraordinară, fie un moment care le va rămâne prin ceva extraordinar în memorie. Dar acest lucru se clădește în timp.
Pe de altă parte, cred că discuția asta cu câte concerte sunt sold-out, cu casa închisă, este un foc de paie. Ce rămâne este acea intensitate a publicului care vine și revine. Se clădește un public, felul său, se construiește modul în care răspunde la concerte. La lucrurile acestea mă uit eu.
Deci nu-i ca la un concert comercial, în care miza este să umpli stadionul, să spunem așa?
Exact. Este ca la diferența dintre un restaurant fast-food, în care numărul de meniuri vândute contează, și unul mai elegant, în care calitatea mâncării contează.
Ați amintit de Salomeea. Și în această ediție a festivalului, au fost concerte care au îmbinat opera clasică cu multimedia modernă. Cum ați simțit dumneavoastră ca dirijor această combinație? Credeți că ajută intensității spectacolului?
Multimedia, cu două, trei excepții, a fost inclusă în concertele în care intenția compozitorului a fost ca lucrarea să fie prezentată într-un fel mai complex. Vorbesc de opere sau de piese de balet.
Este important să găsim modalități în care să adăugăm acel element, pentru că totuși suntem limitați de spațiul în care cântăm și fiind limitați de acest spațiu, încercăm să găsim modalități în care să adăugăm acel element vizual pe care compozitorul și-l imagina.
Și de aceea am dorit să implicăm multimedia, pentru a ne ajuta să vedem acel element în plus.
Ajungem și la latura economică a Festivalului Enescu, despre care am discutat și cu Cristina Uruc. Dumneavoastră aveți o experiență internațională și, prin urmare, vă întreb în ce măsură festivaluri publice din lumea asta își acoperă cheltuielile.
Este posibil ca un festival de genul Enescu, să își acopere la un moment dat cheltuielile din încasări, din sponsorizări sau din alte soluții care nu includ banul public?
Cred că trebuie să înțelegem care sunt beneficiile pe care le așteptăm și care este impactul economic de ansamblul festivalului.
Dacă plecăm doar de la ideea că toți banii pe care îi cheltuim pe festival, tot bugetul, trebuie recuperat din vânzarea biletelor, niciun festival din lume nu cred că și-ar găsi justificarea.
Dar cu ce beneficiem în urma unui festival? În primul rând, este o activitate turistică imensă în toată România. Vorbim de un impact economic local în București, în primul rând, dar și în celelalte orașe în care toți acești artiști vin.
Avem 4.000 de artiști care participă, fiecare stă măcar o noapte sau două la hotel. Sunt taxe mari care se plătesc și care contribuie la bugetul local și național.
Se mănâncă trei mese pe zi, fiecare plătește din banii lui. Apoi transportul în oraș.
Dar ceea ce câștigăm în urma festivalului nu este numai din prețul biletului pe care îl luăm înapoi, pentru că menirea festivalului, de fapt menirea Guvernului este să investească în crearea unei societăți mai bune, mai mature, mai profunde.
Iar festivalul are acest impact economic, dar are și un impact nevăzut sau necunoscut, care este crearea unei societăți mai frumoase.
Este atât de important să vedem lucrurile nu numai alb și negru, ci ca pe o investiție în timp. O investiție în cultură este o investiție de lungă durată, nu de azi pe mâine.
De aceea, faptul că noi suntem cetățeni ai unei țări care investește în cultură pentru viitorul copiilor noștri este un lucru care ar trebui să fie cu atât mai de apreciat.
Gândiți-vă oare unde am fi noi astăzi, dacă Festivalul Enescu nu ar fi existat niciodată?
Nu cred că ne-am gândit niciodată la acest lucru, pentru că a devenit o normalitate atât de profundă și uităm faptul că investiția într-un festival cum este Festivalul Enescu sau cum este Festivalul de Teatru de la Sibiu sau Festivalul de Film de la Cluj creează o societate mai frumoasă, o societate în care să dorim să trăim.
