În București, memoria colectivă funcționează selectiv. Când presa italiană l-a transformat pe Mailat în „criminalul român” și a generalizat întregul popor dac, am urlat de indignare și s-au înroșit burtierele televiziunilor: „Ăla nu-i român și e doar un caz izolat!”. Acum, când vedem un nepalez pe șantier sau un pakistanez într-un fast-food, facem exact același lucru: „Sunt toți la fel, vin aici și fac probleme”. Mama suveraniștilor bucureșteni este mereu gravidă, și naște cu ușurință dubla măsură.
Xenofobia se scaldă în clişee. Pentru unii bucureșteni, nepalezii, pakistanezii, bengalezii și sri-lankezii sunt toți la fel, de parcă ar purta aceeași uniformă culturală. Însă ironia e că, pentru ei, și noi arătăm la fel: roșii de la soare, nervoși la semafor, grăbiți, nepăsători și, mai nou, agresivi și fizic, nu doar verbal. Dar e mai comod să reduci diferența la un șablon decât să înțelegi oamenii din spatele lui.
Muncitorii străini nu vin aici din pasiune pentru Miorița și pentru apa cristalină a Dâmboviței. Vin prin agenții care încasează comisioane grase și îi controlează prin contracte care seamănă cu o „legare de glie” modernă.
Foști epoleți de la Inspectoratul pentru Imigrări și-au deschis afaceri în domeniu și țin captivi, în niște mecanisme legiferate tot de ei, din care nici migranții nu pot pleca, nici nu pot negocia.
Îi strânge rușinea că se vor întoarce pentru că „n-au reușit”, după ce s-au împrumutat să plece, și frica pentru cei de-acasă care pot rămâne fără un venit constant. În schimb, dacă nu-i pocnim la semafor, îi judecăm pentru că „nu se integrează” în timp ce ei sunt perfect integrați și ne văd cum arătam cu adevărat.
Deunăzi, un migrant care printre comenzi Bolt și Uber livrează și mâncare îmi povestea, cumva uluit, că a ajuns la concluzia că bucureștenii nu știu să gătească. „Acasă mama face de mâncare pentru toată familia”, îmi zicea mândru, în timp ce mi-a împărțit populația locală fix în doua părți egale când a venit vorba despre xenofobie.
Paradoxal pentru un oraș care a înflorit în ultimele secole datorită schimbului comercial cu străinii și a toleranței interculturale. Până și numele străzii Lipscani, reper necontestat, are legătură străinătatea.
Ironia e și mai mare când ne amintim că România trăiește în continuare pe banii trimiși din Vest, de-acolo de unde se dă, mai nou, și „share masiv”. Copiii crescuți cu euro veniți din Italia sau Spania au ținut în viață consumul și supermarketurile. Acum, când migranții fac același lucru, adică trimit bani acasă, în Nepal, Pakistan sau Bangladesh, se aprinde fitilul. Exact ce ni se spunea și ni se spune și nouă, peste graniță.
CITEȘTE ȘI: Tragedie în Otopeni: Un bărbat și-a ucis copilul și a amenințat că îl omoară pe al doilea
„Gândacii” suveraniștilor bucureșteni
Pe hârtie, strategia Primăriei Generale vorbește despre incluziune, acces la servicii și drepturi egale. În realitate, în consultarea publică on-line reporterii Buletin de București au descoperit mesaje de tipul „migranții sunt ca gândacii de bucătărie”.
În fața acestor reacții, autoritățile au pus la bătaie un buget de 250.000 de euro pentru mecanisme integrare, în timp ce lipsesc fundamentele prin care acești oameni să fie reprezentați, să își apere interesele sau să prevină, prin comunități asumate juridic, derapajele infracționale.
Dependența e în oglindă: românii rămași acasă au trăit din banii celor plecați la muncă afară, iar acum depind, indirect, de nepalezii și pakistanezii care le ridică blocurile și le aduc mâncarea la ușă. Fără ei, pensiunile unde plecăm cu ciorba după noi ar fi mai murdare, restaurantele ar rămâne închise, șantierele ar încremeni. Dar recunoștința e înlocuită cu suspiciune.
Datele oficiale arată că în București-Ilfov numărul străinilor a crescut în doar un an de la 61.000 la aproape 126.000, între 2022 și 2023. Adică echivalentul unei jumătăți de sector din Capitală. Nu mai e vorba de „câteva cazuri”, ci de un oraș întreg. Și totuși, discursul public se poartă ca și cum ar fi o invazie, ceva cu care trebuie să lupți fizic că să supraviețuiești.
Bucureștiul se vrea european, dar gândește tribal. Cere empatie pentru românii stigmatizați în diaspora, dar refuză să o ofere celor veniți să muncească aici. De fapt, exact asta e problema: mama suveraniștilor bucureșteni este mereu gravidă, și nu obosește niciodată să nască noi și noi forme de ipocrizie.