Pentru că o societate nu ține numai de o valoare economică, de mâncare, pat, curent, și gaz. Aceste lucruri sunt, desigur, o necesitate.
Dar și muzica, cultura, arta sunt o necesitate, iar aceste lucruri nu pot fi cumpărate. De aceea este necesar ca o țară, un guvern, să contribuie la crearea unui festival.
Dezbaterea ar putea merge nu atât asupra necesității festivalului, aici nu mai sunt dubii, ci dacă trebuie să fie atât de grandios. De ce să aducem 4.000 de artiști și nu doar 2.000? Că se vorbește de recesiune, nu sunt bani publici destui.
Argumentul meu este exact invers, pentru că într-un moment de recesiune, într-un moment în care țara suferă, un guvern trebuie să investească și mai mult în calitatea vieții oamenilor, nu să se retragă.
Bugetul festivalului este o picătură foarte mică în bugetul Guvernului, o picătură minusculă. Iar dacă privim strict din punct de vedere financiar, cheltuielile sunt atât de mici în context național, dar impactul pe care îl lasă pozitiv festivalul, prin existența lui, este atât de mare.
Nu cred că s-a făcut niciun studiu care să arate care este, de fapt, impactul economic real, de ansamblu, al Festivalului Enescu, pentru că este foarte greu de cuantificat. Dar pentru mine nu ar fi o surpriză să vedem că de fapt festivalul aduce un impact economic pozitiv, nu negativ.
De aceea spun, în momentul în care o țară trece printr-o dificultate economică, este momentul cel mai potrivit în care guvernul să investească și mai mult în calitatea lucrurilor pe care le oferă publicului.
O premieră pe care a adus-o ediția din acest an a fost scoaterea concertelor din sala tradițională, din sala clasică. să spunem așa, într-un mediu atipic. Mă refer, desigur, la Enescu în Control și la spectacolele de la Muzeul MINA. Eu fiind un militant pentru „dezelitizarea” muzicii clasice, pentru a aduce public nou, aș vrea să știu care au fost reacțiile pe care le-ați primit.
A fost un feedback extraordinar, vă spun sincer, pentru că au fost mulți care au venit în Control deoarece cunoșteau clubul și au descoperit ce facem noi în festival. Dar au fost mulți fani ai festivalului care s-au dus în Control pentru prima dată și au descoperit ce se întâmplă acolo.
Iar această intersecție este exact menirea festivalului: de a aduce un public din afara unui loc care să întâlnească un public al altui loc, să se cunoască reciproc, să se regăsească împreună.
Poate este pentru prima dată sau singura dată în viață când două grupuri diferite ale societății se întâlnesc. Este atât de important acest lucru, să găsim momente în care să fim împreună, să ascultăm o muzică împreună.
N-are niciun răspuns direct această întâlnire, dar aceste conexiuni pe care le creăm contribuie la o societate mai generoasă, o societate care se respectă mai mult, în care apare respectul unul față de celălalt.
Sunt lucruri care nu sunt spuse, nu sunt scrise, nu sunt vândute, dar sunt foarte importante.
Eu când eram student în Houston, acum peste 20 de ani, mergeam în baruri și cântam muzică contemporană cu prietenii mei.
Le spuneam proprietarilor că vrem să cântăm pe gratis, nu-i costă absolut nimic, și mergeam și cântam muzică contemporană, deci muzică modernă, în bar, și era primit atât de bine.
Oamenii stăteau, ascultau cu un pahar de vin sau de bere în față, și după aia veneau și ne spuneau: „Vai, cât de mult ne-a plăcut, muzica asta este foarte aproape de muzica pe care o ascultăm noi.”
Pentru că sunt atât de multe paralele, sunt atât de multe lucruri la fel.
Problema cea mai mare pe care o avem noi în muzica clasică este tocmai faptul că se numește muzică clasică.
Ar trebui să se numească doar muzică și atât.
Încerc prin eforturile de a aduce muzica și în clubul Control și la Muzeul MINA să elimin ideea de „clasică” ca o categorisire pentru un grup de oameni aparte, care înțeleg numai ei ce se întâmplă.
